Încă un domeniu pe care mă simt stăpână

În acest amplu proces de dezvoltare personală pe care îl traversez cu brio de câțiva ani nu pot să nu remarc multitudinea elementelor noi ce își fac apariția constant. Azi simt că am mai cucerit o redută: mecanica auto. Să vă povestesc.
Săptămâna trecută am fost cu mașina la mecanic(la insistențele îndelungi, mascate în amenințări, uneori, ale bărbatului din dotare). Mașina făcea poc,poc,poc!, nimic grav, dacă mă întrebați pe mine, dar, dată fiind istoria recentă cu God rest its soul cealaltă mașină, și pentru că începuse să facă și troc, troc, troc! zic hai! Îmi calc pe lene și merg să o vadă și cineva avizat(testul meu îl trecea,na!)
Țin să menționez că urăsc să fac chestii de care consider că ar trebui să se ocupe exclusiv bărbații: să merg cu mașina în service, la ITP, să pun motorină, să o spăl...etc.Evident că le fac pe toate, dar fără chef, de unde și tergiversarea de care vă spuneam.
În fine. Am ajuns, a verificat-o, mi-a zis că nu e nimic grav(păi n-am zis eu?) și că trebuie să îi schimb două chestii, să sun azi, cum ar veni, să mă programeze. Buun. Mi-am notat cu conștiinciozitate pe tăbliță să sun, știam exact și despre ce e vorba, căci, nu-i așa, erau două piese amărâte, așa că sun acum cinci minute și are loc discuția ce urmează:
- Bună ziua! Sunt.cutărică, am fost cu mașina la dv săptămâna trecută, mi-ați zis că trebuie schimbate două bujii, să sun azi să mă programați.
Acum. Eu l-am văzut puțin deconcentrat, dar, dat fiind că are zeci de clienți zilnic, mi s-a părut normal...nu era să țină minte taman aeriana care inițial așteptase 10 minute în fața altui garaj. Și am continuat.
- Ei bine, am sunat. Cum facem? Când mă puteți programa?
- Pai azi nu pot, așa că vă aștept mâine după 12, dacă vă e ok.
- Sigur. Bujiile le luați dv? Sau le aveți deja?
- Nu, nu le pot lua eu, că nu am talonul, așa că le luați dv de la magazin.
- A! Ce coincidență! Nici eu nu am talonul, că nu mi-a venit încă, doar ce am înmatriculat mașina. Dar am ceva provizoriu, cred că e ok..nu?
- Da, sigur. Le arătați acolo, ei vă caută în program și știu ce să vă dea.
- Perfect. Merg mâine, iau bujiile de la magazin, apoi vin la dv.
- Sigur. La revedere!
Închid, îmi frec mânuțele a satisfacție, încă o problemă rezolvată, și mă pregătesc să mă ocup, cu succes, desigur, de următoarea sarcină. Sună telefonul.
- Bună ziua! Sunt tot eu, mecanicul, am vorbit mai devreme.
- Da, sigur! Bună ziua..
- Voiam să vă întreb...nu cumva aveați nevoie de BIELETE? De două bielete anti roliu(n.r. și zic asta doar pentru că mi-am notat denumirea) față?
- Aaaa..ba...daa? Da, așa e. Bielete. Eh..pentru mine sunt la fel, știți? Bujii, bielete...na..la mașină..
- Mda. Nu sunt chiar același lucru. Deci să cereți BI-E-LE-TE!


Așa că acum știu...nu aș putea să zic că știu diferența între bujii și bielete, daaar. știu că EXISTĂ o diferență între ele, așa că mă consider la jumătatea drumului către o posibilă carieră de mecanic auto. Me proud.


P.S. Dacă domnul în cauză ar povesti despre mine, într-o zi, cu un alt domn care mă întreba dacă mașina mea are...halou? haieu?...haion!!!In fine, ceva ce nu puteam asocia cu niciun termen cunoscut deja de la mașină, și ce capacitate are, și nu mai știu ce...iar eu i-am spus, simplu, că, în afară că are culoarea gri, nu știu ce mai are, ei bine, dacă acești oameni s-ar vedea la o bere într-o zi...ehee...ce întâlnire pe cinste ar fi aia! :)

În rest sunt ok. :)

Hei, cred ca aș putea să am o rubrică permanentă intitulată "Ce am mai făcut azi".
Știți, ca în "Ce vrăji a mai făcut nevasta mea" doar că fără vrăji, cu realitatea uneori... usturătoare. O să vedeți imediat la ce mă refer.
Mbun. Ieri a trebuit să îmi pun alarma(autocorrectul scrisese *arma*) la ora 6, că trebuia să predau niște prăjituri. Doar că, simpatică din fire, nu am oprit și funcția de "sună zilnic", așa că azi dimineață la ora 6...well...vă imaginați voi. Așadar mi-am început (și) ziua de azi foaarte devreme. Noroc cu televiziunea prin cablu, în sfârșit am justificat banii pe abonament luna asta.
În fine, la 6.30 m-am dus în bucătărie și m-am apucat de lucru, că deja mi se părea târziu. Mai aveam un tort de făcut, așa că am purces la treabă. După ce am intrat până peste cap în ciocolată și alte chestii care se curăță greu am observat că nu mai aveam smântână dulce, așa că mi-am oferit o excursie gratuită până la non stop, ocazie cu care am admirat orașul mai tăcut decât îl întâlnesc zilnic, în trafic. Am dat pe jumătate de litru de smântână dulce cât dau de obicei pe un litru și m-am întors la ale mele, unde totul s-a desfășurat conform planului.
Fwd, fwd, ca la casetofoane(ehe, generația 80) și acțiunea ne poartă pașii către casă,din nou, câteva ore, cumpărături făcute și sute de lei consumate mai târziu, când, încântată fiind de noul borcan de jalapeno achiziționat, am mâncat vreo 10 bucăți cu poftă și surprindere deopotrivă, că erau mai iuți decât precedentele.
Totul bine și frumos, și așa s-ar fi încheiat povestea mea,  dacă nu aș fi decis să îmi scot lentilele de contact imediat după ce am mâncat jalapeno.
Senzația? Unică. O recomand călduros, pentru serile în care vă gândiți că degetul mic aproape zdrobit de colțul de la pat e cel mai rău lucru întâmplat în ziua respectivă.

Gândurile zilei

Am început să uit. Nu azi, acum ceva timp. Am uitat când am început. Dar prind viteză.
Dar nu cu asta voiam să încep, ci cu faptul că azi am fost să plătesc niște facturi, și una dintre ele era în valoare de 103 lei. I-am dat doamnei o bancnotă de 100 de lei și 3 de 1 leu. Pe cea de 100 de lei a pus-o în mașina de numărat bani. Și a numărat-o. Cu mașina. O bancnotă. Am stat cu emoții, dacă nu ieșea socoteala?
Probabil că sunt obligați să treacă pe acolo bancnotele mari(că nu părea nebună) dar tot mi s-a părut amuzant. Cred că dacă repeta operațiunea mă spărgeam de râs.
În fine. Ziceam că încep să uit. Și musai-musai trebuie să mă forțez să rețin numere de mașini, nume și fețe. Atât. Nu de alta, dar pot apărea probleme din cauza faptului că nu recunosc oameni pe baza acestor informații ce îmi lipsesc cu desăvârșire.
Azi, după ce am așteptat pe o stradă cu sens unic vreo 4 minute jumate să parcheze o mașină super șmecheră într-un spațiu ce permitea chiar și unui microbuz să parcheze(și puteam jura pe viața mea că e femeie, pentru că efectiv dădea față-spate fără să miște volanul, știți voi, ca în filmulețele de pe youtube), când s-a eliberat strada, într-un final, și am putut să trec, am strigat un ”...după cinci oreee...cred și eu!”, apoi, când m-am uitat la șoferiță(niciodată nu mă înșel) am văzut că era vecina ușă-în-ușă cu mine. Da.

Unele lucruri ar trebui să le uit, totuși. Cum ar fi să mai salut aceleași persoane pe care le salut de fiecare dată fără succes, pentru că se uită la mine și aleg să nu răspundă. De exemplu această făptură enervantă nou apărută în viața mea. Știți cum e când cunoști pe cineva și nu poți opri antipatia care vine, vine,  vine, calcă totul în picioare? Așa e cu ea.  E personificarea a tot ce urăsc eu mai mult la cineva, dar, cu toate astea, nu fac combustie spontană dacă o salut. Și asta pentru ca ea, drăguța, să se uite la mine și apoi să-și mute privirea mai departe. La fel ca vecinul de la parter, la care, din nou, gura mi-o ia înainte de fiecare dată și inițiez salutul, și care, tot de fiecare dată, se uită prin mine de parcă aș avea, vorba cântecului, trup de ceață. Noi să fim sănătoși.
Că,de altfel, săptămâna trecută, când mă durea piciorul de nu știam ce-i cu el și cu mine, uitasem că înainte cu o zi să apară durerea spălam o oală și am împins cuțitul de pe blat iar acesta, simpaticul, mi s-a înfipt în picior de parcă îl aruncase Houdini.
În concluzie, unele lucruri aș vrea să le uit, iar altele nu. Așadar, să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica...

Reclama e sufletul comerțului

Sunt foarte multe reclame tâmpite. La radio, la tv...exagerat de multe, aș zice. Știu că unii chiar pe asta mizează. Să reții produsul tocmai pentru că reclama e enervantă. La mine nu funcționează. Nu aș cumpăra niciodată ceva cu o reclamă idioată. Nu sunt destul de matură.  :D
În ultima vreme, însă, undele radio sunt inundate de o reclamă care mă obsedează, în cel mai rău sens cu putință. O reclamă la Aspaco, un medicament pentru dureri de cap, care sună cam așa:
- Of, durerea de cap nu-mi dă pace, nu pot să fac nimic. Aspaco, unde ești?
- Aici sunt! Durere, pleacă!
Și cred că se mai zice câte ceva, dar simt cum mă ia și pe mine durerea de cap și nu mă mai pot concentra.
Eu am un singur lucru să îi spun cucoanei din reclamă. Dacă are cefalee și simte nevoia să i se adreseze unui medicament, și, mai mult, medicamentul îi răspunde, atunci durerea de cap e ultimul lucru pentru care ar trebui să își facă griji...

Sabroso. Întâmplare sau premeditare?

Am comandat ieri pizza la Sabroso. Când a venit băiatul- nu avea la el decât o hârtie de 50 de lei.. că eram prima comandă (la ora 13) și că nu le dă mărunt la ei. Eu aveam o hârtie de 100, el a făcut o șmecherie de mi-a cerut nuștiucât, mi-a plimbat niște lei și a plecat, lăsându-mă cu 50 lei rest la comandă de 35 lei.
Mi-am dat seama când cobora scările, l-am strigat, s-a întors și a bălmăjit ceva că nu-știu-cum calculase.
În fine. O luăm de la capăt, eu ii dau cei 50 de lei înapoi și suta mea, să-mi plătesc cei 35 de lei. Iar se fâstâcește, începe cu "dați-mi 15 să vă dau nu-știu-cât"... preț de vreo două minute facem așa, cert e că găsesc prin casă exact 35 de lei, îi dau, iar el pleacă cu ei... și cu suta de lei pe care i-o dadusem. Da, știu, faza e cunoscută, fac țiganii așa pe la festivaluri sau evenimente, când e foarte aglomerat și ești ușor de zăpăcit de cap.
Îmi dau seama, două ore mai târziu, că îmi lipsesc banii, că știam cât am în portofel, sun la sediu, le explic, mă sună băiatul dar...ce să vezi? Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu i-a mirosit...Nu a recunoscut nimic...a zis doar că, dacă găsește ceva, mă anunță el...Pe sistemul  " nu sunați, mai ieșim noi din când în când".
Sunt în egală măsură supărată că am rămas fără 100 de lei și că cineva are o natură atât de josnică încât să facă așa ceva.

Murphy la el acasă

Cred că sunt rudă cu Murphy. Dacă aș crede în reîncarnare aș zice că sunt el reîncarnat, la a nșpea mână, că prea îi urmez legile ca yoghinii pe Bivolaru, dar asa mă limitez la a suspecta doar că e prin arbore, pe undeva.
Dacă mi se poate întâmpla ceva ciudat (hai să nu zic rău, să nu dramatizez) atunci sigur, sigur, ca moartea și taxele că se va întâmpla.
Iar azi, când mă întorceam de la un birou de traduceri din cartier, despre care mi se spusese că e lângă o agenție de turism și unde mă înfipsesem hotărâtă și îmi cerusem traducerea ca să aflu, cinci minute mai târziu, că nu știe nimeni nimic de mine acolo, și să încerc vreo 5 metri mai (h)acana, unde era un alt birou de traduceri lângă o altă agenție de turism, ei bine astăzi, pe drumul de întoarcere, îmi aminteam de alte situații în care am strălucit pe scena incredibildaradevaratului. (ce? poate fi un cuvânt, la nemți).
De exemplu ( și încep lejer) absolut de fiecare dată, dar fără excepție, când mă așez la o coadă:
- se termină tura
- începe pauza de masă
- funcționarul este chemat de urgență undeva
- clientul din fața mea are o situație extrem de greu de rezolvat, care necesită, uneori, chiar și prezența superiorilor de minim 3 grade.
- funcționarului îi sună/scăpa/explodează  telefonul
- mașinăria care trebuia să elibereze ceva(bilet, adeverință, chitanță, factură) se defectează/blochează/i se termină tușul.
- funcționarul din fața mea e începător/timid/prost/nepregătit/ sictirit/are Parkinson sau peste 80 de ani
- stau o oră la coada greșită.
Cea mai amuzantă (mă rog, mai puțin pentru mine în momentul ăla) fază a fost în aeroport, acum ceva timp, când m-am așezat la coadă pentru a-mi fi verificat pașaportul. Evident, coada din dreapta mea se mișca foarte repede, cea la care stăteam eu...ca melcul somnoros. La un moment dat, cu vreo 2-3 persoane în față erau două femei din nu-știu-ce țară, având nu-știu-ce probleme cu pașaportul.  Funcționarul ne face semn că mai durează, eu mă orientez spre coada rapidă de lângă, având vreo 5 persoane în față, trec 3, și, când sunt aproape de ghișeu, se închide. Pauză de masă, demisie, cameră ascunsă...nici nu mai contează. Mă întorc la coada la care mă așezasem inițial, și, 5 pensionari și 10 minute mai târziu, reușesc să trec. Nu înainte de a mă compătimi chiar și vameșul, care văzuse toată faza și mi-a zis că am ceva-ceva ghinion. Nu-mi dadusem seama...
Bun, ia să vedem..ce mai găsesc în tolbă...
Acum mulți ani, când meditam copii la domiciliul lor și eram o tânără cu pretenții de cochetă, mă aflam în vecinătatea scării unuia dintre elevi, purtând niște pantaloni luuungi și evazați (da, erau anii '40)
În fața scării, doi băieți tineri. Eu,mare cucoană, trec pe lângă ei țanțoșă, ca și cum soarele se învârtea în jurul meu și numai în jurul meu. Ei se opresc din vorbă, moment de liniște, eu trec, apoi unul dintre picioarele mele se hotărăște să se piardă în cracul opus, așa că rezultă o schemă demnă de Kung Fu Panda când se antrena, combinată cu mersul pe sârmă al unui acrobat abțiguit.  Nu am căzut, dar, judecând după cum s-a văzut toată faza, poate ar fi fost mai elegant să o fac.
Altă dată eram nu știu pe unde, prin Germania, cred, și ne plimbam pe o stradă pietonală, căutând ceva de băut (apă, suc, deci nu asta e explicația) când văd eu, cu ochiul meu de vultur, un bar spre care mă hotărăsc să dau o fugă să întreb dacă au. Zis și făcut.
O zbughesc spre ușă, încercând să intru repede, să nu pierd timp, doar că...acolo era un geam (sau o ușă de sticlă,ceva) pe care eu nu îl văzusem (ai naibii nemți și curățenia lor) și de pe care m-am prelins, mai apoi, ca în desene animate, după ce am rămas lipită într-o poziție nefirească (gen, un picior și o mână ridicate, celelalte pe lângă corp). Încă mă gândesc câți bani fac proprietarii de pe urma mea dacă aveau cameră de luat vederi în bar.
Despre alte episoade am mai povestit pe blog( cel în care am plecat cu o fată care m-a întrebat dacă mă cheamă Silvia și a început să mă tragă după ea când primit răspuns pozitiv, sau cel în  care am coborât să dau un tort unei persoane pe care nu o mai văzusem și m-am înfipt intr-un om care mi s-a părut mie că ar corespunde profilului, întrebându-l dacă pe mine mă așteaptă,de s-a crucit ăla, săracul, trei zile de nebuna care era să-i pună un tort în brațe).
A! Odată am fost membru în comisia de votare și, cum-necum, eram mai mulți decât locurile vacante la secția respectivă, așa că a trebuit să tragem bilețele. 10 erau cu da, 1 cu nu. Ghiciți pe care l-a tras sora voastră. Exact.
Asta cu trasul biletului cu singurul subiect pe care nu-l știi  la școală/facultate e  pistol cu apă și complet în afara problemelor  mele, că mereu am rezolvat neștiind niciun subiect. Nu ai niciun stres așa, ascultați la mine! Cu plăcere!
Cam astea ar fi câteva din situații ( sunt muuult, mult mai multe, cred că ar merge făcut un foileton) și, după episodul de azi, ceva îmi spune că vor continua să apară, dar, pe de altă parte, trebuie să am și eu ce să povestesc nepoților, dacă teleportarea nu am reușit încă să o inventez...

P.S. Murphy a murit in '90, deci mai greu cu reincarnatul, eram deja tânără feciorică atunci, așa ca rămâne varianta cu rudenia..

Anotimpurile. Părerea mea, că pe a lui Vivaldi o știți.

Că tot s-a schimbat de câteva zile anotimpul în calendar(dă, Doamne, măiculița Domnului, să se schimbe odată și în termometre!) m-am gândit să scriu despre un subiect care cu siguranță vă interesează pe toți de nu puteți să dormiți noaptea, și anume ce părere am eu despre anotimpuri, care îmi plac și de ce.
În ordinea numerelor de pe tricou, respectiv preferințele mele bazate pe atâția ani de experiență, ele se înșiruie așa, și din aceste motive:
1. Primăvara. 50% din voturi. Dacă aș fi succintă, dar m-a ferit Dumnezeu, aș spune doar ”pentru că...verde”. Verdele este culoarea mea preferată de când mă știu, am avut haine verzi(încă am, normal), pantofi verzi, unghii verzi, părul verde...ochi și dinți nu, că n-a fost să fie. Încă nu am fost verde de invidie, dar e timp pentru toate.
Primăvara (așa cum știți, copii, dacă v-a redirecționat referate.ro aici) înfloresc copacii, ciripesc păsărelele, natura se trezește la viață, yada-yada. Pentru mine primăvara este o zi de luni la superlativ. (da, îmi plac zilele de luni, ce pot să spun?). E o nouă șansă, un nou început, un restart al naturii și, de ce nu, al nostru.
În plus, este exact temperatura mea ideală, 20-22 grade, când poți să porți tricou cu geacă , rochie sau blugi, cam orice ai mai frumos prin garderobă. Primăvara e INSPIRAȚIE.
2. Toamna, sora ei mai friguroasă olecuță. 40% din voturi. Deoarece iubesc ploaia, ador toamna. Îmi place la nebunie foșnetul de frunze uscate, vântul tăios(sau nu, treaba lui), tunetele și fulgerele(simt cumva că ăsta e momentul, dacă nu s-a întâmplat deja, când începeți să mă considerați ciudățică) și faptul că toate astea te alungă, cumva, spre confortul căminului, la adăpost, unde poți sta cu geamul larg deschis, când plouă, și te poți bucura de un film, o masă în familie, o carte bună, sau chiar de un somn bun. Bine, mie pe o vreme ca asta îmi place să fac și treabă, că așa îmi iau energia, dar nu vreau să stric peisajul idilic zugrăvit cu talent mai sus. Toamna e CREATIVITATE
3. Iarna. 9.99% din voturi. Sigur, când eram copil mă bucuram de zăpadă, de bulgărei, de ghețuș și frecuș, dar când eram copil nu trebuia să-mi scot mașina de sub nămeți, să răzbesc până la școală, să duc un copil, să merg la muncă, să duc celălalt copil, să-l iau pe primul, să fac piața, că caut ca nebuna loc de parcare oriunde în oraș, să nu găsesc, să număr dacă mi-am luat toți copiii, să ajung acasă  și a doua zi să o iau de la capăt. Procentajul ridicat e dat de faptul că iarna avem parte de sărbătoarea mea preferată, Crăciunul, și că uneori nu ninge. Iubesc Crăciunul, îl aștept cu nerăbdare minim 300 de zile pe an(cam cât țin zilele ploioase în Bruxelles  :))  ) Iarna e HIBERNARE.
4. Vara. 0,01% din voturi. Pentru că schimb ușor așternuturile, neavând pilota. Vara e ORIBILĂĂĂ!!