Despre CeLeSfinte.

Acum îmi dau seama că am pus titlul ăsta și e posibil ca el să atragă persoane religioase, în căutare de sfaturi pioase. Nu, nu e cazul, n-are nicio legătură cu biserica ce urmează să povestesc. Acum sau vreodată. Îmi pare rău.
Așa cum, cititori fideli cum vă cunosc, știți deja, mașina mea s-a dus într-o lume mai bună. Sper, altfel suntem amandouă părțile necăjite. Mă costă mai mult să o fac decât prețul ei actual, așa că pentru moment fac două lucruri:
1. Aștept să-mi doneze cineva un Range Rover nou-nouț.( Alb, vă rog. Mulțumesc.)
2. Conduc, cu împrumut, cea mai smecheră mașină pe care am condus-o eu, neam de neamul meu, de fapt, de la maimuță la robot. Mașina soțului meu.
De un an, de când o are, nu am condus-o niciodată. Mă rog, am fost o dată prin Mamaia,astă iarnă, la insistențele lui, de am condus 10 minute pe drum drept să văd cât de repede se accelerează.(rămânând, totuși, în viteza legală ;) ) M-a speriat și atunci(mașina, nu el) și mereu. O vedeam mare, complicată, și. cel mai important, hidramată, ceea ce eu, în 20 de ani de condus non-top manuală, consideram ozene-iesc. Așa că pe principiul ”thanks, but no, thanks” o evitam ori de câte ori omul, binevoitor (și curajos, if u ask me) mi-o oferea spre condus.
Trecu o zi, trecură trei, vorba poetului (da, mai inserez citate ici, colo, să vă impresionez cu vastele mele cunoștințe literare. Sper să reușesc, că mai am puțin și epuizez tot ce știu) și iaca momentul zero cum veni el și mă luă pe nepregătite, exact așa cum surprinde iarna, în fiecare an, autoritățile. Mașină, nu, nevoie, da. Domnul urma să plece câteva zile din localitate, așa că singura concluzie logică a fost să folosesc mașina lui. Da, simplu de zis, sigur, doar că nici când urma vreun examen prin facultate nu eram așa agitată și stresată și nu-mi dădeam atât de puține șanse de reușită. Nu am putut să dorm 3 nopți și 3 zile de grijă, de zici că urma să pilotez Air Force One. Și dă-i, și luptă, neicușorule, traininguri, tutoriale, teste(TOATE numai și numai din partea mea, proprietarul era foarte liniștit. Abia când urma să ies pe ușă și m-a văzut mov de emoție cred că s-a speriat și mi-a zis că dacă nu mă simt pregătită și nu vreau mai bine să nu mai plec cu ea. Prea târziu, însă. Eram hotărâtă să-mi înfrunt demonii).
Îmi repetasem, în gând toate literele alea ciudate și ce înseamnă fiecare, și acum mi se amestecau în cap...R...D...P..N...MM...dar era momentul să acționez, nu  mai era cale de întoarcere. Practic, îmi era frică de două lucruri: să îmi amintesc ce face fiecare literă și să nu calc, naibii, frâna cu stângul. Să nu folosesc stângul deloc, de fapt. Că mă gândeam eu că volanul tot așa se ține.
Știu că vă mușcați pumnii până la sânge de emoție, deja, așa că nu vă mai fierb: a fost mult, muuuuult mai ușor decât mă așteptam eu, nu am avut nici atunci, și nici măcar o dată, zilele astea, instinctul de a folosi piciorul stâng, sau de a schimba viteza, nu am pus frână bruscă, am parcat lateral exemplar(ca de obicei, mulțumesc frumos) și...m-am cam îndrăgostit de mașina asta.
Și probabil că voi ați condus hidramată până acum, dar scriu și eu, pentru voi sau pentru ceilalți, impresia pe care o am eu când conduc mașina asta: știți mașinuțele alea electrice(din Satul de Vacanță) unde trebuie să calci doar o pedală și să ghidezi ușor volanul? Exact așa mă simt eu când o conduc. Ca într-o mașinuță din aia.Ea merge singură, eu doar o alint puțin. Și ea e cuminte și toarce(i-am scăzut și consumul, apropo, atât de atentă sunt cu ea) dar știe să fie și extrem de rapidă, la nevoie, și parcă plutești, așa, când o conduci, și îți dă o stare de bine.
Acum, la rece, când mă gândesc câââât de stresată am putut fi că nu mă voi descurca, îmi vine în minte un singur lucru: știți că se spune despre mașinile astea șmechere că sunt pentru proști, atât de ușor se conduc. Cred că m-am temut că nu o să fiu suficient de proastă. M-am speriat degeaba. ;)

Am o față populară, csf...

In fiecare vineri am ore la două grădinițe, la una termin la 11 și la a doua, aflată la 10 minute distanță, încep la 11.30, așa că aștept cumințică în mașină, făcându-mi de lucru, până pe la și 25, când intru în clădire. Chestia asta se întâmplă de un an, aproape. Săptămânal.
Azi ajung, ca de obicei, pe la și 10, opresc mașina și butonam telefonul, să treacă timpul. Pe la și 15, mă trezesc la geam( (ul) deschis) cu un tătăiț.
- Bună ziua! Vă pot ajuta cu ceva? mă întreabă.
- Mnu. E ceva cu ce ați dori să mă ajutați?(presupun că 100 000 euro nu intrau în discuție, chiar dacă m-ar fi ajutat cu adevărat)
- Nu, întreb și eu.
- Întrebați pe toată lumea?
- Nu, dar am văzut că stați aici. (da, în caz că nu v-ați prins deja, era paznicul -sau ceva similar- din grădiniță, care-și făcea datoria, de altfel, dar m-a prins pe mine fără chef de amabilități)
- Da, aștept să intru la oră, predau aici.
- Predați aiiici? își lungește gâtul circumspect, subțiindu-și glasul.
- ...da. După cum am zis deja.
- Păi nu v-am mai văzut.
- Vin săptămânal. Azi am altă mașină (musai-musai să vă povestesc ceva apropo de această altă mașină). Poate de asta nu mă recunoașteți. Nu e problemă, mă îmbogățesc.
- Și ce predați?
- Engleză.
- Hm. Engleză??( zici că aș fi zis că predau sanscrită, to say the least)
- Da.
- Hm.
- ...

Se indepărtează 30 cm de mașină. Se apropie iar.

- Că nu știam.
- Ei, acum știți.

Se îndepărtează iar. 40 de cm. Mă trezesc cu el la geam din nou.

- Că și femeile pot fi teroriste, și mă gândeam că eu stau chiar aici, să nu fiu prima victimă.
- ...Uochei...Stați liniștit. Nu sunt teroristă.(o fi vorbit cu bărbate-miu ? ). Totul e ok.(o să închid geamul acum, totuși, nu că sunteți ciudățel, dar așa, preventiv).


Și aia a fost. 10 minute mai târziu, când am sunat la interfon, să intru în grădiniță, a apărut de prin niște boscheți, de prin curte, și a făcut o glumă (sper) întrebându-mă cine sunt și cu ce mă poate ajuta. Am pitit grenadele și am intrat fără să îi mai zic nimic.

Wake up and shine!

Mi-ar plăcea să facă cineva un film (scurt, na!) despre senzațiile unui om trezit din somn. Nu brusc, pentru că:
1. Ar fi un film foarte, foarte scurt.
2. Senzația simțită atunci când te trezești brusc nu are nicio legătură cu cea prin care treci atunci când, să zicem, dormi și te strigă un copil din camera cealaltă.
Când tu dormi somnul tău cel mai dulce și auzi fie o tuse, fie un ”maaamiii”, fie orice altceva, la început ți se pare că visezi. Ți se pare sau îți dorești. Potato-patato. Apoi se aude iar, și simți cum somnul și starea de bine îți dispar treptat, dureros, ca și cum cineva ar smulge, straturi-straturi, foițe subțiri de bucurie de pe tine. Și dispare totul încet, ca paginile unei cărți în bătaia unui vânt șuierător. Și încerci să tragi înapoi somnul, să îți așterni iar pe corp toropeala plăcută, dar sunetul persistă și somnul dispare ca o fantomă pe care o vezi, dar n-o poți atinge. Ca și cum sufletul se desprinde de corp și râde de el de undeva de sus. Cred că așa e și moartea(de bătrânețe, nu de accident brutal), doar că în cazul morții nu mai apuci să te ridici și să înjuri.
Mi-ar plăcea să se facă un film cu toate astea. Poate așa ar înțelege și neinițiații  cafeaua de dimineață, fețele urâcioase, mormăiturile și lipsa dorinței de comunicare.

Another one of those days

Oh ... oh. Și cât de multe am de spus despre ziua mea. Până acum. Nu mai ies din casă azi, încerc să evit  vreun update la articolul ce urmează.
Totul a început relativ bine, zic eu. Da, normal, am avut mult de lucru azi și am alergat ca nebuna între două grădinițe, iar una din clase mi-a scos încă un mănunchi  de păr alb, dar ce nu trece cu o cafea și / sau o cutie de vopsea, nu?
Și da, când am plecat de la muncă și m-am îndreptat către Auchan, am prins barieră și am stat 10 minute înainte să treacă un tren, apoi încă 10 minute, de am crezut că s-a blocat semaforul pe lumină roșie și sunet asurzitor, dar de fapt mai trecea un tren (what were the odds? ), deci a mai durat un sfert de rezervor (nu, nu am mai oprit motorul  a doua oară, nu credeam că mai trece ÎNCĂ un tren, duh!), dar eram încă  zen-ish (cât de zen pot fi la această vârstă memorabilă).
Și da, îmi pusesem pantaloni, deși ieri am murit de cald și am jurat că o să port  rochie sau  fustă până în decembrie, dar pentru că dimineață am văzut nori negri deasupra Londrei și telefonul  anunța ploaie (mulțumesc, AccuWeather) și n-am vrut să "mă leg de tine, pământule (...)" prin stropi mari de noroi,  la ora 12 cine murea de căldură și  dansa paparudele în gând? Subsemnata, desigur.
Nimic nu prezicea, totuși, ce urma să se întâmple . Mai  iau un Extraveral și revin.


Eram, așadar, pe centură, conduceam, vrum, vrum, când, deodată, trosc! și aia a fost. Am crezut că am pană, și chiar mă gândeam  că a sosit momentul  să văd dacă și unde am roata de rezervă, dar nu, de ce să fie ceva așa simplu? Bordul meu se aprinsese ca un Boeing, iar mașina mea, God rest its soul, devenise mai tăcută decât mine în liceu, când mă întreba profa de mate ceva.  Orice.
Puf! Pur si simplu. Abia am avut timp să  trag pe dreapta, într-o curte a unui depozit, ceva. Și dă-i, și sună, și cheamă, și îngrijorează-te.
Vorbeşte taică-miu la un service, toți mecanicii ocupați(obviously), singura soluție- să vină o platformă să o ia, și mâine dimineață să se ocupe cineva de ea.
Eu,mai tânără, mai neliniștită și aparent mai prostuță, mă gândeam că na, până mâine e cale lungă, mie îmi trebuie ACUM mașina(aveam și piață de făcut și copii de cules) așa că vorbesc la un service care era acolo, aproape de locul cu pricina, să vină să ia pacientul, să îl resusciteze, să plec și eu acasă și viața să revină la normal. Sau cel puțin așa visam când l-am sunat pe taică-miu să anuleze platforma, că am găsit eu soluție chiar acolo, în buricul târgului.
Buun. Vin 4 flăcăi de la service, încearcă să îi dea cheie, că eu îi tot frecam la cap cu : diagnostic! diagnostic! să merg să cumpăr ce îi lipsește, să îi pună ăia la loc..chestia și să plec acasă. Se înnegresc toți, că nu sună bine, că pare grav, că mama lor de pesimiști, și încep să o împingă spre service. În momentul ăsta închipuiți-vă un cortegiu funerar, mortul fiind mașinuța mea urâțică, pe lângă, cei patru ciocli, și, în spate, îndurerată, în pantaloni pe 21 de grade, văduva suspinătoare, eu.
Între timp ajung și ai mei, îi mai dau ăia una, două, patruzecișinouă de chei, tot nașpa treaba. Ok, ce e de făcut?(am menționat că mă plictisesc teribil treburile astea car-related,de bărbați? Mă plictisesc teribil)
Pai trebuie urcată pe rampă, învârtit motorul manual, dată baia de ulei jos,o fi bieleta, o fi cureaua de distributie, o fi mama, o fi tata...dar noi abia peste 3 săptămâni avem liber la service. Bine, boss, mersi pentru nimic. Sună iar la ăla cu rampa, hai, vino totuși, ia-o și du-o la service, că glumeam când am zis să nu mai vii, ce naiba, crezi și tu orice?
Sună soră și cumnat. Cere mașină împrumut. Pornește spre ea, pe jos, exact în momentul în care începe o ploicică conformă. Ferește-te de doamna de 90 de ani de la volanul Loganului care dă cu spatele fără să se uite. Fă 1:1 cu Loganul și uită-te urât la băbuța nedumerită care nu înțelegea în ce i s-a blocat mașina. Da, doamnă, eu eram, mă scuzați.
Pleacă spre Auchan, fă piața. Cumpără trei sacoșe din cele noi, verzi, finuțe, eco-friendly, pe care le-au băgat acum. Finuuțe, pufoșele, frumușele, dar se rup și dacă strănuți spre ele. Două le-am luat în mână și  a treia în brațe, că s-a rupt în toate modurile posibile
Mai iau un calmant și vă zic finalul.


Mbun. Până aici ați înțeles cam cum stătea treaba. Am ajuns acasă, am jurat pe roșu că nu mai ies azi, să nu mi se mai întâmple nimic, dar că e musai să scriu despre toate astea, că prea s-au adunat ca moșii în parc vara.
Și mă pun la laptop, și încep să scriu frumos, pac, țac, expresii, locuțiuni, metafore, comparații, și sună interfonul. Mă ridic, răspund, mă întorc la laptop(scrisesem cam jumate din articol) și încep să scriu iar. Doar că...ce să vezi? Ceva se schimbase. Eu scriam ”Eu”, pe ecran apărea ”I”. Hm. Iar. Eu scriu ”Eu”, hop, un autocorrect trimis de Aghiuță transforma în ”I”. Mă uit un rând mai sus, totul scris în engleză. Mă uit la TOT TEXTUL...totul tradus într-o engleză aproximativă. Uat. Dă. Faiăr.
Nu știu ce am făcut, dacă am făcut măcar ceva sau pur și simplu karma s-a gândit să-mi dea pachet complet azi, important este că am petrecut, apoi, jumătate de oră să rescriu textul, în română, după traducerea în engleză, care era vai mămica ei, cu spume la gură, cu un ochi plângând și unul râzând.
Îmi e și frică să dau ”Publicați”, îmi e și frică să merg în bucătărie să mă apuc de treabă, am de făcut un tort și mi-e că iese cozonac, îmi e și frică să mă gândesc că e abia 17.29 și mai am atât de mult din ziua asta.
Cu speranța că ce a fost mai rău a trecut, totuși, închei acum, și mă îndrept spre ceea ce sper a fi un sfârșit de zi liniștit. Atât îmi mai doresc azi.

My baby...

Disclaimer:
Această întâmplare este reală. Niciun personaj nu este ficțional, dialogul s-a desfășurat întru totul după cum urmează, și nimeni nu a fost obligat/șantajat/amenințat să zică nimic. Acum sau vreodată.Așa să mă ajute Bunuțul!

Mă uitam cu Eduard la Guess my age și trebuia să ghicim(noi, opțional. concurenții-obligatoriu, dar...empatie, știți voi) vârsta unei persoane care era născută în anul în care a ieșit Matilda Pascal Cojocărița Miss România.(I know, right? ) Și Edu mă întreabă:
- Ce înseamnă Miss România?
- Cea mai frumoasă femeie din România.
- Pai nu erai tu??
- *aarrh..what?!?* Cine ar fi putut să creadă sau să zică asta vreodată?
- Așa consider eu.


Na, joac-o p-asta!

Winter has come

A nins umpic. Vreo 3 zile. Viscolit. Bine că apucasem să fac piața duminică, așadar...după mine, potopul! Nu am ieșit din casă de când a început să ningă, iar faptul că au fost școlile și grădinițele închise mi-a venit mănușă, că Edu a făcut febră 3 nights in a row. So far, so good.
Azi a trebuit să ies, însă, că am comenzi pentru weekend și a trebuit să fac piața. Am mers până la Carrefour, 10 minute de mers pe jos în condiții favorabile. De care n-am avut noroc azi, evident, că ninge viscolit, sunt 10 grade cu minus și bate Vântul Vieții.
Când am plecat spre Carrefour îmi bătea vântul drept în față. ”Nu-i nimic”, mi-am spus,”când mă întorc am vântul din spate, nu-mi mai congelează nici fața și recuperez și timpul pierdut în lupta cu vijelia”.(little did I know). Țin să menționez că eram îmbracată cum nu se poate mai bine, și, pe calea asta, să îi mulțumesc celui care a inventat hainele de schi, magazinele Decathlon și inspirația de a cumpăra haine de schi chiar dacă nu schiezi și doar te duci la munte 3 zile și speri că va fi zăpadă ca să ajungi acolo și să observi că nu e și să te întrebi de ce naiba ai dat jumătate din bugetul pentru munte pe haine de schi dacă nu le vei mai folosi niciodată. Na! Deci aveam totul acoperit, mai puțin vreo 2.5 cm de frunte, între ochelari și căciulă, pentru care mi-ar fi trebuit o cagulă, ceva, probabil. Data viitoare.
Ei bine, prin ăiă 2.5 cm de piele neacoperită mi-au intrat 4974957 m3 de vânt și frig și zăpadă și durere. Jur că am numărat, în cele 20-25 de minute cât am făcut până la Carrefour. Și vântul tot din față, tot din față, și eu tot prin troiene, tot prin troiene, per total un minunat peisaj iernatic de început de martie.
Normal că am ajuns la semafor exact când s-a făcut roșu și a trebuit să aștept 70 de secunde-lumină. Timp în care începuseră să se formeze țurțuri din nasul, ochii și urechile mele. Prin fular și mănuși. Și ochelari. (apropo de fular, cred că nu am mai purtat fular de la 6 ani, când nu luam decizii de una singură).
Într-un final am ajuns la Carrefour și am observat primul și cel mai important dezavantaj al hainelor de schi: leșini de cald în ele când nu ești la -10 grade Celsius.Literalmente. Am scurtat timpul alocat cumpărăturilor pentru că simțeam cum se preling hainele de pe mine.
Am ieșit și, ce să vezi? Cât timp am stat în Carrefour s-a schimbat direcția vântului, iar acum îmi bătea...din față! Hey! Dacă aș avea norocul ăsta și la Lotto... Deci alte 10 minute în plus cauzate de vânt, plus încă 10 pentru că aveam 3 pungi uriașe de cumpărături(da, taman azi trebuia să cumpăr 854 de sticle de ulei, oțet, lapte, smântână dulce, apă, plus câteva kilograme de zahăr, făină, etc..)
Una peste alta, câteva minute (ce mi-au părut zile)  mai târziu am ajuns, leoarcă de transpirație, dar cu mâinile cu cel puțin 2 cm mai lungi. Yeey! Data viitoare îmi agăț sacoșele de picioare, și fotomodel mă fac până acasă.  Bonus a fost faptul că am avut posibilitatea, odată intrată în scară, să absorb tot mirosul de țigară lăsat de vecinii mei care fumează oriunde s-ar afla (și care, deși atenționați să nu mai fumeze în scară, s-au exprimat cu grobianismul caracteristic în defavoarea renunțării la acest obicei).
Deci da. A venit iarna. Îl aștept și pe Jon Snow, să văd dacă are noutăți sau tot la stadiul de a nu ști nimic e. :)

Party animal ce (nu prea) sunt

Azi, după ce am dus copiii la bunici și știind că urmează o noapte lungă cu emisiunea și serialul la care am de recuperat, am intrat în non stopul de lângă scară, hotărâtă să o fac lată. Nici n-am lăsat vânzătoarea să salute bine și am luat-o tare:
- Bună seara! Am venit să cumpăr prostii. Astea ce sunt?
- Biscuiți cu ciocolată.
- Sunt buni?
- Mm..
- Am înțeles. Atunci vreau o pungă mică de Toortitzi dulce-acrișori și una de pufuleți.
- Sunteți singură acasă, așa-i?
- Da.Așa că dați-mi și o pungă de semințe. Negre, cu sare!(adaug eu,folosind un ton superior, lăudăros, convinsă fiind că, mai devreme sau mai târziu, vânzătoarea va izbucni în lacrimi în fața nebuniei mele manifestate prin atâtea cumpărături)
- Nu faceți asta des, nu?
- Mnu...nu prea..zic, o tonalitate mai jos decât până atunci.
- Nu prea știți să vă distrați, nu profitați la maxim de timpul ăsta.
- ...fac și eu ce pot, doamnă...murmur cu glas stins,în timp ce ies din magazin.


Data viitoare iau și două sticle de Cola, să vadă ce sălbatică pot fi, dacă vreau.