Anotimpurile. Părerea mea, că pe a lui Vivaldi o știți.

Că tot s-a schimbat de câteva zile anotimpul în calendar(dă, Doamne, măiculița Domnului, să se schimbe odată și în termometre!) m-am gândit să scriu despre un subiect care cu siguranță vă interesează pe toți de nu puteți să dormiți noaptea, și anume ce părere am eu despre anotimpuri, care îmi plac și de ce.
În ordinea numerelor de pe tricou, respectiv preferințele mele bazate pe atâția ani de experiență, ele se înșiruie așa, și din aceste motive:
1. Primăvara. 50% din voturi. Dacă aș fi succintă, dar m-a ferit Dumnezeu, aș spune doar ”pentru că...verde”. Verdele este culoarea mea preferată de când mă știu, am avut haine verzi(încă am, normal), pantofi verzi, unghii verzi, părul verde...ochi și dinți nu, că n-a fost să fie. Încă nu am fost verde de invidie, dar e timp pentru toate.
Primăvara (așa cum știți, copii, dacă v-a redirecționat referate.ro aici) înfloresc copacii, ciripesc păsărelele, natura se trezește la viață, yada-yada. Pentru mine primăvara este o zi de luni la superlativ. (da, îmi plac zilele de luni, ce pot să spun?). E o nouă șansă, un nou început, un restart al naturii și, de ce nu, al nostru.
În plus, este exact temperatura mea ideală, 20-22 grade, când poți să porți tricou cu geacă , rochie sau blugi, cam orice ai mai frumos prin garderobă. Primăvara e INSPIRAȚIE.
2. Toamna, sora ei mai friguroasă olecuță. 40% din voturi. Deoarece iubesc ploaia, ador toamna. Îmi place la nebunie foșnetul de frunze uscate, vântul tăios(sau nu, treaba lui), tunetele și fulgerele(simt cumva că ăsta e momentul, dacă nu s-a întâmplat deja, când începeți să mă considerați ciudățică) și faptul că toate astea te alungă, cumva, spre confortul căminului, la adăpost, unde poți sta cu geamul larg deschis, când plouă, și te poți bucura de un film, o masă în familie, o carte bună, sau chiar de un somn bun. Bine, mie pe o vreme ca asta îmi place să fac și treabă, că așa îmi iau energia, dar nu vreau să stric peisajul idilic zugrăvit cu talent mai sus. Toamna e CREATIVITATE
3. Iarna. 9.99% din voturi. Sigur, când eram copil mă bucuram de zăpadă, de bulgărei, de ghețuș și frecuș, dar când eram copil nu trebuia să-mi scot mașina de sub nămeți, să răzbesc până la școală, să duc un copil, să merg la muncă, să duc celălalt copil, să-l iau pe primul, să fac piața, că caut ca nebuna loc de parcare oriunde în oraș, să nu găsesc, să număr dacă mi-am luat toți copiii, să ajung acasă  și a doua zi să o iau de la capăt. Procentajul ridicat e dat de faptul că iarna avem parte de sărbătoarea mea preferată, Crăciunul, și că uneori nu ninge. Iubesc Crăciunul, îl aștept cu nerăbdare minim 300 de zile pe an(cam cât țin zilele ploioase în Bruxelles  :))  ) Iarna e HIBERNARE.
4. Vara. 0,01% din voturi. Pentru că schimb ușor așternuturile, neavând pilota. Vara e ORIBILĂĂĂ!!

Când o să fiu mare, vreau să mă fac...

Navigam ieri pe internet(dacă nici eu nu mă exprim elegant...) și am găsit un articol intitulat: ”10 cele mai bine plătite și puțin stresante slujbe din care să alegi, dacă vrei să-ți schimbi serviciul”
Hopaaa, zic, taci, că aici e de mine ! Nu e jobul meu (niciunul din ele) cel mai stresant, dar clar se poate și mai bine plătit. Stai numa” să vezi cum îmi schimb acum, în floarea tinereții, situația financiară.
Și începea așa:
10. Economist. Și explica și ce trebuie să faci, lucru dubios deja, că dacă vrei să te faci economist ar cam trebui să știi la ce te înhami fără să citești definiția. Dar hai, zic, poate bifez atât de multe compatibilități încât mă hotărăsc brusc să devin economist.
- producerea și distribuirea resurselor, bunurilor, serviciilor(acum, dacă definițiile nu sunt corecte, nu împușcați mesagerul, așa zicea acolo).
Hmm...economist, zici? Am făcut economie în liceu, e adevărat. Un an...cred.În afara faptului că proful de economie era un tip bine, care mirosea super mișto, a parfum amestecat cu tutun, nu-mi mai amintesc nimic din subiect. Și proful nici nu știe că am existat, deci nu cred să mă fi remarcat în vreun fel la materia asta.
Trecem mai departe.
Ăsta NU.
9. Astronaut- observă, cercetează, analizează fenomenele astronomice pentru a îmbogăți informațiile de bază sau a le aplica.
Aaa! Păi așa zi, nene! Astronomie am dat la bac. 10 am luat. Nu mai țin minte nimic, dar știu că era doar un manual subțire de învățat, deci cât de greu poate fi?
Un posibil POATE. :) Mă interesez de salariu și mă decid.
8. Statistician.-Pe ăsta l-am căutat pe hallo.ro, că scria Actuary, și habar n-aveam ce înseamnă. Scria ceva că analizează costurile financiare de risc..jur că n-am înțeles nimic. Știu, știu că poți avea o funcție importantă fără să întelegi o iotă,fără să vorbești corect măcar, dar eu sunt mai mândră, îmi place să mă implic.
Deci NU.
7. Matematician. Nu mai dau definiția, toată lumea o știe. Două lucruri vreau să spun aici:
1. Dacă ar auzi profa de mate gluma asta ar muri de râs, dat fiind că în toți cei 4 ani de liceu ori de câte ori ieșeam la tablă îmi zicea că trebuia să mă fac actriță, și murea de nervi când mă vedea că mă plictisesc la oră.(de fapt, încă am coșmaruri cu ea chemându-mă la tablă)
2. De abia îl pot ajuta...dar ce zic eu ”de abia”..NU îl pot ajuta nici pe Răzvan la mate, și a terminat clasa a 5-a. Doar să fiu matematician de rang mic, ca la masoni, să predau doar adunarea și scăderea.
Dar nu cred că se poate, deci NU.
6. Inginer de sistem hardware.- cercetează, creează, dezvoltă sau testează computere și echipamente pentru uz comercial, industrial, militar sau științific.
În afara faptului că am adormit de două ori până am citit definiția până la capăt, dacă asta nu înseamnă să verific și să cercetez  Facebookul și/sau Instagramul, eu nu mă bag, că nu mă pricep.
NU.
5. Optometrist.- examinează ochii pacienților pentru a determina existența unor boli sau unor probleme de vedere.
La cât de chioară sunt eu, abia aș vedea pacientul, darămite finețuri.
Niciodată, dar niciodată nu am văzut rândul de jos la oftalmolog, cu păducheii ăia puși la mișto. Când am fost acum să-mi reînnoiesc permisul și a trebuit să merg la controlul oftalmologic, cu ochelarii pe ochi fiind, când m-a întrebat domnul doctor ce scrie pe ultimul rând l-am corectat și i-am zis că a vrut să mă întrebe, poate, pe cel de deasupra lui...Așa era, greșise omul.. :D
Un mare și vizibil NU.
4. Fizician- conduce cercetări ale fenomenelor fizice, dezvoltă teorii bazate pe observații și experimente , găsește metode să aplice legi fizice și teorii.
Pe lângă faptul că, în afară de teoria conspirației, nu știu să dezvolt nicio teorie(dar la asta excelez, thank you very much) nici la fizică nu am impresionat-o pe profa în liceu.
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, o impresie trebuie să îi fi făcut, dat fiind că am luat un 2 și un 3 în aceeași zi. Și mai aveam un 5. 2-ul pentru că a presupus că am copiat la o lucrare, și 3-ul pentru că m-a scos la tablă când am vociferat, și am refuzat să răspund.(pentru că eram bâtă, de asta am refuzat)
Carevasăzică...NU.
3. Profesor de drept.-predă studii de drept.
E drept că pot preda, dar nu drept (ați prins-o? ;) ) Dreptul implică muuuuultă informație, multe lucruri de reținut, iar eu uneori uit și unde îmi las telefonul. Bine, nu uneori. Mereu.
Nu spun că nu aș fi un avocat strălucit, pentru că sunt foarte mândră de cum mă descurc într-o dezbatere(a.k.a. ceartă), dar fără informațiile juridice plictisitoare.
Din păcate, NU.
2. Manager sisteme de calculator și informații. Blablablablablabla...parcă a mai fost ceva la fel de plictisitor, deci NU.
1. Ortodont.-examinezi, stabilești diagnostic și tratezi probleme dentare și anomalii ale cavității bucale.
Aș vrea să încep prin a spune că găsesc Facultatea de Medicină cea mai grea facultate ever. Respect celor care o urmează și o absolvă cu brio. Other than that, nu e nimic în toată ființa mea care să mă facă să-mi doresc să urmez această facultate. Începând cu faptul că nu suport acele, continuând cu faptul că nu suport albinuța(turbina, mă rog...) și terminând cu faptul că, prin prisma faptului că am un dentist în familie ( ;) ) știu volumul de informații  implicat în procesul învățării, și nu aș putea nici în două vieți, cu două creiere, să rețin atât, eu zic că am destule motive să zic NU și la asta.

Așadar și prin urmare, speranța de a schimba ceva e destul de mică. Ar fi doar poate- le de la astronaut, dar dacă asta implică să stau mult departe de copii, eu zic pas și rămân la ale mele, așa cum sunt ele, că m-am descurcat până acum și din visuri și speranțe.

Astăzi e despre țânțari.

So...here I am again, chasing mosquitos in the middle of the night...
Nu-mi amintesc de vreo perioadă în care să nu fi urât țânțarii. De fapt, cred că ei constituie și subiectul primelor mele amintiri. Cum îi alergam noaptea, înnebunită de zgomotul pe care îl fac, cum rânjeam obosită, dar fericită, când murdăream pereții cu sângele lor, ore mai târziu, cum îmi făceam cruci cu unghia pe ciupituri, poate-poate nu m-or mai mânca așa tare...
Eu față de oameni nu simt niciodată ură. Nu îi suport pe majoritatea, dar nu îi urăsc. :D. De unele animale îmi e frică. De pisici, de exemplu, sau de păsări, indiferent că sunt de curte sau zburătoare. De insecte în general îmi e urât. Nu le plac. Singurele viețuitoare pe care le urăsc cu adevărat sunt scârbele astea mici și gălăgioase.
Eu am un țânțar al meu personal, dintotdeauna, așa cum alții au înger păzitor. Cum moare, e înlocuit cu un altul, tânăr, în putere. Țânțarul meu are normă la ciupit și zumzăit, și, cum am parte mereu de șeful de promoție, face o treabă excelentă.
Mă gândesc intens la rolul țânțarilor pe pământ, și am ajuns la concluzia că slujba lor e să îmi testeze mie răbdarea, să trec vreun test al canonizării, ceva, să mă ajute să fiu mai bună. Ei bine, nu le iese, pentru că le doresc tot răul din lume și îmi lucesc ochii ca unui inventator diabolic atunci când mă mai gândesc la vreo metodă nouă de tortură pentru ei.
Am un adevărat arsenal de tabieturi.Când îl/îi aud, dacă e întuneric în cameră, stau nemișcată și aștept să se apropie. Când mi se pare că sunt în dreptul urechii ...zbang!, îmi trag una peste față.Nu râdeți, fac asta de 30 de ani, și de vreo 4 ori chiar a mers!
Apoi, dacă nu reușesc să îl omor așa(și de obicei nu reușesc) aprind lumina și îmi pun ochelarii(eh..nu mai sunt nici eu la prima tinerețe, ce să faci?) și mă îndrept către pastilele de Raid. Bag una în priză, apoi mă dau din cap până în picioare cu Autan. Autanul a devenit, de fapt, noul meu parfum.Mă dau dimineața, mă dau seara, dau prin cameră cu el, îmi spăl rufele, e parte din mine.
Apoi mă întorc în pat și aștept cuminte să il văd sau aud. Uneori, normal, nu se aude nimic, pentru că scârba se ascunde. Și nu se mai ascunde, nenică, la vedere, pe un perete, ca pe vremea mea,ci pe sub pat, pe după calorifer, după mobilă...Așa că trec la arma mea secretă: iau un tricou, ceva, și încep să îl învârt prin cameră așa cum învârtea Winnetou toporul. Asta ca să îl sperii și să îl scot din zona lui de confort. Să fiu sinceră, nu știu ce efecte are treaba asta la țânțari, dar vecinii de vizavi sigur se întreabă ce incantații fac seară de seară, că am geamul deschis și ei,inocenții, nu știu drama din spatele acestor mișcări dubioase.
După ce îl scot din culcuș, îl urmăresc de mama zmeilor îl ia, până la victoria finală(a mea, că facem cu rândul). Atunci pot, în sfârșit, să mă culc liniștită, asta dacă nu mai apare vreunul sau nu mă mănâncă atât de tare ciupiturile încât îmi trece somnul.
Târziu în noapte adorm, visând frumos la plase electrice și sprayuri ucigașe, sau măcar la ziua în care mă voi muta în Islanda, singura țară din lume fără țânțari...

România neîmblânzită

Și, când crezi că poate, poaaate există o speranță cât de mică pentru țara asta...




...mergi în Auchan și vezi o mamă (dacă tot așa s-o numi) care își bate bebelușul de câteva luni pentru că nu se oprește din plâns, apoi îl zdruncină cu putere și urlă la el să tacă. Nervoasă că bebelușul nu înțelege, îl trântește în căruț și îl pleznește, zbierând la el să doarmă...

Câțiva metri mai încolo, un român de culoare, însoțit de pirandă și de un fârtat de aceeași etnie, urlă la cei doi angajați ai firmei de pază, un bătrân și o femeie, care avuseseră tupeul să îi atragă atenția despre ceva ce făcuseră greșit. Le strigă să dispară de acolo și își împinge ostentativ burta în bietul bătrân, evident copleșit de situație.

Nu, nu ne mai facem bine...

Ale vieții valuri

Am fost la prima ședință cu părinții azi. La Edu, da, copilașul meu cel nu-atât-de-mic-cât-mi-aș-dori-eu. Cine mă citește constant și-a făcut, probabil, o părere despre cât de sălbatică pot fi într-o colectivitate, cu necunoscuții . Nu m-am schimbat mult.. În cele câteva minute până la începerea ședinței, în care doamna era pe afara, culegând părinți-mămicile din clasă începuseră să discute, să schimbe păreri, numere de telefon, să lege prietenii...  Eu jucam Homescapes, cu nicio dorință, cât de mică, de a relaționa.
E ca si cum aș avea un al 7 lea simț în ceea ce privește compatibilitățile. Știu dinainte când are rost să mă agit și când e mai important să mai trec un nivel la joc.
Ca dovadă, la 3 min după ce a început doamna să vorbească și a zis că, pentru început, copiii ar avea nevoie de creioane colorate, o voce îngrijorată din clasă a întrebat-o, cu glas  mieros, cam ce creioane ar recomanda, știe ceva mai de calitate? are vreun sfat?
Serios, plajă? Ponturi pt creioane colorate? Suflă-i-le cu aur, să îi faci și dinții în banii ăștia, când le-o roade...
Apoi, când s-a discutat ca în penar să pună doar creioane sau carioci (sunt clasa 0, creioanele au fost laitmotivul ședinței) altcineva a propus să luam pt toți la fel, sa nu plângă plozii daca văd alt model, altă firmă, la vreun coleg. Vorbim în continuare de CREIOANE COLORATE, da? Nu am pomenit niciodată să plângă un copil că are roșul mai puțin aprins decât tițianul lui Gigel, din banca a doua de la geam. Gizăs, ce fel de copii creșteți?
Apoi a fost o mămică (și cred că peste tot e câte una) care, la vreo 5-10 minute dupa ce doamna a vorbit despre uniformă si echipamentul de sport, a întrebat,  n-o sa ghiciți niciodată, despre uniformă și echipamentul de sport. Nu știu niciodată dacă oamenii ăștia nu sunt atenți sau vor doar să se bage în seamă. Oricum ar fi, nu-mi plac.
Ce am mai avut...A,da. Mămici  care vor să își facă din prima cunoscut statutul financiar și aruncă sume din alea astronomice când vine vorba de fondul clasei( sau de cadouri,sau în general când trebuie să dăm bani)
Una peste alta, n-oi fi eu prietenoasă, dar ușor iritabilă sunt. Și pe bună dreptate, aș zice. De câteva ore, de când am terminat ședința, nu-mi revin de la faptul că, deși fiecare generație cumpără scaune, băncuțe, jaluzele, AC, proiectoare și orice mai e nevoie pentru o bună desfășurare a cursurilor, de fiecare dată o luăm de la capăt, cu aceleași cheltuieli. Ca și cum ar fi din turtă dulce și la sfârșitul clasei a 4-a copiii le-ar mânca. Dispar, pur și simplu. Clasa în care va învăța Edu nu are AC, jaluzele, dulăpioare, catedră (?!?), scaun... Asta pe lângă cheltuielile aferente începutului de an: rechizite, haine, ghiozdănel... În rest, învățământul e gratuit.
Am terminat cu grădinița, unde nu începeam anul școlar fără să donăm cu japca 350 de lei, am început școala, unde, ce să vezi, o luăm de la capăt.
Așa, de 37 sunt 37 în clasă, n-am ce să zic! Să se dea aerul condiționat din mână în mână, să ajungă la toată lumea!

Yeeey, #backtoschool !

Parcul Tăbăcăriei

Azi dimineață am fost la plimbare prin parcul Tăbăcăriei. Nu mai fusesem de o lună, o lună și ceva, și, cum e singurul parc( așa se numesc si întinderile de pământ cu foarte, foarte puțini copaci de înălțimi mici?) și noi căutam puțin aer curat, ei bine...am ajuns, invariabil, unde spuneam.
Nu, umbră nu prea era, am scris deja de ce...sălciile sunt doar puțin mai înalte decât mine, iar boscheții crescuți haotic peste tot țin adăpost doar sutelor de gângănii, broaște și alte viețuitoare aducătoare de boli. Deci umbră nu am găsit. Am găsit însă imagini dezolante cu ce ar putea fi o oază de verdeață, măcar.

Înfiorător, știu.  Nu și pentru cei ce pescuiau acolo, se pare. Ei păreau relaxați și destul de optimiști că vor avea ce pune pe masă la prânz. Nici nu vreau să-mi imaginez cum se prezintă peștii care supraviețuiesc acelui mediu toxic.
Aș vrea să îmi găsesc cuvintele pentru a exprima ce simt după experiența de azi. Dar nu mi le găsesc, și asta nu se întâmplă des. Lăsând la o parte faptul că parcul Tăbăcăriei este un loc de care mă leagă multe amintiri, fiind leagănul copilăriei mele, ca să mă exprim literar, este, după cum am scris la începutul articolului, singurul nostru parc (nu, refuz să numesc parc o fântâna arteziană și cinci băncuțe) și un loc cu potențial. Și prin potențial nu mă refer la construcții ilegale, ci la o simplă asanare, la o toaletare a spațiului verde și o consolidare a falezei, sau cum s-o numi bordurica aia tristă și parțial scufundată.
Dar știu, asta nu ar aduce beneficii materiale nimănui, doar beneficii legate de sănătatea noastră mintală, atâta cât mai e ea, și... cui îi pasă de asta?

How it ends. Cronică de film.

În primul rând da, mă pricep și la asta. Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce și profa mea de Literatură Comparată din facultate ar fi mândri de mine.Dar n-am cum să înăbuș atâtea vorbe, așa că vă povestesc și vouă.
Doar ce am terminat de văzut cel mai ciudățel film pe care am avut răbdarea să-l văd până la capăt în ultimul timp. Era să-mi iau țeapă și cu unul cu Brangelina, nu mai știu cum îi zice, de credeam eu că o să fie drăguț, dar cred că era scris/regizat/monopolizat de ea, că jumătate de oră nu s-a întâmplat nimic, dar nimic-nimic. El pleca la cucu bau, să-și caute muza, parcă, și ea se plimba de năucă prin Italia sau nu știu pe unde, la Cuca Măcăii. Dar acolo m-am prins relativ repede, după trei seri consecutive în care am adormit în timp ce mă luptam cu el, și după care văzusem doar 30 de minute.
Aici, însă, am tot așteptat, naivă fiind, se pare, să văd ce și cum, că a început misterios. Treaba stă așa: el și ea, fericiți nevoie mare că vor avea un băiețel, decât că el trebuie să plece în nu știu ce oraș(cu avionul) să ceară mâna fetei de la viitorul socru.Pleacă, merge la ăia la masă, socru-su nebun din ăla nepoliticos de le-a stat mâncarea în gât și lu” ginerică și lu” mama soacră, așa că tipul o taie, sperând să prindă o altă zi prielnică să îi spună noutățile, că atunci nu mai era de stat. Îl trezește gagică-sa dimineață, că ”ce faci”, că ”te iubesc”, el repede-repede să plece spre aeroport, că era în întârziere, când hop! se aude ceva(erau pe facetime) și ea, speriată, ”vai, ce se întâmplă?”, nici nu apucă să termine propoziția că se întrerupe legătura.
El pleacă spre aeroport, doar că toate zborurile sunt anulate, nimeni nu știe nimic, se pare că a fost un cutremur, toți speriați, tipul se întoarce la ”in-laws” și se hotărăsc să plece, el și socrelu”, cu mașina spre Seattle, unde era fata, să o salveze ca niște eroi ce sunt. Seattle cred că era la vreo 8000 de km de orașul lor, habar n-am unde erau, dar au condus 6 zile, cât a ținut filmul, de au behăit.
Pac! Zis și făcut, pornesc la drum, drumuri blocate, nu lăsau mașinile să treacă(deh, prăpăd încolo, spre Seattle) dar pentru că ta-su servise țara 27 de ani și pentru că altfel s-ar fi terminat filmul, pe ei și doar pe ei îi lasă să treacă și astfel începe aventura.
Și, pentru că sunt vorbă lungă și e posibil să dureze povestirea mea mai mult decât filmul(de obicei așa se întâmplă, redau cuvânt cu cuvânt) o să fac planul de idei de aici încolo, și încercați voi să dezvoltați(sau să vedeți filmul, dacă aveti 1h54 la dispoziție)
- Conduc ce conduc până îi atacă unul pe nepusă masă și le avariază mașina și pe tata socru.
- Ajung într-o așezare de indieni să ceară ajutor pentru mașină, și acolo dau peste o tipă, care nu numai că le-o repară. dar și pleacă împreună cu ei, că oricum nu mai era de stat pe acolo.
- Pe măsură ce conduc, dau peste tot felul de obstacole, ca în jocurile video, dar cărora le fac față cu brio(mereu-mereu găsesc benzină prin mașini, prin pământ, prin iarbă-verde)
- Totul în jur e părăsit, abandonat, ars sau dubios în vreun fel, dar, cumva, într-un oraș în flăcări îi păcălesc unii și le fură benzina(de reținut că benzina e un fel de personaj principal în film, fiind mai prețioasă ca aurul și mai cerută decât manelele la nunțile din cartierul meu)
- Îi aleargă pe hoții de benzină să o recupereze, dar indianca, la cererea celor doi masculi, trage în cauciucuri și ăia se răstoarnă și mor.
- Indianca își dă seama că nu poate trăi cu gândul ăsta și dispare, naiba știe unde, just like that, in the middle of nowhere.
- Socrelu” se simte din ce în ce mai rău, așa că e momentul, în film, ca cei doi să se apropie și să-și dea seama ce oameni de treabă sunt și să facă promisiuni(mai mult supraviețuitorul, ce-i drept) din alea lacrimogene.
- Într-un ultim obstacol demn de filmele cu Bruce Willis, în care sunt blocați la ambele capete ale unui pod de niște oameni care le vor răul fără să îi intrebe cine sunt, de unde vin, eroul națiunii, tata socru, face un efort supraomenesc(v-am zis că era pe moarte) și îi împușcă pe ăia, astfel încât protagoniștii noștri reușesc să îi fenteze și să depășească, doar că, odată cu acest efort,tata socru își dă și obștescul sfârșit.
- Tipul(ce rău îmi pare că nu am memoria numelor, dar e un tip foarte frumos) mai conduce ce mai conduce și i se strică mașina, așa că îi dă foc, cu tata socru în ea cu tot(nu era politicos să îl lase pe stradă și nici nu avea cum să-l care, așa, mort, în brațe, restul filmului, chiar dacă ar fi fost amuzant)
- Face autostopul și cumva și rost de o mașină și ajunge în Seattle, unde, ce să vezi, totul e scrum. Da” scrum, praf și pulbere, ningea cu cenușă(ghici ce, el oprește lângă o mașină de pompieri și face rost de o mască din aia)
- Ajunge la apartamentul lor, care nu mai avea pereți dar avea ușa de la intrare, pe care scria: ”Will(heei, mi-am adus aminte, îl chema Will), vino și ia-mă de la adresă(adresa nu mi-o amintesc, sorry)” Deci da, Will era un bărbat pe cât de frumos pe atât de norocos, iubita lui fiind, cred, singura femeie ce supraviețuise Holocaustului.
- Ajunge la adresa, iuby nu era singură, ci cu vecinul care probabil venise după sare și o salvase la fix.
- Vecinul se demonstrează a fi om rău, așa că Will(hehe) îl împușcă tocmai în momentul în care simte că urmează a se întâmpla iar ceva ca de marți, 13.
- Will o ia repede pe iuby în mașină, prevestind necazul mai ceva ca binecunoscuta Carmen Harra(cum -cine e Carmen Harra?) și pornesc într-o goană nebună cu un nor imens de cenușă în spatele lor care se apropie cu o viteză uluitoare.
- Uluitoare cum părea, viteza norului e domolită puțin cât își fac cei doi declarații de dragoste și se asigură că totul va fi bine.

Finalul îl descriu cum se cuvine. Norul e la 2.5 m în spatele lor, viteza lui e constantă de când au pornit în fuga asta nebună, ei sunt lugu-lugu, te iubesc, ba eu, ba eu mai mult, se strâng de mână și...norul se cam oprește puțin, iar ei conduc mai departe, cu mine mijind ochii să văd dacă îi mai ajunge vreodată sau nu.
Și, ca în poveștile alea tâmpite în care te lasă pe tine să-ți imaginezi finalul, eu n-o să știu niciodată:
1. Dacă i-a ajuns norul.
2. Dacă au murit.
3. De ce au făcut aștia un film cu 5 personaje.
4. Dacă fusese cu adevărat cutremur sau lucrătură,așa cum presupunea vecinul
4. De ce m-am încăpățânat să îl urmăresc până la capăt, când trebuia să mă opresc de când a plecat indianca, tam-nesam, ca într-o piesă de Ionescu.

Dar da, l-am văzut eu să nu mai fiți voi nevoiți. Cu plăcere!