Tot eu sunt. Tot de aici, din izolare. Nu fonică, slavă Domnului, că au copiii grijă să mențină decibelii la înălțime. Și nici foarte îngrădită nu mă simt, să zic adevărul. De fapt, dacă tot sunt sinceră, nu cred că m-aș plictisi în casă nici să vină două pandemii consecutiv. Bat în lemn, totuși. Oi avea eu ce face, dar psihic nu rezist la atâta nesiguranță.
Multe nu s-au întâmplat de când am scris ultima dată. Copiii nu au dat niciun semn de plictiseală, și nici mai agitați ca de obicei nu sunt, așa că, pe planul ăsta, totul bine. Să vedem de mâine încolo, că azi am primit prin mail lecțiile și temele pentru amândoi (inclusiv teste) și... viitorul sună ocupat.
Apropo de asta, sunt foarte plăcut impresionată de cum s-au organizat cei de la școala lor. Luni dimineață toți profesorii lui Răzvan au avut o ședință în urma căreia am primit pe mail o listă cu planurile fiecăruia dintre ei, iar de marți am început să primim și materialele, temele, s-au organizat grupuri de whatsapp pentru ședințele live(credeți-mă că doar asta și m-a impresionat profund, aici NU se folosește DELOC whatsapp). In plus, doamna directoare de la colegiu ne trimite, zilnic, un mail cu un citat, un gând sau un proverb, toate optimiste, alături de diferite îndemnuri sau încurajări. Nu știu alții cum sunt, dar eu, la cât am de lucrat cu ei de mâine încolo, sigur am nevoie de orice încurajare.
Doamnele lui Edu m-au impresionat și mai și. Au creat un grup pe o aplicație specială pentru părinți, elevi și profesori (klassroom) și ne-au trimis mailuri cu desfășurătorul zilelor urmatoare, PE ORE. Inclusiv teste și evaluări, iar noi trebuie să le transmitem completate, pentru corectat. Totul aranjat frumos, colorat, în tabele, să leșine de plăcere obsesiv-compulsiva din mine.
Copiii nu au părut așa entuziasmați ca mine când am început să printez și nu mă mai opream, dar i-am consolat repede, spunându-le că de mâine o să fie și mai rău, deoarece mă vor avea pe mine ca îndrumător, iar eu mereu am fost a naibii când am avut de-a face cu școala. A inceput când eram elevă și nu s-a oprit nici cât am fost profesoară. Probabil că n-am înțeles-o, și de aia.
In rest, ce să vă mai zic? Mi-am propus ca, pe lângă biliard, rummy, board games și ce mai facem zilele astea, să folosim și pachetul de cărți de joc. Și mi-am amintit că ani de zile am jucat cu ai mei 66. Efectiv ani de zile, seara, noi jucam rummy sau 66. Și insist în a aminti perioada de timp, pentru că, atunci când am încercat să-mi aduc aminte regulile jocului.... vid. Blank. Gaura neagră. Ni-mic. Am căutat regulile pe net, cele câteva variante găsite nu îmi evocau nimic cunoscut. Am vorbit cu D, nici el nu-și amintea mare lucru. Am scormonit iar în memorie, mai degrabă aș fi găsit leacul pentru coronavirus, aveam mai multe informații despre asta decât despre 66. A fost nevoie de câteva apeluri telefonice cu sor-mea și taică-meu să pot să pornesc de undeva.
Abia azi, punând toate informațiile cap la cap, am reușit să lansăm în eter primul joc de 66, după ani de pauză și ore de brainstorming. Dar în rest sunt brici, jur!
Știrile nu știu dacă le-am consultat mai puțin, că Facebook ul meu pare să pornească singur când mă apropii de telefon, dar am avut și momente de optimism. Momentele astea dispar de obicei seara, pe la 18, când transmite Italia bilanțul, dar eu tot mai sper. Nu, nu numai că sper. ȘTIU. Știu că va veni și ziua în care graficul ăla nebun își va potoli ascensiunea, apoi se va calma și va începe să coboare, frumos și sigur, unde îi e locul. Mă rog în fiecare seară ca acea zi să vină mai repede. Și nu numai pentru Italia și Iran, ci pentru noi toți. Multe nu avem de făcut, oricum, zilele astea, așa că am putea la fel de bine să ne agățăm fiecare de ce putem, fie că e o speranță, fie o rugăciune, fie un gând pozitiv, și să le țesem pe toate într-un scut protector care să ne țină adăpost perioada asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu