Eduardo strikes again

Titlu: Calități de negociator
Protagonist : Eduard
Vârsta: 5 ani
Subiect: E pedepsit de tabletă toată săptămâna.
Genul programului: Teatru scurt.


Momente vesele prin casă, râsete, chiuituri. Eduard:
- Vai, ce frumos! Suntem fericiți. Ar fi și mai bine să fiu și eu fericit, că sunt singurul cu față tristă de aici. Dacă aș avea voie la tabletă în seara asta aș fi fericit.
Eu, învingându-mi zâmbetul și dorința de a-l lua în brațe întru uitarea tuturor păcatelor:
- Da, mami, dar știi că ai greșit. Ai fost neascultător și încăpățânat.
- Uite! Îți promit că o să încerc să fiu ascultător.
- Mami, faptul că încerci nu e suficient.
- Ce vrei să auzi?
- Nu vreau să aud nimic, vreau să văd.
- Biine, bine. Ce vrei să auzi, să vezi, să zic, să fac?
- Vreau să mă asculți. Dacă îți zic să te oprești când faci ceva greșit, să te oprești.
- Îți promit că o să încerc. (măcar e cinstit)
- Și dacă n-o să-ți iasă?
- Săptămâna asta îmi iese, că vreau la ziua lui Alex.
- Pai și după? Vreau să îți iasă mereu.
- După...vedem.
Oftez resemnată. Nu aveam nicio șansă, oricum.
- Bine, dar promiți că încerci?
- Promit. Deci pot în seara asta la tabletă?
- ...(cu glas stins) poți.
- Bine, atunci hai că te iubesc!(mă îmbrățișează strâns)


The end.

O dimineață obișnuită de miercuri

Azi a trebuit să ajung la Casa de Asigurări de Sănătate deoarece, naivă fiind din fire, credeam că pot rezolva(sau mai degrabă urgenta) o situație. Nu am reușit. Dar am asistat la um moment tipic românesc.
Acum...să vă zic puțin despre ”momentele românești”. Știu, e o modă ca toată lumea să spună, atunci când ceva nu merge sau când merge prost sau pur și simplu doar să se afle în treabă că ”așa sunt românii” sau că ”România e o țară de rahat” sau că așa și pe dincolo. Și uneori afirmațiile sunt justificate, alteori nu. Sinceră să fiu, mi se pare că se face abuz de caracterizarea asta a românilor, deși sunt departe de a fi naționalistă(foarte, foarte departe) și deși, uneori, și eu gândesc așa. Însă astăzi chiar a fost un moment tipic românesc, unul din ăla caracteristic păturii cocalare și nesimțite care ține de cald țării noastre.(ați prins-o pe asta cu pătura care ține de cald? :)) Metaforă is my middle name ;) )
Pentru că ieri, pe la 12.30 când am ajuns acolo, erau vreo 42 de persoane în fața mea și doar două ore de program până se închidea taraba m-am hotărât să mă întorc cu forțe proaspete și 30 de minute înainte să deschidă azi, așa că la 8 trecute fix eram în fața porții, cu doar 5 persoane înaintea mea.(I know. O doamnă era de la 7.)
Și pe la 8.20-8.25, când așteptam noi cuminți să deschidă, numa ce intră un țăran și soția din dotare și zvârrr pe-o dugheană. Nu. Aș fi vrut eu. Doar că ei zvârrr în fruntea tuturor, primii la rând.
Normal că oamenii au început să vocifereze, că, în ciuda fețelor, nu eram nici noi proști. Și numai ce se pune tăranul să urle o dată la toți și toate că nevastă-sa e gravidă și noi nesimțiți că nu se sesizăm din oficiu, și că nu sunt scaune libere să stea duamna jos(3 scaune erau libere și pot să jur că de pe celelalte două, ocupate, s-ar fi ridicat cu drag și bătrâna de aproximativ 70 de ani și cealaltă femeie gravidă care aștepta civilizat). Dar el nu și nu. Că nevastă-sa are risc de nuștiuce și că nu poate sta în picioare și că suntem în toate felurile pentru că nu ni se înnoadă lacrimile în batistă de empatie.
Doamna de aproximativ 70 de ani care stătea pe scaun(insist pe vârstă cu un motiv) a încercat, timid, să îi spună că e un scaun liber chiar lângă ea și că toți avem câte ceva de făcut, nu ne-am întâlnit acolo la șuetă. Atât i-a trebuit ghiolbanului. Când a început odată să urle la femeie să taca ”dracului” din gură, și ea și toți, că ea, la 100 de ani(! voila), ar trebui să moară, nu să vorbească, că ce dracu face acolo, la coadă, că e cea mai nesimțită și că are și el o mamă, cum nu îi e rușine femeii să își exprime părerea, că mama lui nu ar fi făcut așa, mama lui n-ar fi zis nimic. Și iar o lua de la capăt(inspirația nu era punctul lui forte, așa cum nu erau nici bunul simț și nici inteligența) că ar trebui să moară bătrâna, că și-a trăit viața, la 100 de ani ai ei, și toaaate astea pe ton ridicato-urlat, de a ieșit și funcționara de 2 ori să îi șușâie.
După 5 minute de urlete în care efectiv toți, chiar și femeia însărcinată care aștepta cuviincios(și pe care, când a zis că și ea e însărcinată și că stă la coadă, țăranul a întrebat-o cine a băgat-o în seamă) îi spuneau că nu e frumos cum se comportă și că era normal să vorbească pe un ton calm și să ceară voie, că s-ar fi rezolvat cu siguranță, iar ăla îi spunea babei că dacă era mai tânără(nu de 100 de ani) ar fi luat-o de păr și ar fi scos-o afară, evident că nevasta ipochimenului a intrat următoarea și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa.
Pentru că, nu-i așa, asta se întâmplă ”la noi”. Și chiar așa e. Nu am stat mult la cozi prin Ungaria sau Bulgaria, de fapt prin nicio țară de prin est, dar în partea cealaltă, spre vest, așa, pot spune că am avut ocazia și să stau la coadă, și să îmi trebuiască diverse de la instituțiile de stat, și jur că nu am văzut niciodată ceva similar. Acolo chiar și Gigii-Durii aștia care se simt importanți când hărțuiesc bătrâne au ciocu mic și stau la coadă. Poate pentru că sunt în minoritate, poate pentru că nu stăpânesc suficient de bine limba, nu știu de ce, dar cert e că acolo, miraculos, sunt toți civilizați. Deci da, despre situația asta pot spune că e ”ca la noi”.
Și la fel de neaoșă a fost discuția de după plecarea elementului disturbator și a husei de scaun ce îl însoțea, discuție al cărei subiect șoptit cu indignare și spaimă îl reprezenta lipsa fricii de Dumnezeu a agresorului. That-s right! Nu nesimțirea crasă. Frica de Dumnezeu. I rest my case.

Mare nuntă-n cartier

Stau într-un cartier extrem de select. Roditor, tânăr, înfloritor. De unde știu că e tânăr și înfloritor, mă întrebați? Păi în fiecare săptămână se logodesc/căsătoresc/cumetresc/înmormântează(bine, poate asta nu atestă neapărat faptul că e înfloritor și tânăr) vecinii. Lunea, marțea, miercurea, în orice zi a săptămânii. Da, sunt de etnie. Ei, nu eu. De unde și faptul că nu contează ziua săptămânii.

Și nu știu cât e o formație live la ei, dar presupun că ori e cât o bere ori au toți muzicieni în familie, pentru că toți își permit să aibă concerte lungi, neîntrerupte de pauze de publicitate. Sau de masă, ”să mănâncă lăutarii”.

Unele concerte au un ritm alert, cu muzică veselă, dansabilă. Altele au muzicieni care și-au ratat cariera rock, așa că fac și ei ce pot să-și înece nostalgia și cântă rock...țigănesc. Care mai veseli, care mai triști. O a treia categorie cântă doine de jale, lungi și asurzitoare.

Ăștia de azi, de exemplu, au de două ore niște melodii de mi-am adus aminte că trebuie să îi dau 5 lei unei prietene care a plătit mai mult acum câteva luni la cafea și am luat eu restul, să îi pot returna banii. Uitasem, până azi. (Mari, de tine e vorba).Și că am o datorie de o porție de bombițe la o altă prietenă. Și de toate datoriile pe care le-am avut, le am sau le-aș putea avea vreodată.

...”totuși, este trist în lume”. Solooo!!!

Anunț important

Acum câteva seri, când îi culcam pe copii și am făcut nuștiuce glumă, Răzvan mi-a zis, foarte încântat, că ar trebui să fac stand-up comedy, că sunt amuzantă.
Ieri, în mașină, când ne întorceam de la grădi și eu cântam, ca de obicei(știu versurile muuultor melodii, is”a a gift and a curse) Eduard mi-a zis că ar trebui să merg la Vocea României, dacă tot cânt toată ziua(nu dacă tot am voce, ci dacă tot cânt toată ziua!).
Diverse prietene m-au întrebat, în trecut, de ce nu merg la show-uri culinare.
...ce voiam să zic:
Om-orchestră, deschid televiziune.  Caut sponsori. Rog și ofer seriozitate.Cred.

TEDx Constanta

Ieri a fost la Constanta conferinta TEDx, la care îmi doream de mult să particip, așa că am așteptat ziua de 10 septembrie ca pe alocație, când eram elevă, și, la fel ca atunci, am avut o satisfacție deosebită în urma acestei experiențe. Și nu știu dacă interesează pe cineva în mod deosebit impresiile mele (auto)avizate de amatoare profesionistă, dar eu le scriu, orișicum. Că de-asta au murit oameni în Revoluție, pentru libertate. :) Postul cred că o să fie lunguț, că-mi place să detaliez.
Recepția participanților se făcea între 9 și 10, când a început conferința. O să încep prin a spune că am fost extrem de impresionată de organizare. Eu fiind puțintel obsedată de subiectul ăsta(organizarea e plăcerea mea supremă) am pleoscăit satisfăcută după fiecare amănunt care îmi umplea suflețelul de încântare.
Deci. Am ajuns acolo, mi-am spus numele(am primit toți câte un badge) și am fost invitată să admir priveliștea de pe terasă până la începerea conferinței. Erau puse la dispoziție sucuri, cafele(de la Starbucks, le pregătea o fată pe loc), apă plată și minerală. Priveliștea chiar este deosebită(evenimentul a avut loc la Zenith, în Mamaia)
La ora 10 a început cu prezentarea, pe scurt, a organizatorilor și sponsorilor, câteva cuvinte de introducere rostite de MC(care a fost foarte jovial și dezinvolt) și cu primul speaker, Adelina Petre, cel mai tânăr speaker din România, care am înțeles că a luat nu-știu-ce premiu pe public speaking. Eu, de fel, sunt dureros de empatică și mă impresionează și un zid dacă mă gândesc că e lovit prea tare, dar fetița asta nu m-a impresionat deloc. Au fost 18 minute(atât avea fiecare speaker la dispoziție) de spectacol, la fel ca la teatrul pe care l-au pregătit copiii de Crăciun. A învățat niște cuvinte pe care le interpreta cu multe gesturi exagerate, iar mesajul nu m-a impresionat deloc. Sunt absolut sigură că fetița are multe calități, am înțeles că îi place matematica(de aici au pornit, probabil, și incompatibilitățile noastre) dar numărul ei de la Tedx mie, personal, nu mi-a transmis nicio emoție.
Mesajul ei se referea la faptul că trebuie să ne păstrăm bucuria și sufletul de copil, că ea se joacă și e fericită tot timpul. Eh. Mai vorbim după două credite și câțiva ani de șofat în traficul nostru.
Al doilea speaker a fost doamna doctor Rodica Mătușa, care are 74 de ani și se ocupă, de foarte mult timp, cu bolnavii infectați cu HIV. Deci are femeia asta niște povești de spus...mi se face pielea găinii doar când îmi aduc aminte frânturi. Cred că dacă avea la dispoziție 3 ore să ne povestească și nu ne-am fi săturat. A fost o expunere plină de emoție, de durere, de bucurie, de speranță. O femeie extraordinară care a salvat și a schimbat vieți. Să îi dea Dumnezeu sănătate și viață lungă și să o mai aud povestind, că tare mult mi-a plăcut!
Al treilea speaker a fost Ioana Matei, ecolog și antreprenor, fondatoarea Jovis Cosmetics. O tipă extrem de mișto, atât fizic cât și psihic, cu o poveste frumoasă, motivatoare, care a avut un discurs curat, sincer, în care nu s-a temut să vorbească și despre eșecuri, și care a ajuns la inimile participanților încă de la primele cuvinte. Mi-a plăcut mult de ea, am avut ocazia să vorbim puțin și într-o pauză, și a fost genul ăla de discurs care te  face să speri că poți reuși orice, dacă ești motivat suficient. O fată foarte deșteaptă, constănțeancă de-a noastră.
Apoi am avut prima pauză de cafea, în care am fost invitați pe hol, unde ne așteptau (evident) cafele, sucuri de mai multe feluri, apă și niște gustărele. Fără nicio relevanță pentru conferință, legat strict de ”meseria” mea secundară, bucătăria, vă spun și în ce constau. Erau niște crocănțele uscate cu susan și mac, interesante, gen biscuiți dar ff subțiri, apoi erau niște mini chifluțe fără niciun gust special, niște biscuiți foarte foarte buni cu mărar și brânză, cred, și niște biscuiți dulci, cu stafide. Nothing fancy, cât să ronțăi ceva la cafea, dar suficiente cantitativ și proaspete.
După această pauză am început în forță cu domnul Raed Arafat(acum mi-am aduc aminte că a vorbit și Făgădău la început. Nu m-a impresionat, de asta am uitat).
Despre domnul Arafat știți deja cu ce se ocupă, și probabil că știți că este un om cu o poveste de viață extrem de interesantă. La fel ca doamna doctor Mătușa, e genul de om pe care nu te saturi să-l auzi vorbind. A povestit puțin, atât cât i-a permis timpul, despre greutățile pe care le-a întâmpinat la început și pe parcurs, despre toate piedicile puse și despre cum a reușit, de fiecare dată, să atingă ce își propusese. A făcut un test interesant cu noi, ne-a pus să ridicăm mâna cei ce ne considerăm rezonabili. Apoi ne-a spus că nu cei reznabili schimbă lumea,căci ei rămân cuminți în banca lor, dornici să nu deranjeze, ci aceia care nu joacă după reguli, aceia care au curaj să sfideze ”normalul”. Foarte tare. Am un copil care s-ar bucura de vestea asta.Nu îi zic deocamdată, că e pe semnătura mea.
În aplauzele noastre susținute și prelungite, domnul Arafat s-a retras de pe scenă, lăsând în urmă ochi plini de admirație și speranță.
Apoi a urmat Andreea Bratu, pianist concertist și cadru didactic universitar, doctor în muzică. Deși are mai multe titluri decât Khaleesi, doamna nu are deloc calități de orator. A avut emoții extraordinar de mari, care nu s-au risipit deloc până la sfârșit. Nu am putut să mă concentrez deloc la ce a spus, nici discursul nu a fost strălucit, a fost destul de tehnic și plictisitor, iar faptul că doamna Bratu abia se auzea și că își înghițea fiecare cuvânt sub o tonă de emoții nu a ajutat deloc. Sunt absolut sigură de calitățile de muzician ale doamnei și de faptul că este un om deosebit, însă ca speaker...not good.
După ea, Prințesa Urbană, Ioana Chicet-Macoveiciuc. Prințesa nu e la prima apariție, așa că, după cum era firesc, speech ul ei a fost inchegat, relaxat, emoționant. Chiar dacă nu sunt un mare fan al doamnei și nu îi împărtășesc toate viziunile asupra creșterii copiilor, am apreciat că a avut un discurs foarte bun, sincer, dureros pe alocuri, deoarece a avut, de-a lungul vieții, câteva necazuri care au marcat-o, dar totul e bine când se termină cu bine, și, uite, uneori poți ajunge scriitoare de succes și public speaker și mamă perfectă și soție bună și pricepută la multe. Bravo.
După prințesă am avut pauza de masă, când am coborât la restaurantul hotelului, unde era pregătit prânzul în regim bufet suedez. Așa cum era de așteptat, mâncarea a fost foarte bună, variată, cred că toată lumea a fost mulțumită. Cred, că eu nu am vorbit cu nimeni toată ziua, n-aș avea de unde să știu sigur, dar dacă mie mi-a plăcut nu văd de ce nu ar fi plăcut oricui. :))
Prăjiturile erau nașpa rău, însă. Niște grețoșenii cu cremă de unt(hello, it”s 2017!!) și cu gust de cofetărie comunistă.
După masa de prânz am revenit pe baricade și am reînceput în forță cu o tipă pe care am adorat-o. Liana Buzea pe numele ei, coach sexualitate somatică. O tipă super drăguță, deschisă, amuzantă, caldă, dezinvoltă, cu un discurs impecabil, fluid, captivant, amuzant pe alocuri, combinând informații interesante cu experințe de viată. Mișto rău. Un singur lucru nu mi-a plăcut, dar nu are legătură cu ea, ci cu faptul că sunt eu sălbatică. Ne-a pus să facem un exercițiu și să punem mâna pe pieptul celui/celei de lângă noi, la fel trebuia să facă și acesta/aceasta, și o altă mână pe mâna lui/ei, și să ne privim în ochi și să zicem nu știu ce prostie sinceră. Eu aveam de ales între un ciudat super prietenos și un ciudat super neprietenos, așa că m-am îndreptat spre cel neprietenos, în ideea că după exercițiu mă pot descotorosi de el și de un viitor dialog. NU l-am privit în ochi 3 minute sau 4967, cât mi s-a părut mie că a vorbit fata asta, și a fost un moment pe care l-am traversat cu greu, că niciunul din noi nu se simțea confortabil, eu cu atât mai puțin, că nu-mi place să mă ating de persoane pe care nu le cunosc. Adică, bem și noi o ciorbă înainte, și mai vedem, dar așa? :)) În fine, bygone.Ca fapt divers, acest moment delicat l-a făcut pe tânărul domn să caute dialogul cu mine după. Nu l-a găsit.
Următorul speaker a fost Alex Dona de la Times New Roman. Un tip foarte deștept, dezinvolt, cu un discurs improvizat, nu foarte fluid, dar okeiuț. Sunt sigură că dacă își făcea temele mai bine ar fi putut să iasă ceva mult mai mișto, pentru că se vede că are multe de povestit, a făcut (și face) multe lucruri interesante. Un tip amuzant, dar care nu mi-a părut în apele lui pe scena Tedx. Fost introvertit, așa cum a și recunoscut, probabil că se simte mai bine când nu sunt toate luminile ațintite pe el.
După el am avut ultima pauză de cafea, similară cu prima, după vorbă, după port, și apoi ne-am întors în sală pentru cel care pentru mine a fost pe locul 1 general. (am avut locul 1 emoțional, locul 1 narativ, locul 1 inspirațional, etc. V-am spus, I”m a sucker for organisational activities): Andrei Roșu.
Pentru cine nu știe, Andrei Roșu e sportiv de anduranță, cu recorduri naționale și mondiale pentru maratoane și ultramaratoane câștigate(primul om din lume(!!!) care a  finalizat circuitul 7 maratoane și 7 ultramaratoane pe cele 7 continente), câștigător al cupei mondiale de ultra-triatlon, și lista e lungă și impresionantă. Ce este cel mai interesant este că a început toate astea în...2009. Până atunci era un om normal, comod, ca majoritatea, a fumat 16 ani, nici măcar nu știa să înoate. Abia acum 3 ani a luat primele lecții, pentru ca apoi să înoate, în cadrul unui Deca Ironman, 38 de km. Hm? Cam tare,nu?
Discursul lui a fost pe măsură, și m-a fascinat. Structurat pe capitole, frumos, corespunzător, cu umor, sfaturi utile, lecții de viață, ce să mai...perfect! Maxim mi-a plăcut. Nu am cuvinte.(ei,am,dar probabil sunteți obosiți deja,iar mie mi-a amorțit gâtul de cât am stat aplecată la laptop) să descriu cât de mult m-a impresionat.
Ei, dragii moșului...și când îmi învârteam mustățile satisfăcută că mai e un singur speaker și eu nu am plâns deloc toată ziua(v-am zis că sunt ușor impresionabilă)...a apărut Tedy Necula, director de film și producător filme inspiraționale. Omul e paraplegic, din câte am înțeles așa e din naștere, a spus că primele 48 de ore după ce s-a născut a avut doar puls, nu îi bătea inima deloc.
OMUL ăsta mi-a stins lumina. M-a terminat. Cu un speech emoționant la extrem, cu o poveste extraordinară, cu o poftă de viată și un umor deosebit, mi-a oprit respirația. Mi-a amețit și alungat toate gândurile superficiale despre orice lucru mărunt, despre orice nemulțumire și prostie care îmi trecuse vreodată prin cap. Omul ăsta și-a bazat discursul pe bătăile inimii și pe faptul că noi...trăim. Că respirăm, pur si simplu, fără să ne dăm seama, uneori, ce dar prețios e viața. A făcut o analogie minunată între puls și suișurile și coborâșurile vieții, cum inevitabil după ce suntem jos ne vom ridica, și invers, cum aceste extreme ne echilibrează și ne păstrează în viață. Suntem atât de ocupați să alegăm toată ziua, să muncim, să producem bani,să consumăm, să muncim iar, atât de prinși în cercul ăsta vicios, încât uneori uităm să ne bucurăm de simplul fapt că trăim. Că ne avem unii pe alții, sau poate doar pe noi, că putem să admirăm soarele, cerul, iarba, să respirăm.
Așa că s-a încheiat în forță, ziua mea de ieri. A fost o zi minunată, în care am învățat multe despre alți oameni dar și despre mine(cum ar fi că nu sunt așa sociabilă cum credeam dar că nu mă deranjează puțin triaj), o zi pe care sper să o repet de câte ori voi mai avea ocazia!
De la fața locului, respectiv de acasă azi, yours truly!
Peace and love!

P.S. Nu mai stau să corectez de greșeli textul, îl dau așa, brut, și mă scuzați voi cândva.

Breaking news.

Pentru că am avut, spre fericirea mea supremă, ocazia să călătoresc prin Europa(și foarte puțin și in afara ei) și să vizitez destule orașe care mi-au atras atenția(damn, cred că toate mi-au atras atenția, sunt mai ceva ca o pisică în fața unui ghem când ies din țară) mă gândeam să scriu despre o parte din experiențe, în măsura în care îmi mai amintesc. Și aici s-ar putea să fie o problemă, pentru că memoria, prietena mea cea mai bună de acum câțiva ani, s-a supărat pe mine și cred că vrea să mă părăsească în curând. O simt eu complotând cu toate articulațiile și cu răbdarea, vor să plece departe și să mă lase doar cu cine mai e dispus să rămână în condițiile date.

Acum, pe scurt, dacă mă gândesc la orice excursie făcută vreodată, jur că nu-mi amintesc decât locurile în care am mâncat, dar na, poate sunt de folos și astea cuiva, vreodată. Eu o să încerc să mă ajut și de poze și să scriu măcar câteva cuvinte despre fiecare loc.

Așa că stay tuned. Urmează cel mai puțin pregătit pseudo-blog de călătorii din lume. Eh, mă alint, n-o fi din lume. Din 3/4 din lume. S-or găsi și mai sărace în detalii. Unde nu știu o să improvizez. :) Sau, cum zicea taică-miu, ”când nu știi, fluieri”.

Over and out.

Days of our lives

Am fost până la City azi și, cum de fiecare dată parchez pe malul lacului, am intrat pe strada unde e sens unic de câteva luni deja. Unic. Unic. Semnalizat corespunzător. Însă și cei ce nu conduc corespunzător trec tot pe acolo, din sens invers. Imposibil să treci vreodată pe acolo și să nu te întâlnești cu cel puțin o mașină din sens opus. Ceea ce mi s-a întâmplat și azi. Și pentru că, sens unic fiind, strada e destul de strâmtă, nu e loc pentru două mașini să treacă în același timp. Respectiv a mea și o dubiță ce venea, tacticoasă, condusă de un bou.
Acum. Toată lumea greșeste. Intenționat sau nu. Din punctul meu de vedere, importantă e atitudinea ta când greșesti. Poți să ridici o mână, ca gest de recunoaștere a vinovăției, și să dai prioritate, de exemplu, apoi să treci tu, sau poți să te comporți ca o primată, vezi șoferul peste care am dat eu azi.
Prima dată mi-a făcut semne nervoase și probabil neortodoxe să mă dau la o parte. Nu m-am dat. Apoi mi-a zis că sunt încăpățânată. I-am spus că, în cazul de față, corectă e cuvântul pe care îl caută. Apoi a zis că e de la distribuție marfă, și l-am întrebat dacă au reguli de circulație diferite ăștia de la distribuție marfă, că nu sunt la curent cu noutățile. Apoi mi-a zis:
- Dacă eu sunt prost, trebuie să fii și tu la fel ca mine, o proastă?
Ăsta a fost momentul când m-am și bucurat dar mi-a și părut rău pentru el. M-am bucurat că e totuși conștient, nu e în faza de negare, ăsta e un prim pas, dar mi-a părut rău să-l informez că eu nu sunt proastă, și că, din păcate, e singur în ecuația asta. Apoi el a forțat nervos și a trecut în trombă, iar eu m-am felicitat că, de ceva timp deja, nu mă mai încarc cu problemele și frustrările șoferilor imbecili, că aș fi făcut torturi la Socola de mult ...