Unde mâncăm în Maramureș

 

Pun așa o poză de încălzire întâi, ceva fin. O să vedeți că noi numai salate mâncăm, așa că nu vă așteptați să vedeți altceva. Este posibil însă, din cauza telefonului, că mai face probleme, să arate a fasole, cârnați, ciorbe și alte bazaconii. Nu vă lăsați înșelați. E doar rucola și copil de spanac. 

Dacă începem cu începutul,  v-aș recomanda întâi, deși nu e localizat în zona pe care o laud azi, un loc frumos. Mâncarea e foarte bună, prețurile decente, iar locația mi s-a părut de vis. E vorba despre Hanu Ancuței, din Tupilați(între Roman și Pașcani). Tot acolo e și un hotel de patru stele, pentru cine vrea să stea mai mult de-o masă.

În poze vi se pare că vedeți un borș de găină cu lipie callldă, făcută în casă, pârjoale moldovenești cu piure de cartofi, tochitură moldovenească, papanași și găluște cu gem de prune. Ce mi-a plăcut foarte mult (în afară de atmosferă, grădina proprie de legume și mâncarea) a fost că farfuriile erau imprimate cu citate din Hanu Ancuței, opera lui Sadoveanu. Mâncare și cultură, asta zic eu treabă bună! 

Înainte de a trece la următorul punct pe ordinea de zi vreau să spun câteva cuvinte și despre hanul Țentea, unde am fost cazați 3 nopți. Se află la granița dintre Maramureș și Bistrița Năsăud și, sincer, când am coborât din mașină și am văzut câtă lume era jos, la restaurant, m-am îngrozit. Mi se părea aglomerat, gălăgie și mă gândeam că nu ne vom putea odihni. Când am urcat în cameră, însă, am uitat de tot. Apartamentul era spațios,  curat, mobilat și accesorizat tradițional, m-am îndrăgostit pe loc. În plus, era perfect izolat, așa că nu se auzea nimic de jos, de la terasa restaurantului. 

Bucuria mea a fost completată seara, când am coborât să mâncăm. Mâncarea a fost extrem de bună, multă și bună la preț, așa că debutul concediului nostru a fost unul reușit. 

Imaginile vorbesc de la sine, nu mai necesită explicații. Poate doar o completare:pâinea era făcută de ei, mirosea a rai și a copilărie, și avea un gust sublim. Atât. 

A doua zi, pentru că am fost în Sighetu Marmației și ne-a apucat foamea destul de târziu, ocupați fiind cu vizitatul, am căutat repede pe net un restaurant mai bine cotat, și am dat peste Casa Iurca de Calinești. Trec peste faptul că am așteptat o masă liberă peste o oră (mai mult decât am așteptat la coadă la Memorialul Durerii, fapt pentru care aș putea numi momentul Memorialul Foametei) și sar la faptul că am avut parte de cea mai mare porție de mâncare pe care mi-a fost dat s-o văd.  Am luat în considerare, când am comandat, că ar servi 2 persoane, așa că am mai comandat una, alta. Am greșit. Puteam mânca toți patru din ea lejer, fără să mai trebuiască să mai luăm altceva. E vorba de copăița de mai jos, plină ochi de ciolan afumat care se topea în gură, cartofi la cuptor și salată de varză. 

Alături de copăiță am mai avut și o ciorbă de fasole în pâine, cu ceapă roșie alături, cum îi șade bine, o supă de găină, cu tăiței de casă și snițel cu cartofi prăjiți.  Sincer, recomand locația din tot sufletul. 

Și cum deja știți că păstrez ce e mai bun pentru la sfârșit, de data asta nefiind vorba neapărat despre locul în care am mâncat cel mai bine în Maramureș, ci clar cel mai mult, vă vorbesc în continuare despre păstrăvaria Alex, din Mara.  Locul este o industrie. Au și spații de cazare (de fapt, aici rezervasem inițial, dar ne-am răzgândit) iar restaurantul este, doar din ce am văzut așa, fără efort, imens. Sunt mese pe deal, sub copaci, pe pod, or fi fost și sub pod, nu știu, pe la cabane, unde vezi cu ochii. Inițial noi ne așezasem pe pod, dar a început ploaia și ne-am retras undeva acoperit. 

Am pus o poză și cu fata care ne-a servit, și care alerga, săraca, neîncetat, pe ploaie, soare, calamități naturale, între restaurantul aflat la mama naibii și mesele împrăștiate în tot satul. 

Mâncarea a fost bună, nu am nimic să îi reproșez, nu au multe feluri de mâncare însă totul e proaspăt și bun, și, ca să rămână așa, proprietarul s-a gândit la ceva:să scrie în meniu prețul  pentru 100 grame, omul să ceară o porție, ca omul, na, iar el să facă porția aia de 3-400 grame. Astfel, noi am comandat o ciorbă de păstrăv (asta era fixă la preț și gramaj, cred că la ciorbe nu prea au ce face), o porție de păstrăv cu mămăliguță, una de piept de pui la grătar, cu cartofi țărănești, și o porție de ceafă de porc, cu cartofi țărănești și am primit ce se vede:

Am făcut eu recensământul pentru voi și a ieșit așa : 2 bucăți păstrăv, 4 bucăți piept de pui, 4 cefe de porc. În afară de ciorba sus numită și garnituri. Am fost depășiți numeric, vă zic sincer.  Una peste alta, nota de plată a fost rezonabilă, ținând cont că am luat și la pachet și am și mâncat pe săturate:175 de lei. Bonus: cea mai bună pâine pe care am mâncat - o eu în viața vieților mele. Când ne-a adus-o, împreună cu mujdeiul, ea era caldă, noi hămesiți, le-am împreunat întru fericire și era să nu mai avem pâine la ciorbă. 

Gata. Atât pentru azi, că sigur v-am făcut poftă, dacă nu și foame. Așadar, dacă aveți drum prin Maramureș, știți ce aveți de făcut și unde. 🤪

Unitatea noastră vă dorește poftă bună! 

Maramureș

 

Mai fusesem în Maramureș în 2003, dar cumva pe fugă, pentru că eram într-un tur al țării și căutam să vedem cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Țin minte însă că eram în Săpânța, locul de naștere al bunicii mele, și încercam să găsesc rude prin sat, întrebând din poartă în poartă de Pop sau Stețca, sau de cine mă puseseră maică-mea și bunică-mea să întreb, când, la un moment dat, o bătrână ce părea că știe despre ce vorbim ne-a poftit în casă, amabilă. Încântați că am găsit, în sfârșit, ce căutam, ne îndreptam spre pridvor, și am mai întrebat o dată, în treacăt, dacă îmi cunoaște bine rudele.

"Nuu, maică, nu îi știu, dar intrați să mai stăm de vorbă!" a fost răspunsul ei, desprins, cu mintea noastră de atunci, din thrillerele în care blonda moare, de obicei, prima, așa că nu am vrut să risc și am făcut cale-ntoarsă cu o expresie de groază întipărită pe chip. Târziu am aflat că așa sunt maramureșenii, ospitalieri, și că bătrâna nu voia să-și satisfacă setea de sânge cu noi, așa cum am crezut, ci doar să-și ostoiască singurătatea.

Ne-am întors, mai mulți și mai prietenoși, anul acesta, dar nu ne-a mai invitat nimeni nicăieri, că ploua torențial și nu am stat decât câteva minute în Cimitirul Vesel, cât să citim câteva cruci și să îmi găsesc, în sfârșit, o parte din rudele (foarte) îndepărtate.

Maramureșul ne-a fascinat. Am căutat mult un cuvânt care să reprezinte ce am simțit zilele astea, și este exact așa:"fascinație".

Peisajele sunt minunate. Totul e verde, dealurile sunt îmbrăcate în haine de iarbă proaspăt tăiată, aerul e proaspăt și miroase a sănătate și a liniște și a stare de bine.  Din loc în loc sunt căpițe de fân, iar vacile se plimbă nepăsătoare pe străzi amintind, de fapt, ale cui sunt locurile.

Casele sunt mândre, curate, îngrijite, cu flori care mai de care mai frumoase și colorate. Majoritatea caselor sunt din cărămidă, rar vezi BCA, iar chirpici deloc. Se vede că oamenii sunt gospodari doar aruncând o privire în curțile lor. Gazonul e îngrijit, totul e impecabil, îți vine să cobori din mașină cu bagajele și să ceri viză de flotant. 

Nici la capitolul obiective turistice Maramureșul nu stă rău. Noi am vizitat doar câteva, din lipsă de timp, însă sunt mult mai multe de făcut și văzut. 

Am fost la mânăstirea Bârsana, care mi s-a părut o bucățică de rai pe pământ,

am vizitat și Memorialul Durerii, din Sighetu Marmației, care ne-a impresionat profund, (și încă nu am stat să citim și să privim toate informațiile, însă este zguduitor) 

La doi pași de Memorial(care, apropo, e promovat în tot Maramureșul, ceea ce mă bucură și, judecând după cozile foarte mari de la intrare-noi am așteptat o oră - are efect) este și faimosul cui în care se prinde harta, și aș dori, pe această cale, să-mi exprim, în calitate de obsesiv-compulsivă amatoare, îngrijorarea cu privire la o eventuală prindere în cui a hărții fix în Sighetu Marmației. Oameni buni, harta AR STA STRÂMB! Cui i-a venit ideea strălucită că acolo ar fi potrivit să agățăm? Cui?! Această ignoranță îmi sfâșie sufletul... 

P. S. Mă deranjează, deopotrivă, și lipsa articolului hotărât al substantivului propriu Sighet. Ce s-a întâmplat cu "l" - ul? L-a prins cuiul care ține harta înclinată? 🤪

Cu Mocănița nu am fost, am fi pierdut și câteva ore bune din timpul și așa scurt, și 250 de lei. 😁 Am fost, însă, în Vișeu, am văzut-o, am făcut poze cu/în /lângă ea, numai nu i-am dat cheie. 

În Baia Sprie este un lac, Lacul Albastru, unic în lume datorită modului în care s-a format și a faptului că primăvara are culoarea albastră, vara verde și toamna maro. Pesemne că cine l-a descoperit a făcut-o primăvara, și apoi l-a și înscris în Registrul Lacurilor, sau unde s-or înscrie ele, altfel s-ar fi numit Lacul Care Își Schimbă Culorile In Funcție De Anotimp, sau Lacul Nehotărât, sau ceva similar. Important de reținut că am urcat pe jos până la el de ne-au ieșit toate prânzurile din excursia asta, realizând, în același timp, că trebuie ori să ne limităm la vizitarea mall-urilor de acum încolo, ori să ne apucăm de sport. 

Și ultimul loc despre care scriu, dar categoric nu cel din urmă, că mie îmi place mereu să las ce e mai bun la sfârșit, este satul Breb. Citisem pe net despre el că reprezintă un nucleu al tradițiilor maramureșene, însă niciun articol nu vorbea despre starea de bine pe care o ai cât ești acolo. E de parcă timpul a stat în loc și nimic nu mai contează, în afară de verdeață, aer curat, animalele din gospodărie și viața, așa cum trebuie să fie ea, de fapt :simplă și plină de recunoștință. 

Așadar, în caz că nu ați tras încă o concluzie, deși sunt slabe șanse, dacă știți alfabetul, vă comunic încă o dată că Maramureșul e absolut minunat, își merită renumele, își merită oamenii blânzi și calmi, își merită dealurile și munții și peisajele de poveste și categoric își merită un număr mare de turiști români și străini. 

Și încă nu v-am zis despre mâncare. 🙈