Despre Waze, Maps și puterea speranței

 Am început vacanța în forță,  apoi am curs cu ea și am uitat să povestesc întâmplarea care cred că va rămâne scrijelită pentru totdeauna pe un perete al sufletului lui D.

După ce am pus copiii la avion joi dimineață, pentru că da, așa s-a ajuns, să fie suficient de mari încât să plece singuri în țară cu avionul, am urcat în mașină și noi, acești doi bătrânei (mai mult sau mai puțin) simpatici și am pornit cătinel spre vatra strămoșească, cum îi șade bine călătorului.

Mai o pizza în Italia, mai o cafea tot pe acolo, că ar fi păcat să nu profităm de toate darurile pe care le oferă această țară, și spre seară am ajuns în Maribor, în Slovenia, unde ne și rezervasem o cameră cu scopul declarat de a ne încărca bateriile pentru a doua zi. Am ajuns în oraș pe la 21h00, am pus adresa pensiunii pe Waze și pe Maps și am pornit ascultători spre cazare, urmând drumul albastru mai ceva ca Dorothy "the yellow brick road".

La un moment dat, drumul asfaltat s-a terminat,  iar Waze și Maps ne-au sfătuit la unison să continuăm pe un drum de munte, neasfaltat (și cam pustiu, fie vorba între noi).

Evident că ni s-a părut dubios, și că sistemul interior de alarmă al lui D făcea bip-bip-bip, dar era târziu, eram obosiți, amândouă hărțile ne indicau același drum, așa că am continuat prin pădure și pustietate întru credință, ca două oițe rătăcite, vara, târziu, pe ploaie, într-o mașină cu tracțiune pe spate.

Și a pornit mașina noastră, lumina ochilor lui D, motivul pentru care se trezește dimineața și îi mulțumește universului seara, bucuria și mândria, a pornit ea, săracă inima ei, urcușul nebun prin creierii pădurii, pe un drum pe care doar intuiam că mai fusese cândva un vehicul, și ăla în niciun caz categoria B, ci TR, deși probabil nu mai trăiește niciun martor să își amintească, așa demult a fost.

Și ea urca, și D suspina și înjura,  și afară se întuneca, și pensiunea nu mai apărea. Cadru idilic , demn de invidia scriitorilor de suspans, deloc surprinzător pentru noi.

Acum... expozițiunea o știți,  intriga și desfășurarea acțiunii sper că vă sunt clare,  să trecem la punctul culminant, că de asta ne-am adunat aici, și anume cum ne-am trezit noi deodată în situația în care la dreapta aveam perete muntos, la stânga aveam râpă, afară era aproape întuneric,  începuse să burnițeze și peste tot în față și în spate iarba era de 40 de cm, semn că nu ne mai găsea nici mama lui Ștefan cel Mare acolo, cu tracțiunea noastră pe spate cu tot.

Nu spun cine, dar cineva avea nervii întinși la maxim și blestema secunda în care își expusese protejata la asemenea risc, iar altcineva eram super zen și îi argumentam, evident, prematur,  cum va veni ziua în care vom râde de acel moment.  Bine, posibil ca monstrul geloziei ce sălășluiește în mine permanent de când are mașina asta(și pe cea dinainte. Și mașină în general.) să mă fi obligat să zâmbesc machiavelic încă de pe atunci. Noroc că D era prea stresat să se uite la mine, că vă scriam din pădure acum.

Dar cum bețivii au Dumnezeul lor, așa se pare că au si CLS-urile, pentru că în scurt timp am găsit o poieniță în care am putut întoarce mașina și,  după alte câteva minute de coșmar la coborâre(nu mai menționez pentru cine, ați prins ideea) am ajuns din nou la civilizație a.k.a. asfalt, lumini și oameni.

Deznodământul a fost unul fericit și de data asta, am reușit să găsim și cazarea, în cele din urmă, și acolo ne aștepta cel mai pufos pat posibil, și nu singur, ci cu cea mai confortabila pernă din lume. Căci uneori trebuie să pătimești ca să primești, am învățat asta pe calea grea și împiedicată a vieții mele.

Sper doar să treacă suficient timp și pentru D să depășească această cumpănă din viața lui, să pot să îi zic "Vezi? Ți-am zis eu că o să râdem de asta!" fără să risc o privire ucigătoare, însă PTSD-ul e nemilos și durează, așa că am răbdare.