Rânduri și gânduri scrise acum câteva zile.
M-am oprit din tot ce făceam pentru a scrie,
că simțeam că înnebunesc. Râd singură ca...amuzanta( :D ) de 5 minute.
Deci viața mea se prezintă în felul următor:
sunt zile întregi în care nu se întâmplă nimic. Nu am nimic de muncă, nu câștig
nimic, evident, și staaau toată ziua și fac planuri în legătură cu ce naiba să
mai fac să fie bine. Lista arată așa:
- Săpat un tunel subteran în care să zac până
se modifică ceva.
Sună bine, dar nu-mi place nici să sap, nici
să zac, și nici nu cred că ar rezolva problema. Tăiat.
- Meditat la absolut și la cum, atunci când
îți dorești ceva foarte mult, tot universul va complota la îndeplinirea acelui
lucru. Nea Paolo Coelho mi-a băgat gărgăunii ăștia în cap.
Foarte zen, dar experiența mi-a demonstrat că
viața bate filmul(sau cartea, for that matter) și că degeaba aștept să mă
lovesc de necunoscuți perfecți în supermarket care sunt foarte bogați dar nu
aflu decât la sfârșit, după ce ne îndrăgostim fără scăpare, și ne căsătorim și
trăim fericiți până la adânci bătrâneți, că nu e chiar așa. Și nici universul
ăsta, oricât de amabil ar fi el, nu stă numai după fundul meu, așa că mai degrabă
trebuie să îmi solicit neuronii obosiți pentru a rezolva probleme decât să
aștept pică-pară-mălăiață. Tăiat.
- Angajat ca orice om responsabil și serios,
la salariu lunar, sigur, corespunzător.
Varianta asta, trebuie să recunosc, sună cel
mai bine uneori. Sunt zile în care îmi doresc cu ardoare garanția zilei de
mâine, venitul ăla stabil și viața aia monotonă și lipsită de griji de genul
dinceplătescchirialunaasta, aoleuiarauvenitfacturile, firarsăfiedincemai
platescsiexcursiaasta :D. Un salariu lunar mi-ar oferi ceea ce îmi dă liniște
de multe ori: garanție.
Dar ce să mă fac cu puseurile de creativitate?
Ce să mă fac cu dorința de a inventa, de a inova, de a adapta, de a mă
desfășura sălbatic? Ce fac atunci când, 2 noaptea fiind, îmi vin cele mai
minunate idei, cele mai geniale gânduri, când creez lumea mea perfectă,
artistică? Când planurile mele stau să-mi spargă pieptul de nerăbdare, când
visez în culori și cânt în speranțe? Ce să fac cu milioanele de lucruri pe care
nu am apucat să le fac încă și care mă mistuie ? Cum să le dau viață de la un
birou anost?
E atâta fericire în libertatea mea...atâta
câmp înverzit, neexplorat, iar eu am atâta energie pentru toate astea...nu am
cum să fac altfel, nu am cum...
Și după zilele astea vine o zi ca cea de azi.
M-am trezit dimineață cu gândul că, până weekendul viitor, când am două comenzi
mari de torturi, nu am mare lucru de făcut. Apoi am primit un mail de
confirmare pentru un proiect la care răspunsesem din vanitate, poate. E vorba
despre o firmă importantă care ar vrea să colaborăm pe niște traduceri. M-a
flatat cererea lor și am cerut un preț mărișor, în ideea în care, dacă nu
acceptă nu-mi pare rău(e foarte solicitant pentru mine să fac traduceri de
genul acesta) iar dacă îmi acceptă propunerea să se merite. Și...au acceptat.
Cu ușurință chiar. Și acum sunt încântată și înspăimântată deopotrivă. Dar e o
provocare și se întâmplă să ador provocările. Așa că o voi accepta.
10 minute mai târziu, primesc un telefon în
legătură cu un tort pentru mâine seară. Din scurt, vă zic eu, în caz că nu
faceți torturi. Dar na..provocare..o accept. Și acum, cu 5 minute înainte să mă
apuc să scriu, primesc un alt telefon, pentru o traducere pentru mâine. Guess
what?...dap.
Deci vă las, tocmai mi s-a umplut ziua asta
minunată din viața asta minunată de om norocos ce sunt, deci exist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu