Nu, umbră nu prea era, am scris deja de ce...sălciile sunt doar puțin mai înalte decât mine, iar boscheții crescuți haotic peste tot țin adăpost doar sutelor de gângănii, broaște și alte viețuitoare aducătoare de boli. Deci umbră nu am găsit. Am găsit însă imagini dezolante cu ce ar putea fi o oază de verdeață, măcar.
Aș vrea să îmi găsesc cuvintele pentru a exprima ce simt după experiența de azi. Dar nu mi le găsesc, și asta nu se întâmplă des. Lăsând la o parte faptul că parcul Tăbăcăriei este un loc de care mă leagă multe amintiri, fiind leagănul copilăriei mele, ca să mă exprim literar, este, după cum am scris la începutul articolului, singurul nostru parc (nu, refuz să numesc parc o fântâna arteziană și cinci băncuțe) și un loc cu potențial. Și prin potențial nu mă refer la construcții ilegale, ci la o simplă asanare, la o toaletare a spațiului verde și o consolidare a falezei, sau cum s-o numi bordurica aia tristă și parțial scufundată.
Dar știu, asta nu ar aduce beneficii materiale nimănui, doar beneficii legate de sănătatea noastră mintală, atâta cât mai e ea, și... cui îi pasă de asta?
