Days of our lives. Sau, mă rog, a mea.

 Eu mă aflu printre norocoșii care își iubesc munca și locul de muncă. Sigur, as prefera să nu trebuiască să lucrez, că doar nu sunt nebună complet, dar, pentru că suntem ancorați în realitate și trebuie să plătim facturi, până se lămurește situația cu moștenirea mătușii din Rwanda care mi-a lasat nu-stiu-câte milioane, doar să îi trimit bani de timbre, eu merg la muncă.

Și îmi place și prin prisma a ceea ce fac, și a locului în care muncesc, și a colectivului, dar și a lucrurilor care se mai întâmplă din când în când și care nu îmi permit să mă plictisesc.

În primul rând, destul de des sunt în comisia de angajare și am avut ocazia să asist la foarte multe interviuri și să observ foarte mulți oameni. Uneori e plictisitor, dar în alte dați e efectiv delicios.

De exemplu, odată, un candidat nu a știut să răspundă la prima întrebare, a încercat să se eschiveze, nu i-a mers, nu a știut nici la a doua, apoi, la a treia, când a văzut că treaba nu e prea bună, s-a panicat și pur și simplu a închis laptopul, lăsându-ne cu ochii în.. ecran(toate interviurile se țin online la noi).

Un altul, păstrând tema, era undeva la birou, cred, și, la un moment dat, a intrat șeful lui peste el și s-a văzut nevoit să închidă. Când l-am contactat, minute mai târziu, întrebandu-l dacă revine, a zis ca nu, și că înțelege dacă va fi descalificat. "Dacă".

Am avut și o fetiță Powerpuff, ea a fost cu adevărat deosebită. Vorbea cu ea însăși, întorcând capul spre dreapta când întreba și spre stânga când răspundea. Și discutia era ceva de genul:
"-Am mai lucrat în domeniul x? " Intreba ea, cu o voce pitigaiata de anime-uri, uitându-se spre dreapta, curioasă.
"-Da, am mai lucrat! " răspundea hotărâtă, înclinând capul în partea cealaltă.
Însă cireasa de pe tort a fost așezată când, întrebată ce ar vrea să știm despre ea ce ar putea fi relevant în contextul dat, ea a început să povestească despre cum a avut o fermă și a crescut vaaaci, și capreee, și oooi... Moment în care colega mea nu a mai rezistat și a izbucnit într-o criză incontrolabila de râs și a trebuit să părăsească sala.
Fetita Powerpuff nu a luat postul, dar a rămas în inimile noastre.

Și exemple asemănătoare sunt mai multe, nu mi le mai amintesc eu acum, cert e că nu apuc să mă plictisesc niciodată.

Azi, de exemplu, trebuia să îi dau ceva unui coleg, și am ciocanit la el la birou și am intrat, în ideea că, și dacă nu e acolo, îi las ce am de lăsat și plec. Era acolo, doar că dormea sub birou, iar când am intrat și l-am văzut m-am speriat, și l-am speriat si pe el, săracul, mai-mai să dea cu capul de birou când s-a ridicat.
Era așezat frumos pe o gecuță și își făcea siesta. Normal că m-am blocat, i-am zis că ne vedem mai târziu, a zis că da, sigur, foarte nonsalant, am închis ușa după mine si sunt foarte sigură că s-a culcat la loc, pentru că nu a ieșit din birou mult timp după.

Cand o să vorbesc cu el data viitoare(e un coleg care nu e musai vorbăreț, dar cu care mă inteleg bine) o să îi spun un secret neprețuit (pentru el), și anume că la parter avem săli speciale cu paturi pe care te poți întinde și unde poți dormi liniștit fără să îți rupi spatele pe mocheta murdară.

Nu vă spun de unde știu. :))