Parcul Tăbăcăriei

Azi dimineață am fost la plimbare prin parcul Tăbăcăriei. Nu mai fusesem de o lună, o lună și ceva, și, cum e singurul parc( așa se numesc si întinderile de pământ cu foarte, foarte puțini copaci de înălțimi mici?) și noi căutam puțin aer curat, ei bine...am ajuns, invariabil, unde spuneam.
Nu, umbră nu prea era, am scris deja de ce...sălciile sunt doar puțin mai înalte decât mine, iar boscheții crescuți haotic peste tot țin adăpost doar sutelor de gângănii, broaște și alte viețuitoare aducătoare de boli. Deci umbră nu am găsit. Am găsit însă imagini dezolante cu ce ar putea fi o oază de verdeață, măcar.

Înfiorător, știu.  Nu și pentru cei ce pescuiau acolo, se pare. Ei păreau relaxați și destul de optimiști că vor avea ce pune pe masă la prânz. Nici nu vreau să-mi imaginez cum se prezintă peștii care supraviețuiesc acelui mediu toxic.
Aș vrea să îmi găsesc cuvintele pentru a exprima ce simt după experiența de azi. Dar nu mi le găsesc, și asta nu se întâmplă des. Lăsând la o parte faptul că parcul Tăbăcăriei este un loc de care mă leagă multe amintiri, fiind leagănul copilăriei mele, ca să mă exprim literar, este, după cum am scris la începutul articolului, singurul nostru parc (nu, refuz să numesc parc o fântâna arteziană și cinci băncuțe) și un loc cu potențial. Și prin potențial nu mă refer la construcții ilegale, ci la o simplă asanare, la o toaletare a spațiului verde și o consolidare a falezei, sau cum s-o numi bordurica aia tristă și parțial scufundată.
Dar știu, asta nu ar aduce beneficii materiale nimănui, doar beneficii legate de sănătatea noastră mintală, atâta cât mai e ea, și... cui îi pasă de asta?

How it ends. Cronică de film.

În primul rând da, mă pricep și la asta. Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce și profa mea de Literatură Comparată din facultate ar fi mândri de mine.Dar n-am cum să înăbuș atâtea vorbe, așa că vă povestesc și vouă.
Doar ce am terminat de văzut cel mai ciudățel film pe care am avut răbdarea să-l văd până la capăt în ultimul timp. Era să-mi iau țeapă și cu unul cu Brangelina, nu mai știu cum îi zice, de credeam eu că o să fie drăguț, dar cred că era scris/regizat/monopolizat de ea, că jumătate de oră nu s-a întâmplat nimic, dar nimic-nimic. El pleca la cucu bau, să-și caute muza, parcă, și ea se plimba de năucă prin Italia sau nu știu pe unde, la Cuca Măcăii. Dar acolo m-am prins relativ repede, după trei seri consecutive în care am adormit în timp ce mă luptam cu el, și după care văzusem doar 30 de minute.
Aici, însă, am tot așteptat, naivă fiind, se pare, să văd ce și cum, că a început misterios. Treaba stă așa: el și ea, fericiți nevoie mare că vor avea un băiețel, decât că el trebuie să plece în nu știu ce oraș(cu avionul) să ceară mâna fetei de la viitorul socru.Pleacă, merge la ăia la masă, socru-su nebun din ăla nepoliticos de le-a stat mâncarea în gât și lu” ginerică și lu” mama soacră, așa că tipul o taie, sperând să prindă o altă zi prielnică să îi spună noutățile, că atunci nu mai era de stat. Îl trezește gagică-sa dimineață, că ”ce faci”, că ”te iubesc”, el repede-repede să plece spre aeroport, că era în întârziere, când hop! se aude ceva(erau pe facetime) și ea, speriată, ”vai, ce se întâmplă?”, nici nu apucă să termine propoziția că se întrerupe legătura.
El pleacă spre aeroport, doar că toate zborurile sunt anulate, nimeni nu știe nimic, se pare că a fost un cutremur, toți speriați, tipul se întoarce la ”in-laws” și se hotărăsc să plece, el și socrelu”, cu mașina spre Seattle, unde era fata, să o salveze ca niște eroi ce sunt. Seattle cred că era la vreo 8000 de km de orașul lor, habar n-am unde erau, dar au condus 6 zile, cât a ținut filmul, de au behăit.
Pac! Zis și făcut, pornesc la drum, drumuri blocate, nu lăsau mașinile să treacă(deh, prăpăd încolo, spre Seattle) dar pentru că ta-su servise țara 27 de ani și pentru că altfel s-ar fi terminat filmul, pe ei și doar pe ei îi lasă să treacă și astfel începe aventura.
Și, pentru că sunt vorbă lungă și e posibil să dureze povestirea mea mai mult decât filmul(de obicei așa se întâmplă, redau cuvânt cu cuvânt) o să fac planul de idei de aici încolo, și încercați voi să dezvoltați(sau să vedeți filmul, dacă aveti 1h54 la dispoziție)
- Conduc ce conduc până îi atacă unul pe nepusă masă și le avariază mașina și pe tata socru.
- Ajung într-o așezare de indieni să ceară ajutor pentru mașină, și acolo dau peste o tipă, care nu numai că le-o repară. dar și pleacă împreună cu ei, că oricum nu mai era de stat pe acolo.
- Pe măsură ce conduc, dau peste tot felul de obstacole, ca în jocurile video, dar cărora le fac față cu brio(mereu-mereu găsesc benzină prin mașini, prin pământ, prin iarbă-verde)
- Totul în jur e părăsit, abandonat, ars sau dubios în vreun fel, dar, cumva, într-un oraș în flăcări îi păcălesc unii și le fură benzina(de reținut că benzina e un fel de personaj principal în film, fiind mai prețioasă ca aurul și mai cerută decât manelele la nunțile din cartierul meu)
- Îi aleargă pe hoții de benzină să o recupereze, dar indianca, la cererea celor doi masculi, trage în cauciucuri și ăia se răstoarnă și mor.
- Indianca își dă seama că nu poate trăi cu gândul ăsta și dispare, naiba știe unde, just like that, in the middle of nowhere.
- Socrelu” se simte din ce în ce mai rău, așa că e momentul, în film, ca cei doi să se apropie și să-și dea seama ce oameni de treabă sunt și să facă promisiuni(mai mult supraviețuitorul, ce-i drept) din alea lacrimogene.
- Într-un ultim obstacol demn de filmele cu Bruce Willis, în care sunt blocați la ambele capete ale unui pod de niște oameni care le vor răul fără să îi intrebe cine sunt, de unde vin, eroul națiunii, tata socru, face un efort supraomenesc(v-am zis că era pe moarte) și îi împușcă pe ăia, astfel încât protagoniștii noștri reușesc să îi fenteze și să depășească, doar că, odată cu acest efort,tata socru își dă și obștescul sfârșit.
- Tipul(ce rău îmi pare că nu am memoria numelor, dar e un tip foarte frumos) mai conduce ce mai conduce și i se strică mașina, așa că îi dă foc, cu tata socru în ea cu tot(nu era politicos să îl lase pe stradă și nici nu avea cum să-l care, așa, mort, în brațe, restul filmului, chiar dacă ar fi fost amuzant)
- Face autostopul și cumva și rost de o mașină și ajunge în Seattle, unde, ce să vezi, totul e scrum. Da” scrum, praf și pulbere, ningea cu cenușă(ghici ce, el oprește lângă o mașină de pompieri și face rost de o mască din aia)
- Ajunge la apartamentul lor, care nu mai avea pereți dar avea ușa de la intrare, pe care scria: ”Will(heei, mi-am adus aminte, îl chema Will), vino și ia-mă de la adresă(adresa nu mi-o amintesc, sorry)” Deci da, Will era un bărbat pe cât de frumos pe atât de norocos, iubita lui fiind, cred, singura femeie ce supraviețuise Holocaustului.
- Ajunge la adresa, iuby nu era singură, ci cu vecinul care probabil venise după sare și o salvase la fix.
- Vecinul se demonstrează a fi om rău, așa că Will(hehe) îl împușcă tocmai în momentul în care simte că urmează a se întâmpla iar ceva ca de marți, 13.
- Will o ia repede pe iuby în mașină, prevestind necazul mai ceva ca binecunoscuta Carmen Harra(cum -cine e Carmen Harra?) și pornesc într-o goană nebună cu un nor imens de cenușă în spatele lor care se apropie cu o viteză uluitoare.
- Uluitoare cum părea, viteza norului e domolită puțin cât își fac cei doi declarații de dragoste și se asigură că totul va fi bine.

Finalul îl descriu cum se cuvine. Norul e la 2.5 m în spatele lor, viteza lui e constantă de când au pornit în fuga asta nebună, ei sunt lugu-lugu, te iubesc, ba eu, ba eu mai mult, se strâng de mână și...norul se cam oprește puțin, iar ei conduc mai departe, cu mine mijind ochii să văd dacă îi mai ajunge vreodată sau nu.
Și, ca în poveștile alea tâmpite în care te lasă pe tine să-ți imaginezi finalul, eu n-o să știu niciodată:
1. Dacă i-a ajuns norul.
2. Dacă au murit.
3. De ce au făcut aștia un film cu 5 personaje.
4. Dacă fusese cu adevărat cutremur sau lucrătură,așa cum presupunea vecinul
4. De ce m-am încăpățânat să îl urmăresc până la capăt, când trebuia să mă opresc de când a plecat indianca, tam-nesam, ca într-o piesă de Ionescu.

Dar da, l-am văzut eu să nu mai fiți voi nevoiți. Cu plăcere!

Gyros Tasos Gyros. Hai să mai facem niște bani.

S-a deschis recent la Trocadero (încă) un restaurant grecesc. A durat ceva până să fie gata, și îl așteptam curioasă, pentru că se numește exact ca în titlu: Gyros Tasos Gyros.I mean...I know, right? Tasos scris românește și Gyros...de două ori?! Cel puțin ciudat. Așa că eram chiar nerăbdătoare să văd ce și cum, mai ales că suntem mari amatori de mâncare grecească, și, pe lângă faptul că mergem anual în Grecia de ani buni avem în Constanța un restaurant grecesc preferat.(Nikos, da :) )
Așa că azi, după plajă(foaaarte caldă apa, apropo) am oprit acolo și am comandat 3 pita gyros de pui. Locul este amenajat drăguț, au și câteva mese afară, e muzică grecească în surdină, atmosfera e plăcută.
Mi-am dat seama că nu voi fi un fan al restaurantului instant, când am văzut muștele jucăușe ce își adjudecau legumele din geam. Nu păreau să deranjeze pe nimeni altcineva, și nici eu nu sunt de la OPC(încă) așa că nu am zis nimic și am așteptat să mi se pregătească pachetul. Băiatul care făcea sendvișurile avea o precizie fantastică în echilibrarea pitei. Fiecare conținea EXACT 5 bucățele de cartof prăjit, o feliuță de roșie, o linguriță de tzatziki, câteva fășiuțe de ceapă și puțiină, puținiiică de tot, carne. Toate pe o lipioară. Și aia era. 12 lei, deci doar cantitățile sunt la jumătate, nu și prețurile. Adică fix genul de afacere ”hai să facem niște bani”.
Și acum fac o pauză de aproape publicitate. Aproape , deoarece nici nu sunt plătită și nici nu e numai de bine, dar vreau să scriu puțin despre Elliniko Spiti(nu știu să scriu în greacă), restaurantul grecesc de pe Lahovari, primul de gen din Constanța și preferatul meu ani de zile.Țin minte când a apărut, mergeam foarte des și mâncam de parcă nu mai văzusem mâncare niciodată. Era atât de bun souvlaki-ul, mai bun decât am găsit în multe taverne din Grecia, ulterior.Nu avea sare, îmi puneam după fiecare îmbucătură, dar era bun al naibii și mai avea și exclusivitate pe piața din Constanța. Apoi a apărut Nikos, a rupt tot, am început să mergem acolo și am renunțat la Elliniko Spiti, mai ales că micșoraseră și porțiile. Nu am mai fost deloc până deunăzi, când, mânată de nostalgie și de grabă, am oprit pe Lahovari și am luat de acolo două pita souvlaki(ei nu au gyros). Tzatziki-ul era puuuțin ciudățel, dar pita aia este DEMENȚIALĂ și, per total, gustul a fost foarte bun. Tot 12 lei, parcă(la Nikos cred că l-au făcut 13, dar pun efectiv o tonă de carne). Același gust de ani de zile(fără sare,da, dar pita... :D ) My point is..fac aceeași treabă de ani de zile și încă au clienți, deci se poate.
Nu același viitor îl prevăd celor de la Gyros Tasos Gyros Tasos Gyros...wait, de câte ori era?
Carnea era foarte sărată, apropo, și zice asta cineva care mănâncă sărat de obicei. Cred că, dacă făceam un calcul, era mai multă sare decât carne, dar nu gustul e problema mea, ci faptul că de obicei sarea în exces ascunde alte bube.(de asta nu mai mergem nici la Frații Bucătari, alt restaurant care ne plăcea mult până au început să facă jucărele și să dea rateuri cu ciorbe extrrrem de sărate și carne suspectă și chestii și trestii)
Concluzii:
- Gyros Tasos ...etc- nu recomand.Gustul nu e rău, dar treaba îmi pare făcută de mântuială, pentru profit.(nu  spun că afacerile sunt deschise numai de buni samariteni, dar măcar unii sunt suficient de inteligenți să realizeze că o treabă care aduce bani merită menținută pe rețeta originală, nu schimbată după câteva luni, că ”merge și așa”.
- Elliniko Spiti- recomand. Cu un pliculeț de sare la pachet, dar cu toată încrederea în pita lor(v-am mai zis ce pită bună au? :)) e de la mama Grecie, originală)
- Nikos- recomand, cu toate că nu au nevoie de recomandarea mea. :)). Porții mari, calitate relativ constantă(au mai fost și probleme, de-a lungul timpului, dar remediate repede)
- Mai e unul la Lupoaică, grecesc, nu știu cum îi zice. Am mâncat și de acolo o dată, nu m-a dat pe spate.

Cam atât în Constanța pe mâncare grecească. Over and out.

Sunt o divă, în felul meu...

Nici n-am inceput bine concediul si deja m-am facut remarcata. Dupa ce am mers doua ore din cele două ore jumate cu trenul bine mersi,doar putin stresata ca nu stateam pe locurile noastre, cu o statie inainte de Bucuresti era sa induc in eroare o doamna care avea locuri in vagonul 4, iar eu am fost suficient de amabila incat s-o anunt ca se afla in vagonul 2. Nu era 2, era 4. Noi aveam in 2, dar trenul era full, asa ca nu mi-am mai căutat locurile, am preferat sa ma stresez restul drumului, uitandu-ma dupa posibili platitori onesti de bilete la vagonul 4.
In fine, am ajuns in Gara de Nord si am iesit si eu pe la una din cele doua(sau,ma rog, 4,70,134,cate or fi) iesiri pe care le cunosteam si am comandat, pentru prima oara in viata mea, un Uber. Am apasat frenetic pe niste butoane si hop, mi-a scris ca ajunge intr-un minut la OMV. Super, doar ca eu eram langa un Mol, si am aflat ca OMV ul era, aproape evident, langa iesirea cealalta.Asa ca am pornit in fuga, nu de alta, dar vedeam pe telefon Uberul cum mergea, vrum-vrum, pe straduta, spre locul cu pricina.  Am gasit, intr-un final, si benzinaria, si masina, si as vrea sa profit de aceasta ocazie sa-mi exprim incantarea vizavi de conceptul de Uber. Moving on.
Am ajuns la hotel si m-am dus sa fac check in ul. Domnul amabil, eu prietenoasa, ca ma anuntase ca maine dimineata pot servi si o cafea in receptie,pana plecam la aeroport, si hai sa platesc, si stai sa-mi dea chitanta, si hai multumesc, si plec.
Da. Doar ca nu imi zisese nici ce camera avem si nu-mi daduse nici cheia, dupa cum a tipat,dupa mine, recepționerul siderat. Dar impresie am facut sigur, dupa fața lui.
Apoi am ajuns in camera si, dupa olecuță de organizare, am intrat sa fac duș.
Cabina de duș scoate apă, ca sa zic asa, pe trei căi: prin niste orificii din perete, care or fi avut factorul X vreodata, la viata lor, dar acum doar scuipă, timid, niste apă care se prelinge pe faianță, printr-o pară de duș obisnuita pe care incercam eu să o fixez la apă caldă când am apăsat pe ceva si am aflat despre al treilea mod, si anume prin tavan, prin patrusutecincizecisitrei de găurele, prin care mi-a curs in cap un metru cub de apa rece ca gheata, tăioasă ca mustața, si care m-a facut sa urlu ca din gura de șarpe, de au auzit, cred, și cei din hotelul de vizavi.
Da. Stiu sa ma fac remarcata. Mai ramane sa fie si pozitiv.

La Tavola Constanta

Obisnuiam să mâncăm des la Tavola inainte, mancarea era acceptabilă ca pret și delicioasă ca gust. Apoi s-a scumpit(considerabil, pentru bugetul meu) asa ca am mai rărit-o cu vizitele, dar stiam că e un loc pe care ma pot baza daca vreau sa mananc bine.
Am fost azi cu baietii, ne era foame si era la indemana. Nici ca puteam sa plec mai dezamagita (ba da, am fost super dezamăgită de La Oala, sau ceva de gen, unde am mancat cea mai proasta si mai suspecta impinge-mancare ever) .
Azi am luat o ciorba de burta, care era mult sub nivelul unei ciorbe de burta acceptabile, o supa crema de mazare, care era, de fapt, rezultatul nefericit al unei cantitati de mazare fiarta in apa si pasata, cu gust de menta doar asa, de parca amestecasera cu lingurita de la limonada, in rest cu gust tern si trist, doua pulpe de pui cu carne neagra pe alocuri, un semi piure care nu cunostea notiunile de sare, lapte, unt, unde cartofii vazusera niste apa si, la un moment dat, pentru cateva secunde, un instrument de pasat, apoi pesemne intervenise ceva si persoana responsabila cu piureul abandonase misiunea pentru ceva mai interesant, asa ca in farfuria noastră zaceau bucati mari de cartofi amestecate cu un piure fad si, nu in cele din urma, o salata de ton cu maioneza si maioneza, cu extra maioneza. 53 lei toata distractia, ca am avut si patru chifle. faramicioase.
Ce să zic...mi-am luat adio cu tristete de la Tavola, incercand, inca o data, sa înțeleg de ce exista inca mentalitatea asta de "lasa, că merge si asa", cand ar trebui,de fapt, sa fie o competiție win win pe piata alimentatiei publice si nu numai.


In alta dezordine de idei, scriu de pe telefon, incantata, initial, ca voi putea face asta si asa, dar frustrata pana peste poate ca nu mi accepta autocorrectul cu diacritice. mai lucrez la asta.

Fotbal

M-am uitat aseară la meciul Anglia-Columbia. Acum, că a început campionatul, am mai aruncat câte un ochi pe la meciuri, pentru că se uitau băieții, dar mai mult în fugă, însă aseară s-a întâmplat să mă uit cap-coadă.
Nu sunt fan fotbal, și niciun sport, în general. Prefer să mă uit la filme(serialele sunt my cup of tea). Dar aseară mi-am dat seama că, dintre toate sporturile, fotbalul e preferatul meu.Și cred că povestea începe în liceu, când îmi amintesc, clasa a noua fiind, că plecam de la ore(ne învoiau profesorii) la vreun meci important(pe atunci cred că aveam și echipă națională :) ). Normal că acasă nu mă uitam la meci, că găseam altceva mai bun de făcut, dar încet-încet am prins drag, datorită acestui obicei frumos, de fotbal.
Nu am, evident, o echipă favorită. Ar fi și greu, că nu mă pricep deloc. Când joacă două echipe îmi aleg preferații din considerente geografice. Aseară, de exemplu, am ținut cu Anglia, că am vizitat-o și că, na...Europa. Când a jucat Croația cu Danemarca m-am aflat într-un impas. Îmi plac ambele țări, Croația are forme de relief mai generoase, Danemarca e mai dezvoltată, hmm, tough choice. Nu mai știu nici pe cine am ales și nici cine a câștigat, că între timp mi-am adus aminte că plecăm în curând în Croația și am suprasolicitat iar Google Maps-ul.
Și, pentru că nu am echipe preferate, mă uit relaxată la meciuri. Îmi place că este un sport imprevizibil, niciodată nu poți spune, până la fluierul final, că gata, asta a fost. Aseară, de exemplu, era 1-0 pentru Anglia, au dat 5 minute prelungiri după cele 90 scurse și, în minutul 2 sau 3 din acestea 5, ce să vezi? A marcat Columbia. Din corner. Cu capul. E?
Și e foarte bine că nu am preferați, că aș fi murit de stress. Mă uitam aseară, la penalty uri, câtă energie era în jurul celor 5 care urmau să șuteze. Hai că la portar să zici că nu sunt așteptări mari(din partea mea, mă refer, sunt sigură că cine-i plătește salariul nu gândește la fel). Dar poarta e așa mare, el e așa...normal, iar cel care șutează e foarte foarte aproape. Tocmai de asta presiunea mi se pare pe umerii(sau picioarele) celui care se presupune că trebuie să marcheze. De exemplu, aseară primii 3 marcaseră, la ambele echipe, și se pregătea al 4 lea. Cu toți ochii de pe stadion pe el. PE EL: Eu tăiam tensiunea cu cuțitul la mine în dormitor, dacă eram în locul lui leșinam direct.În fine, bine că nu e cazul.
Îmi mai place cînd șutează cineva lung, mi se pare așa, ca la ruletă. Eu nu văd să nimeresc nici coșul de gunoi de lângă mine, trebuie să țin o mână pe el și una pe ce urmează să arunc, zici că citesc în Braille, așa pipăi, și aștia se aventurează să trimită o minge la mama naibii, unde văd ei o pată de culoarea echipamentului echipei lor. Culmea e că, de cele mai multe ori, nimeresc.Și, când au unii mingea, hop, deodată vezi că vine unul mai agil și le-o șutește, și vânătoarea se reia. Parcă mă uit la Tom și Jerry pe repeat. Iar arbitrul, săracul...Doamne, ce mai aleargă. Mă uitam aseară și oboseam doar când îl vedeam ce viteză bagă, zici că voia să ajungă înaintea balonului.(pai nu știu eu termeni specifici? ) Și tot pe el se supără(bine, știu că e teatru) jucătorii, când dă un verdict. E ca la mine cu băieții mei. Ei fac prostii, eu încerc să fac dreptate, dau un verdict și, inevitabil, unul din ei se supără.Și i se pare nedrept. Nu ai cum să mulțumești ambele părți, chiar dacă iei decizia corectă.
Și cum cad ei, artistic, așa. Tot ca băieții mei, uneori, care exagerează mai ceva ca într-o tragedie greacă . Deci partea de divertisment e asigurată din plin.
Și tot din plin mi se pare un sport masculin. Îmi place violența strecurată printre picături, moderată de teama unui cartonaș. Îmi plac picioarele ”scăpate” din greșeală în spate, capul ”alunecat” în gura adversarului, trasul de haine și nervii din priviri. Spre deosebire de sporturile de contact, unde mi se pare o luptă nejustitificată de altceva decât de premiu, aici lupta, agresiunea, nervii și violența sunt justificate. Și temperate. Păi cum să nu te enervezi când vezi că îți taie fața ăla cu tricou de altă culoare? Sau când te împinge și nu mai poți prelua mingea? Sau când te înjură? Om ești! :)) O merită! Deci și partea ușor agresivă, de refulare, e acoperită. :)
Îmi mai place că, de obicei, antrenorii sunt foarte eleganți. Aseară, de exemplu, antrenorul Angliei (cred că al lor era) avea un costum la trei piese, din care renunțase la sacou, și rămăsese cu cămașa și vesta, care îî stăteau atât de bine, zici că era pe podium. Îmi amintea de Răzvan Lucescu, știu că și el a avut perioada lui de glorie(o mai are?nu mai știu nimic de el. Dar, nefiind în contactele mele de Facebook, ce șanse erau să știu? :)) ) Iată cum,deci, astfel se acoperă și latura trendy a acestui subiect generos, fotbalul. :)
Concluzie? Fotbalul e un sport complex, care acoperă toate punctele mele de interes, și care, în mod ciudat, mă relaxează. Așa că mă mai uit. Acum vă las, am înțeles că Anglia va juca cu Suedia, și trebuie să iau o decizie. Pe cine nenorocesc, că așa se întâmplă de obicei, preferații mei pierd.  :D

..deci am fost în Malmo și în Manchester. În Malmo era curat, civilizat, dar cam neprietenos pentru gustul meu. În Manchester, pe de altă parte, am mâncat la..

Păsările de la ora 5

Le știți? Mie îmi sunt cunoștințe vechi. Mă trezesc, cu precizia ceasurilor elvețiene, din cele mai vechi timpuri ale mele. Fix la ora 5. Dimineața, că altfel nu s-ar povesti.
Sunt unele anume, nu orice fel de păsări. Unele gălăgioase la extrem și numeroase peste poate.Îmi amintesc exact diminețile când eram feciorică și încercam să dorm după vreo chindie reușită, iar ele, drăguțele, găseau ceva de comentat când nici nu se crăpa bine de ziuă.
Și nu, nu știu cum arată, că sunt mereu fie prea nervoasă, fie prea somnoroasă(fie ambele, plus bonusuri) pentru a mă ridica să le vizualizez. Și, până la urmă, la ce mi-ar servi? Oricum nu îmi plac păsările de când mă știu și mi-e frică de ele din 1963, de când cu filmul cu același nume al lui Hitchcock. Sau, mă rog, zile mai târziu, când l-am văzut eu.
Acum vreo două dimineți, de exemplu, ciripeauo-croncăneau atât de tare încât nu mi-am imaginat alt subiect de dezbatere decât situația politică tensionată din țara noastră.Ce să te învrăjbească, altceva, la o oră atât de mică?
Să ne înțelegem. Ori am eu ghinion mereu de dormitor cu fereastră spre spatele blocului(că n-aș nimeri și eu un tramvai, un tren, un avion) ori astea-s peste tot, ori mă urmăresc pe mine pe unde mă mut(știu că varianta asta pare mai paranoică, dar, după toate serialele pe care le urmăresc eu, credeți-mă, e pistol cu apă față de ce scenarii aș putea avea). Indiferent de răspuns, păsările de la ora 5 sunt parte marcantă a vieții mele, încă din fragedă pruncie, alături de păsările de orice oră, care sunt mai liniștite, dar prezente, de câinii schelălăitori, de pisicile în călduri, care sunt insuportabile într-o anumită perioadă a anului(lungă, dar anumită) și de bebelușii plângacioși(nu ai mei toți) al căror urlet pare să traverseze orice formă de așezare omenească.
În rest, când nu e nuntă la etniile conlocuitoare, e chiar liniște în cartier.