Zic oficial pentru că, deși în Franța școlile s-au închis abia azi, noi nu am mai dus copiii de miercurea trecută, după ce a apărut primul caz de coronavirus la noi în oraș.
Nu am fost foarte panicată la începutul acestei isterii, la fel ca multă lume.. Coronavirusul era departe, undeva în China, europenii nu păreau să se îmbolnăvească, teorii ale conspirației au existat dintotdeauna, așa că mi-a fost ușor să nu mă impacientez. Apoi a intrat în Europa, dar, cumva, tot departe de noi era, pentru că erau câteva cazuri răzlețe, așa că, deși devenisem mai atentă, eram în continuare liniștită. Apoi, brusc, nici nu știu exact când, virusul a început să pătrundă în multe țări, corpuri și minți, inclusiv în a mea, care începea să înțeleagă (mai târziu, e drept, că niciodată nu am fost cel mai ascuțit creion din penar) că treaba e serioasă și e pe cale să devină și mai și.
Apoi...panică-n tunel. Am început să-mi fac tot felul de gânduri, de griji, de scenarii, majoritatea legate de familia mea si de spitalele din România, cu bonus contextul unei (pe vremea aia încă) epidemii care lua amploare rapid. Îmi dădea (și încă îmi dă) mereu cu virgulă, dat fiind că dintotdeauna m-am temut să nu ajungă cineva la spital, nici în vremuri mai liniștite, darămite într-o criză și mai acută de personal, materiale și paturi libere.
Și am început să citesc compulsiv despre acest subiect(atât de mult încât, dacă li se termină experții, mă pot oferi liniștită voluntar la OMS). Și am citit și bune, și rele, și pozitive, și negative, și tot ce-mi cădea în mână (sau, mai exact, în fața ochilor), până ce am simțit că toate informațiile alea mi s-au făcut guguloi în cap și mi-au strivit orice altceva îmi ocupa spațiul relativ gol dintre urechi. Așa că am zis Stop(e adevărat, cu glas suav, deocamdată) și mi-am propus să răresc și accesările de pe worldometers, pe care, sincer, cred că i-am îmbogățit zilele astea, cu milioanele de clickuri date, și articolele citite referitoare la subiect, și să încerc să îmi conserv precara sănătate mintală pentru ce va să vie. Pentru că...are să fie, probabil, suficient...
Așa că azi, în prima zi de stat aproape numai la domiciliu (am ieșit doar 30 min la un magazin, pentru aprovizionare, că auzisem că de marți ne vom afla în imposibilitatea de a mai ieși din casă - de fapt nu imposibilitate, ci dificultate) am făcut următoarele : am făcut o listă cu activități pentru perioada asta, am vizitat virtual muzeul Smithsonian (de fapt, doar parterul si o parte din etajul 1 azi, restul mâine, că e gratis, ne permitem două vizite), am făcut cheesecake cu copiii, am jucat rummy(am și câștigat, dar nu trebuie să vă surprindă, sunt sclipitoare la rummy când nu pierd :) ), am jucat biliard, am dat copiii afară, în curte, că se întuneca și ei tot mai găseau ceva de făcut prin casă(bine, i-am pus să facă și treabă în curte, dar, brusc, trambulina a devenit extrem de interesantă și au abandonat munca), am pus rețeta de cheesecake pe blog, m-am uitat la noul meu serial preferat, the 100, m-am uitat și la Asia Express, of course, că e genul meu preferat de emisiune, și uite, scriu și pe blogul ăsta.
Da, e adevărat, între toate astea am citit și informații despre covid-19,că, na, și dacă vrei să eviți și nu poți, și, în plus, am cel puțin două țări a căror evoluție o urmăresc îndeaproape, din motive personale. Dar, una peste alta, a mai trecut o zi relativ bună (totul e relativ, știți doar) în care Franța a declarat că e în război cu coronavirusul și a interzis accesul pe străzi fără motiv serios, iar în România încă nu a murit nimeni din cauza lui, Doamne ajută să rămână așa de-a pururea și-n vecii vecilor!
Trăim vremuri istorice, asta e clar de ceva timp. Care sau când va fi sfârșitul lor, doar timpul poate spune. Până atunci, tot ce putem face este să stăm în casă, să ne protejăm, protejându-i, astfel, și pe ceilalți, să ne informăm numai din surse oficiale și...să ne păstrăm speranța.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu