Ceea ce urmează să povestesc este un moment de 30 de secunde. Însă...cu context. Iar la mine contextul are propriul lui context, care la rândul lui are...în fine, vorbim de un arbore genealogic de contexte. Așa că va dura, probabil, 45 de minute să povestesc cele 30 de secunde.
Să purcedem.
Azi am lucrat de acasă. Așadar nu am ieșit deloc, așadar nu m-am pieptănat deloc. Am avut coc de mamă, sau cum îi zice când îți prinzi tot părul într-o clamă și speri să arăți ca Julia Roberts, dar ești maxim fii-sa lui Fantozzi.
Aspectul numărul 1 de reținut: părul meu a arătat azi ca un câmp roditor de ciulini.
Trecem mai departe.
Acum câteva zile am suferit o intervenție de chirurgie dentară, care a decurs minunat, doar că azi fața mea angelică s-a inflamat brusc și surprinzător.
Aspectul numărul 2 demn de reținut: arăt ca Alvin sau oricare din veverițe la un all you can eat de nuci.
Acum. Contextul 3, cunoscut ca fiind cel principal. Există in Belgia o aplicație, Too good to go, prin care, la sfârșitul zilei, poți cumpăra produsele nevândute la un anumit magazin în ziua respectivă. Iar eu o folosesc pentru o brutărie la fiecare câteva zile, și de 5 euro primesc pâini (calde, de cele mai multe ori), baghete, brioșe, croissante, în fine, numai nebunii.
Azi a fost una din zilele în care am fost să iau punga cu bunătăți si am primit, și de data asta, o groază de produse. Pâini de diferite mărimi și gusturi, dulciuri si două ecleruri. Pe celelalte le-am îndesat eu in pungă, dar eclerurile am preferat sa le țin in mână, să nu umplu sacoșa de cremă.
Mă rog, mai bine zis pe unul am preferat sa-l țin în mână, iar pe celălalt în gură, că era proaspăt și arăta așa apetisant încât, imediat ce am ieșit din brutărie, în drum spre mașină, mi-am îndesat jumatate în gură mulțumindu-i în gând zeului dulciurilor că e bun cu noi, muritorii.
Acum a sosit momentul să creăm magia și să alăturăm contextele, și obținem următoarea imagine: eu, cu părul ca după o lună în junglă, cu fața umflată într-o parte ca Rocky Balboa într-o zi proastă, cu geanta într-o mână, sacoșa plină ochi in cealaltă, un ecler între două degete și jumătate de ecler în drum spre gură, ajung la mașină. Îmi infig a doua jumătate de ecler rămasă între buze, cât încă mai molfăi la prima, scot cheile de la mașină și, într-un echilibru instabil, în timp ce apăs pe telecomandă, trag de portiera din dreapta, să pun sacoșa acolo și sa-mi eliberez mâinile. Ușa nu se deschide, eu trag din ce in ce mai tare, că dacă am ceva pe lumea asta aia e încăpățânare, ușa nimic, eu mă opintesc pentru efortul suprem și, când să trag like there's no tomorrow, numai că vad cum se apleacă cineva DIN interiorul mașinii, de la volan, și-mi bate în geam cu un inceput de disperare(sau erau lacrimi?) în ochi, făcându-mi semne disperate să mă opresc.
Eu mă sperii, fac "hîîî"-ul ăla pe care îl faci când te sperii, aspir jumatatea de ecler care se duce pe gât nemestecată și, vânătă din varii motive, încerc să-mi dau seama dacă domnul din mașină e domnul meu, despre care știu, totuși, că în momentul vorbirii nu e in Belgia, dacă este,atunci cum a intrat în mașină fără chei, sau când a avut timp să meargă acasă, să le ia, sau de ce nu seamănă cu domnul meu deloc...zeci de gânduri într-o fracțiune de secundă, în care eclerul coboară, eu fac ochii cât dovlecii și domnul îi mulțumește Domnului că nu i-am rupt portiera.
Da, după cum probabil v-ați dat seama, NU era mașina mea, însă eu diferențiez mașinile pe baza a două categorii: dupa mărime și după culoare. Și, cum era fix o mașină mică și roșie, ca a mea, nu îmi gasesc nicio vină.
In fine. Totul s-a terminat cu bine, domnul a fost drăguț, mi-a zis să nu-mi fac probleme, iar eu am plecat și am încercat să deschid următoarea mașină mică și roșie din parcare, și, din fericire, era a mea.
Cand am trecut cu mașina pe lângă el, domnul încă râdea(cred că nu i s-ar fi părut asa amuzant daca plecam cu o mașină mare și albă :) ). Probabil o să râd și eu imediat ce mi se digeră jumătatea de ecler și pot respira iar.
Nu, nu se termină aici,că am ajuns acasă și mi-am adus aminte, înainte să intru, că nu am verificat cutia poștală azi. Așa că am încercat să bag cheia să o deschid, dar, din cauză că azi noapte a nins-viscolit-iernuit, interiorul era congelat și cheia nu intra. Așa că atunci când vecinul de la casa de lângă a venit la geam să tragă draperia eu eram cu gura lipită de cutia poștală, încercând să îi suflu aer cald în yală, să o aduc la viață. Am abandonat proiectul când l-am văzut pe vecinu' cu pupilele dilatate iar acum nu știu dacă am ceva în poștă sau nu. Cred că aștept să adoarmă toată lumea și mă întorc la locul faptei.
Și cam astea au fost cele 30 de secunde de glorie ale zilei, cu bonus de 15 la cutia poștală. :)
