Anul în care s-a schimbat tot. Partea a doua. Supranumită și "Eu, copiii și universul".

Am spus că revin, iată-mă, dară, revenită. De data asta cu o altă poveste, total diferită față de prima, deși din aceeași sferă.

Când m-am hotărât să mă întorc în Belgia(pentru că  (ta-)daa, m-am mutat iar în țara inimii mele,Wakanda forever dar mai la vest,(stay tuned pentru povestea asta, de asemenea) ) am început,  în Franța fiind încă, să-mi caut de muncă.
Eu, de ce să nu recunosc, de căutat ceva serios de muncă în Belgia îmi caut de când am plecat. 😀 . Dar fie nu erau posturi care să mi se potrivească, fie mi se potriveau, dar nu mă chemau la interviu(eu sunt bună, dar nu sunt căutată),  fie îmi spuneau să îi caut cand mă mut în Belgia(de parcă aș fi intenționat să fac naveta). În fine. Speranța să rezolv ceva de la distanță era mai firavă decât șansele să mai salveze vreun partid politic România.

Așa că nu mică mi-a fost mirarea anul ăsta când, după doar 2 CV-uri trimise, am primit o invitație la un interviu online. Jobul- profesor de engleză, la o grădiniță particulară din Bruxelles.
M-am bucurat mult.  De interviu, de post, de ceea ce am văzut ca un semn că fac ce trebuie.
Într-adevăr,  mi s-a părut ciudat că în timpul interviului, când încercam să îi povestesc viitoarei șefe(proprietara grădiniței) despre trecutul meu profesional, ea părea complet dezinteresată și mă întreba, în loc de asta, dacă are cine să stea cu copiii mei dacă se îmbolnăvesc, dat fiind că eu va trebui să muncesc, dar am zis că, na, poate vede pe fața mea că sunt competentă și n-are rost să insiste pe ce e evident.  😀
Așa că, după ce am fost acceptată, am plutit pe norișori și mi-am continuat demersurile pentru relocare.
Mă rog, povestea ar fi muult mai lungă dacă aș povesti și toate problemele pe care le-am întâmpinat până să încep, propriu-zis, lucrul, așa că trec peste și sar direct la prima mea zi de muncă în Bruxelles.  Ca profesor de engleză, ați reținut.
Mândră toată, emoționată, încântată...full pachet de optimism, ce să mai...Puteam să fac reclamă la antidepresive.

Și iată-mă, floricică, la ușa grădiniței, repetând Baby shark în gând (glumesc, îmi curge prin vene, nu l-aș uita nici după lobotomie), și iată-mi șefa zâmbitoare, și uite-mi și colegele, și copiii, și,uite, sunt copii și în altă cameră, și în alta, și peste tot, și plâng toți, că sunt mici și le e dor, e normal, și le e foame, și au nevoie și de scutec curat, și de somn, și de plimbare în aer liber, dar trebuie să și mănânce,  să fie spălați, ținuți în brațe, alinați, dar stai că le e foame iar, și, uite, Dan a împins-o pe Juno, și ea s-a supărat,și l-a mușcat, șiapoitrebuiesădoarmătoțidarnuvorșiplângșiplângșiplângtoțiînacelașitimp....


Bine,bine, dar...engleza? Predatul? Baaaaby shark, ta-da-da-da-da-dam...?


Păi o să facem și engleză, she said. In English, it's true. Dar, uite, acum trebuie să speli vasele. Apoi toaletele. Apoi îți arăt cum să dai cu mopul. Nu, nu cum știi tu, cum vreau eu, pentru că am OCD și totul trebuie să fie cum vreau eu și când vreau eu.


Sigur, le fac și pe astea, că nu mi-e nici frică, nici rușine de muncă, dar eu am venit să predau. Asta știu să fac bine și asta scria în descrierea postului.


Da, lasă, o să și predai. Deocamdată avem nevoie de ajutor. Nu pune pahar verde peste pahar roz, totul trebuie să fie în ordinea impusă de mine. Ai terminat de spălat pe jos? Nu sta, ia mopul uscat și șterge. Ai terminat și asta? Du-te și pregătește scutecele pentru după-amiază. Nu sta, nu te opri nicio secundă, muncește!

Și uite-așa...trecu o zi, trecură trei, și iarăși noaptea vine,
Iar eu aștept și să predau, și să-mi faci acte, bine?


Pentru că, da, există și o cireașă pe tortul ăsta cu de toate: șefa nu era mare fan al lucrului în legalitate. Și mă aburea mai ceva decât au aburit Jake și Rose geamul mașinii, în Titanic.
Ba că nu mă poate încadra ca profesor de engleză pentru că nu-știu-ce, ba că e plecat cel ce se ocupă de acte, ba, când i-am zis că nu e problemă, să mă încadreze ca asistent, că nu mă interesează titlul neapărat, dar am nevoie de contract de muncă pentru o mie de motive, că da, sigur, mâine semnăm, și apoi a ținut-o cu mâinele ăsta vreo lună...și tot așa.

Între timp, în luna asta, lipseam 11 ore pe zi de acasă, spălam pe jos, pe sus, pe unde apucam și ce apucam, în urletele veșnice ale copiilor care se inspirau unul de la altul la țipat(și erau vreo 45, iar noi vreo 7), iar șefa tot pe sfântul mâine jura.

În luna asta am citit de două ori, câte 10 minute, copiilor, în engleză, o poveste. Mă rog, două.

În luna asta părea că orice făceam cam fac greșit, pentru că am dat cu mopul de sus în jos și nu de la stânga la dreapta, am băgat aspiratorul în priza de lângă cea în care trebuia să îl bag sau nu am reținut cine din cei 45 de copii lipsește, și am pregătit, din greșeală, un scutec și pentru cel absent...

În luna asta, în timpul săptămânii,  mi-am văzut copiii o oră, maxim două, pe zi.

După o lună m-am retras, evident. Am așteptat să îmi iau banii, am zis frumos "la revedere" și m-am aruncat în necunoscut. Nu știam când aveam să îmi găsesc din nou de lucru, ce aveam să găsesc sau unde. Știam doar că acolo nu mai e cazul să stau și că, (alt)undeva, ceva mai bun mă așteaptă. Și așa a și fost.


Mno, acum mă dau și rotundă puțin, nu povestesc câte atacuri de panică am avut, câte îndoieli, câte întrebări... 😀 (sor-mea și D cred că își pot da doctoratul în psihologie liniștiți, după ședințele cu mine).

Dar, una peste alta, pe lângă această poveste cenușăristică, ceea ce vreau să punctez este că, frate, uneori chiar lucrează tot universul pentru tine atunci când îți dorești ceva!
Trebuie doar să ai curaj să ceri.

(Poate că nu trebuia să îmi arunc cărțile cu Paolo Coelho. 😀 )

Deci..totu-i bine când se termină cu bine,cum ar veni.  

(Cred că mă fac coach motivațional, că-s fiartă pe dat sfaturi).

Gata. Pa. Mai veniți, mai am.