Introducere

Cu doar un rucsac în spate, atât pentru a sublinia ideea de aventurieră dar mai ales pentru a nu plăti 84 de euro în plus cât costa bagajul suplimentar, acum câteva zile am demarat o etapă nouă în viața mea, călătoria de una singură.

Și pentru că zborul era foarte devreme chiar și pentru o early bird ca mine, am ales să îmi iau cazare la un hotel de lângă aeroport, în Bruxelles, care asigura și transport, astfel încât jumătate din grijile mele erau acoperite deja. 

Bonus: avea mic dejun inclus. Bonus pe care l-am considerat nul și neavenit, dat fiind că urma să părăsesc hotelul la 4 dimineața și la ora aia nici Julieta nu cred că ar fi fost dispusă să îi pregătească lui Romeo nici măcar cereale cu lapte, darămite vreun angajat al vreunui hotel ceva, mie.

Dar, surpriză! După ce mi-a admirat manichiura(nu știu dacă a cântărit în luarea deciziei, dar eu las informația aici oricum), recepționera m-a întrebat dacă vreau să mi se pregătească un pachet cu mic dejun. Boom!
Nu vă mai țin în suspans. Am zis da, în ideea în care urma să am un zbor de 9 ore și nu îmi era clar dacă TUI este low cost sau linie, therefore dacă primesc ceva cald de mâncare, că eu la drum lung nu pot să mănânc uscături. Toată existența mea, în rest, da. Doar la drum lung nu. Nu mă întrebați de ce.

În fine. Revenim la all you can eat-ul meu pe care îl vedeam ambalat și pus într-o pungă din aia IKEA albastră. Mai ales că eu după operație mănânc de două ori într-un loc și o dată la mijloc. Dar nu contează, gestul e important, să se vadă opulența, să vorbească patrustelele.

A doua zi dis-de-extrem-de-dimineață, (după o noapte în care m-am trezit din două în două ore pentru că înainte de culcare, deși păream o persoană normală, m-a fulgerat gândul:"dar dacă nu sună alarma la 3.30? ") mi-a sunat alarma, ce surpriză, și m-am trezit într-un miros de croissante proaspăt scoase din cuptor.

Mănene, da' nu croissante de Lidl, cum miroși peste tot, ci direct de Paris, de cea mai boulangerie fină! Și mirosea, miroseaaa... zici că le cocea vecinul de la 214. (Eu eram la 216).

Zic mamăăã, cum s-a trezit ea, tanti Lenuța, săraca, la ora 2, să-mi împletească mie croissantele, să fie fierbinți la 3.30, fii atent acum! Cum au învățat-o aia la Cedric Grolet acolo, să nu le lase nici prea mult nici prea puțin la dospit, la rumenit, la alea, că pleacă clientul nemulțumit și dă rating prost la hotel.

Și uite-așa, nefiind nici măcar mare amatoare de croissante, dar nedorind nici s-o supăr pe tanti Lenuța și să-mi bat joc de școala și banii băgați în fundul ei, și nici să plec cu stomacul și punga de la IKEA goale, am coborât eu la recepție veselă ca o panseluță să-mi ridic pachetul și să mă duc spre shuttle bus-ul care urma să mă lase la aeroport. (Apropo, am o mini istorioară amuzantă și cu asta, revin)

Cobor, las cardul, zic numărul camerei, recepționera(alta, care nu mi-a mai zis nimic de manichiura) îmi zice că totul e în regulă și... îmi urează drum bun.

Panică-n tunel! Drum bun, drum bun, cucoanã, dar pe anemie, așa? Vrei să mă ia cu leșin? Că mi s-a promis un pachet cu mic dejun!

Aa, da, da, poftiți! Și îmi întinde o punguță miiică de hârtie cu exact : o banană, o portocală, un iaurt și un suc din ăla mic cu pai. Practic, cam ce aducea Moș Gerilă în 1987 la serbare la școala din Muțenii din Vale.

Pe lângă faptul că toate la un loc constituie o combinație nefericită, eu nici nu mănânc iaurt dulce (nici suc din ăla nu beau) iar de portocală pe stomacul gol nu se punea problema. Deci mulțumesc pentru nimic, Moș Gerilă.. sau tanti Lenuța care probabil a rămas repetentă în Franța și s-a întors cu coada între picioare la clătite și ouă jumări. (Ahh.. Ce-ar fi mers niște ouă..)

Deci până la urmă cred că vecinul de la 214 făcea croissante, că de mirosit mirosea, asta clar!

Le-am luat și eu, că mi-a fost rușine să le refuz după ce le cerusem, și am plecat. Am mai tras și de punguța cu doi bani după mine prin tot aeroportul până am putut să mă debarasez de ea. 

N-am ajuns încă la partea cu excursia și s-a consumat deja o călimară, dar nu închid înainte de a povesti și cu shuffle bus-ul.

Ajung la hotel, făceam check-in ul, și îi comunic receptionerei că a doua zi la 4 as vrea să fiu la aeroport. Ea îmi arată orele la care pleacă autobuzul, iar eu o întreb cât timp durează, și, în mintea mea, și pot să jur că am și terminat fraza cu voce tare, întrebarea completă a fost: "Cât face autobuzul până la aeroport? "
Că practic asta mă interesa.
Ea îmi zice: Aaaa.. foarte puțin. 1 minut, că e aici, după colț.
... Ok... Îi răspund mirată,și mă gândesc de ce naiba, dacă e după colț și face un minut, au mai pus shuffle și nu mergem pe jos. Am găsit și răspunsuri, normal :)) Zic, mă, poate intră shuffle bus ul
pe niște porți ceva de te duce mai aproape de intrare, sau pentru mai mult confort, zic.. or avea ei vreun motiv, n-or fi pus doar de marketing.

Dar n-am stat să anchetez, că deja îmi făceam planurile cu mic dejunul și îl imparteam pe categorii în funcție de cum îl voi aborda: întâi sărat, apoi dulce, cafeaua la final.. Mintea mea lucra febril, nu avea timp să le rezolve astora și misterul shuffle bus-ului.

Am facut o poză la orele la care pleca(fixe) și, când am ajuns în cameră și am verificat, am văzut că scria undeva, mic, timpul estimat până la aeroport: 15-20 minute. Zic: hop așa! Bine că am terminat mate-fizică, pentru că aici dă cu virgulă.

Cum naiba aia mi-a zis că fac un minut și aici scrie 15-20 minute?

Norocul meu e că mă uit de mică la filme cu mistere și am fler. 😎 Și mi-am dat seama că s-a produs o extorsiune a unui degajament și amețita aia a crezut că eu întreb cât fac până la stația de autobuz, pe când eu puneam întrebări mult mai profunde, pe care se pare că ea nu avea capacitatea să le înțeleagă. A fost așa, puțin, ca dialogul dintre Luceafăr și Cătălina, dacă vreți.

Dar sunt obișnuită să fiu izolată în nemurirea mea, incapabilă de a mă contopi cu lumea, așa că i-am iertat stângăcia bietei muritoare.

Și, că a venit vorba de geniul meu, acum că am scris acest drăguț articol, mai rămâne doar să îmi amintesc și cum sa-l public, pentru că diverse motive mă împiedică pentru moment să ating celebritatea. În afară de cel evident, și anume lipsa talentului, ar fi că am schimbat telefonul și nu mai stiu parola de la blog. Deci deocamdată citesc și mă critic doar eu, căci este sub forma de notiță. Dacă va vedea lumina tiparului, asta e o altă întrebare...