Vine sfârșitul odată?

Am comandat, online, pe 11 octombrie, o cămașă care mi-a plăcut maxim( și cred că încă îmi place, nu o mai țin bine minte de atunci) . Îmi plac toate lucrurile de pe site-ul ăsta, dar, cumpătată cum sunt(haha, I still got it) am zis să acționez chibzuit și să comand treptat, așa că am început cu această cămașă.
Vreo două săptămâni mai târziu m-au sunat de pe site să îmi spună că a fost o încurcătură ( hei, eu, încurcătură? nu mi s-a mai întâmplat *fețișoară încurcată*) și că abia la sfârșitul lunii ajunge cămașa.  Cu un mic discount pentru întârziere, dacă accept aceste condiții. Am acceptat, că nu ardea.
Acum câteva zile am primit un alt mail, că se procesează comanda. Încă.
Mă gândesc și eu, fiind 12 noiembrie maine: or fi zis sfârșitul LUMII? Și nu am înțeles eu? Că atunci nu mă mai grăbesc...Și așa nici nu știu dacă mai port aceeași mărime, de atunci.
Sau, dacă discountul crește progresiv, ca dobânda, mi-or pune și un plic de bani când o trimit? Hmm.* fețișoară concentrată*

TEDx Constanța. We are legacy. Partea a doua.Și ultima

Partea a doua a conferinței a început cu discursul lui Vlad Tăușance, consultant strategie și designer de experiențe de învățare. Omul a făcut, înainte de a ajunge ce e azi, câte puțin din toate(teatru, poezie, afaceri, etc) iar asta se vedea cu ochiul liber în atitudinea lui, în modul de exprimare, în tot ce reprezenta. Era foarte sigur pe el, vorbea cursiv, poate prea repede pe alocuri, un om foarte deștept, care părea că știe ce zice.
A vorbit despre fundații comunitare, despre ONG uri versus Advertising și despre parcursul fundației Friends for Friends, cu care lucrează de șapte ani.
A urmat Oana Țoiu, și ea fost secretar de stat în Ministerul Muncii în timpul guvernului Cioloș, nominalizată de revista Foreign Policy Romania ca unul dintre cei 101 oameni care schimbă România. Hm? E ceva, nu?
Mi-a plăcut atât de mult de ea, de cum vorbea, încât aproape că am uitat să-mi iau notițe despre discurs. O fată implicată, ancorată în realitate, cu emoții stăpânite foarte bine, cu un discurs amuzant, frumos explicat, pedagogic, cu exemple și tot ce trebuie pentru a lăsa o amprentă asupra ascultătorilor.
Ne-a adus la cunoștiință, implicându-ne activ,  anumite probleme ale țării noastre(cât la sută din populația activă muncește, câți își permit o excursie, câți au mașină proprie, etc) care au reușit să mă șocheze(deși părerea mea despre noi nu era vreo rozalie).
A urmat apoi Claudiu Butacu, live din Dubai, unde participa la o competiție de case solare, el fiind, de altfel, unul dintre cei ce au contribuit la realizarea și construcția primei case independente energetic din România.
Claudiu zici că era corespondent ProTv. Vorbea exxxxtrem de fluent, cu intonație, cursiv...mi-a plăcut maxim. A vorbit, cum era de așteptat, despre case inteligente, despre economisirea energiei, prezentându-ne, pe scurt, proiectul lui pentru o viață mai ...verde.
Ei, și poate v-ați plictisit de atâta bine, de atâtea discursuri interesante și educative, nu? Eu nu mă plictisisem, dar na...oricând e bună puțină diversitate, așa că după Claudiu a urmat Aylin Cadîr.Cântăreața, da. Și actriță, aparent. Nu știam. În fine. Discursul ei a fost despre....(nu vă mușcați pumnii de nerăbdare)...EA. Ea și soțul ei perfect. Și copiii ei perfecți, pe alocuri. Dar ea era peste tot. În avion, deoarece călătorește mult(a fost și la capătul lumii, da-da!), în spectacole de teatru(v-am zis că e actriță?), în concerte, în sus, în jos, ea, ea, ea.
Efectiv nu a transmis NIMIC. Un discurs plin de emfază(a,da, e actriță!), soțul cel perfect și BFF pomenit de muulte ori, plus o porcărie de idee care nici nu merită menționată. A big no-no.
A urmat o pauză în care am fost invitați iar la cafea și la un candy bar (asigurat de Miss Baker) despre care pot să vă spun cu toată sinceritatea și obiectivismul că a fost minunat.Și credeți-mă că nu mă impresionează ușor dulciurile, că toată ziua numai asta văd. Era foarte bogat și ce am gustat eu era bun la gust.Nu insist cu detalii, să nu vă/îmi fac poftă, dar de la mine are un DA. :)
După această pauză dulce a urmat discursul vedetă al conferinței, cel puțin din punctul meu de vedere, și anume al Mihaelei Tatu. Ea a vorbit despre liberul arbitru, despre faptul că suntem rezultatul trecutului nostru, al înaintașilor noștri, despre cum trăim în prezent fără a ne gândi la viitor, cum educația unui copil începe cu educația mamei, multe lucruri interesante cu care am rezonat. Un discurs pe măsura experienței ei. Frumos, plin de patos, cu inserții amuzante, cu concluzii interesante și educative. Mi-a plăcut maxim.


Acum, când scriu despre toate astea, am în față telefonul în care mi-am notat, așa cum aminteam mai sus, câte ceva despre fiecare speaker, despre atmosferă, despre ce mi s-a părut interesant.. Despre următoarea invitată am scris doar atât: Adelina Toncean. Nu am mai apucat să scriu altceva, și, cu toate astea, discursul ei nu cred că o să îl pot uita curând. Adelina este inițiator al programului ”Niciun copil singur în spital”, iar povestea ei a început cu ani în urmă, când a înfiat, din spital,  primul ei copil, Cristi, sau Blondie,  cum îi zicea ea. El a murit 10 ani mai târziu, deoarece avea probleme cardiace severe. O moarte anunțată, cum zice chiar Adelina, dar care, după ce a îngenunchiat-o de durere și neputință, i-a deschis ochii spre ce urma să facă din acel moment: să se ocupe de copiii bolnavi din spitale, să se asigure că niciunul nu stă singur, sau, mai rău, nu moare singur...
Și asta a făcut de atunci. A înfiat un alt copil bolnav, Andrei, care mai avea, în teorie, doar câteva luni de trăit, și pe care l-a dus în Italia, unde a fost operat. Andrei îi bucură zilele și azi, dându-i speranță că se poate. Apoi i-au murit, pe rând, în brațe, chiar aici, în Constanța, mulți copii cu aceleași malformații congenitale cumplite A luptat pentru toți și încă mai luptă.
Ceea ce m-a marcat pe mine, de fapt, cu adevărat, a fost faptul că în ziua aia, pentru prima oară în viață, am văzut dintr-o altă perspectivă subiectul ăsta. Tot timpul m-am gândit exact ce zicea Adelina că gândesc mai toți oamenii: cum poate să facă asta? eu nu mi-aș reveni niciodată..m-ar termina. Și așa si e, clar. Doar că...nu despre mine e vorba. Când i-am spus Adelinei că am un gol în stomac doar când o aud vorbind, mi-a zis, simplu, doar atât: ”Nu e ușor pentru nimeni, normal. Dar pentru copilul ăla, să nu moară singur, să se simtă iubit în ultimile lui clipe de viață...se merită orice.”  Și mi-a cam stins lumina. Ce perspectivă egoistă am avut tot timpul...să mă gândesc numai la ce aș simți eu...
Deci doar pentru momentul ĂSTA și s-a meritat participarea la TEDx. Dar a fost mult mai mult.
Cândva, habar n-am exact când, între cele două pauze dulci, a fost și pauza de masă, care, la fel ca anul trecut, s-a ținut în restaurantul hotelului și, tot la fel ca anul trecut, a fost de foarte bună calitate. Spre deosebire de anul trecut, însă, desertul a fost cremă de zahăr ars și a fost foarte bun. :D Asta așa, ca informație suplimentară pentru cei ce au citit polologhia mea din 2017. Și cărora le pasă de calitatea desertului. I know I do.
A urmat Cristina Chira, fondator Asociația ARCHE (E-ul e cu accent, dar nu găsesc pe tastatură, așa că puteți să faceți voi un efort de imaginație) Ea a început cu o poveste drăguță, istorică-ish, a unei case găsite întâmplător, într-o excursie, poveste care nu mi s-a părut că ar fi avut mare legătură cu subiectul. Apoi a urmat o ditamai discuția despre patrimoniu, pretty boring, tehnică, moment din ăla în care îți vine să intri pe Facebook, să vezi care mai e treaba.  Fata era destul de serioasă, probabil, justificat, și cam stresată, dar asta nu scuză faptul că discursul putea fi muult mai interesant, dat fiind că ideea de patrimoniu se lega binișor de tema conferinței, așa că putea fi expusă problema din alt unghi, mai puțin sforăitor. Dar, na, e ușor să comentezi din fața tastelor. :) Să vedem când o să fiu și eu invitată(citești, Cornel? :)) ) ce vor scrie ziarele.
Ultimul speaker a fost Ștefan Pălărie,  fondator Școala de Valori, trainer, consultant, pasionat de educație. 
Mi-a plăcut de omul ăsta...de n-am cuvinte. Atât de el ca om, de energia și calmitatea lui, cât și discursul său echilibrat, rostit cu glas cald. A vorbit ATÂT de frumos de familia lui(nu în multe cuvinte, dar atât de frumos...) și a dezvoltat așa interesant tema, încât sunt sigură că și cel mai pretențios participant TEDx a plecat de acolo cu zîmbetul pe buze(și în caz că v-a trecut prin cap ideea, nu, nu am fost eu cel mai pretențios participant :) )
Ștefan a avut, după cum spuneam, un discurs amuzant, în care, printre altele, a făcut o paralelă între diferitele noastre vârste și drumul parcurs de un autobuz pe o stradă, unde între 20 și 30 de ani vrem să dovedim că putem, așa că șoferul vrea să facă mulți kilometri, să meargă cu viteză mare, apoi, între 30 și 40 de ani simțim nevoia să fim afiliați la ceva, să facem parte dintr-un întreg, așa că șoferul e mai politicos, mai atent, mai preocupat de soarta oamenilor din autobuz, iar după 40 e vorba de LEGACY, de ce lăsăm în urmă, soferul, grizonat deja, conduce cu grijă, oprește pentru a admira apusul, pentru a ajuta oamenii, etc

Da, pot spune că ediția de anul acesta a fost una plină de învățăminte, de pilde, de exemple de viață, de semne de întrebare și, de ce nu, de încercări, sper eu reușite, de a ne trezi la realitate, de a ne implica mai mult și în ceea ce înseamnă ceilalți. Mergeți la TEDx, dacă aveți ocazia! În orice oraș, oricare ar fi tema. Garantez că veți avea doar de câștigat.*

*Acest articol nu este sponsorizat, ci doar sprijinit necondiționat de o admiratoare. :D

TEDx Constanța. We are legacy! Partea 1.

Da,da, azi a fost a treia ediție de Constanța a TEDx. La prima nu eram pe plaiurile mioritice, therefore am lipsit motivat, dar anul trecut și anul ăsta am bifat cu succes și încântare prezența la acest eveniment frumos.
Inutil să menționez că, după extazul de anul trecut în care am fost profund impresionată de eveniment, așteptam ziua asta cu nerăbdare. Mi-am luat bilet încă de dinainte de a cunoaște speaker-ii, atât de nerăbdatoare. :) Și treaba a stat cam așa:
La fel ca și anul trecut, participanții au fost întâmpinați între 9.00 și 10.00 cu apă și cafea de la Starbucks, plus, bonus, aceeași priveliște încântătoare de pe terasa hotelului Zenith, unde s-a ținut, și anul acesta, evenimentul.
La ora 10, după o scurtă prezentare a organizatorului, a luat cuvântul primul speaker, Victor Rotariu, strateg, cercetător, polimat(încă nu știu ce înseamnă asta), trainer și alte câteva titluri. :) Și-a început și bazat discursul pe un grafic ce urmărea  evoluția omenirii de acum 200000 de ani până în prezent, pe conștient versus inconștient, pe care l-a comparat cu o maimuță sălbatică(hei, pe mine sigur m-a nimerit!)
A explicat cum, deși știm că anumite lucruri ne fac rău(social media în cantități mari, dulciurile, fumatul și alte vicii) noi continuăm să le facem deoarece inconștientul simte impulsul de a se proteja și a-și satisface nevoile primare de supraviețuire.
Un discurs tehnic pe alocuri(not my type) dar structurat curat, prezentat bine, concluzionat interesant: Conștientul este povestitorul vieții noastre, și daca vrem să schimbăm ceva trebuie să schimbăm povestea. Am și exemple, dar sper că nu vreți chiar mură-n gură tot TEDx-ul,nu ? Puneți mâna și veniți, pentru tips&tricks. ;)

După acest moment a urmat Simona Adam, manager de comunități, pasionată de bună guvernare și incluziune socială. Simona a avut un discurs foarte frumos, emoționant, spunând atât povestea ei de fostă bolnavă de TBC, salvată de o doamnă doctor sufletistă căreia îi datorează viața și multe lucruri bune învățate de-a lungul prieteniei create între ele, cât și povestea carierei ei ulterioare, când a avut șansa să lucreze atât ca director de cabinet al secretarului de stat Valeriu Nicolae, în cadrul cabinetului Cioloș, cât și la crearea și consolidarea Platformei România 100, MagicHome, O Masă Caldă, etc.Cu alte cuvinte, o fată implicată, sinceră, dedicată, care, de fapt, a deschis lista celor care m-au făcut să mă gândesc, astăzi, pentru prima oară, spre rușinea mea, că nu fac destul.


Iulian Angheluță a fost ultimul vorbitor din prima serie. Iulian este fondatorul Free Miorița, Lumină pentru România, și mi-a amintit cumva de Alex Dona. La fel de dezinvolt, de relaxat, de...normal. Nu că ceilalți nu erau normali, Doamne-ferește!, dar Iulian a fost, pe scenă, la fel de natural ca într-o discuție cu un prieten, sau cel puțin așa l-am simțit eu. Fără emoții, sincer, cu un discurs fluid, care nu părea repetat de multe ori înainte, cu un vibe bun, el a vorbit despre o călătorie de 6 luni pe care a făcut-o cu bicicleta prin țară, despre oamenii întâlniți pe drum, despre poveștile lor. Despre cum a încercat și reușit să ducă lumină în casele oamenilor uitați de lume, în școlile în care copiii nu aveau condiții, despre toate frustrările acumulate pe măsură ce întâlnea oameni amărâți, ignorați pentru că nu reprezentau niciun interes la nivel politic.

Și, în această notă tristă s-a încheiat prima parte a zilei și am avut o pauză de o oră pentru cafea, biscuiți și sărățele. Și admirat TEDx Lab-ul, care avea ca temă inteligența artificială. Foarte interesant, erau niște roboței, o imprimantă 3D, plus alte tehnologii inovatoare care strânseseră în jurul lor partea masculină a participanților. :) Eu am filmat puțin (pentru băieți) roboțelul ăla care punea niște mingi într-o cutie, m-am uitat la copiii ăia(elevi ai liceului Ovidius) care inventaseră roboții respectivi, câtă pasiune era în vorbele lor când își explicau proiectele, mi-am adus aminte de fii-miu ăla mare cum face floss cam 90% din timpul liber, restul de 10% petrecându-l la tv sau PS4, m-am enervat, m-am mutat la următorul stand, care furniza informații despre muzeul Memoriei, am uitat ce voiam să îi intreb, așa că m-am mutat la alt stand, cu o imprimanta 3D care printa de zor niște chestii, m-am bosumflat când am aflat că nu poate să-mi printeze și mie niște haine de firmă, să nu dau o grămadă de bani la firmele propriu-zise, am vrut să operez virtual un ficat la un alt stand, dar se ocupa deja o doamnă de pacient, așa că mi-am (mai) luat o cafea și m-am liniștit.

Sfarșitul primei părți.

Da, știu, anul trecut eram mai tinerică, am terminat tot evenimentul dintr-o bucată. 
Csf...

Azi îmi las mașina acasă.

Cum, necum, azi iar mi s-au aliniat planetele invers, așa că de dimineață, în ordinea numerelor de pe tricou, mi s-au întâmplat următoarele:
Când mă întorceam acasă, după ce l-am lăsat pe Edu la școală, o cuconiță căreia i se părea, probabil, că e rudă cu vreun personaj din Fast and Furious a estimat greșit spațiul avut la dispoziție între mașina mea, staționată să-i faciliteze trecerea și o mașină parcată, și a intrat în trombă în oglinda mea . Doar cu oglinda, e drept. Nu a oprit, nu a schițat niciun gest, pur și simplu a trecut în viteză pe lângă(și un pic prin) mașina mea așa, ca și cum nimic nu se întâmplase. Event no. 1.
O oră mai târziu, când plecam spre muncă și eram la fix cu timpul că prinsesem blocaj, pe o altă stradă aglomerată(ce se întâmplă cu orașul ăsta, chiar? ) șoferul mașinii din fața mea s-a hotărât să dea cu spatele, și a dat, a dat, până s-a oprit. În mașina mea. Mda. Apoi a băgat a-ntâia și a pornit în trombă. L-am urmat îndeaproape, fascinată de indiferența lui față de starea mașinii lui, față de starea mașinii mele, față de mediu și delfini, probabil. L-am prins la un sens giratoriu, și, din semne(cu geamurile închise, da), a avut loc următorul dialog(închipuit de mine, în realitate au fost niște semne greu de descifrat)
- Păi ce faci, prietene? U kiss and go? Nu erai curios să vezi ce-ai făcut?
- Aaa, pai m-am gândit că e totul ok. Cred în autoregenerarea numărului mașinii, în caz de prostie..ăă..accident făcut în grabă. Așa că am ușchit-o, poate scap.
- Bine, dar măcar să fi mimat bunul simț...
- Mno, când nu e...csf? Vrei să cobor, să ne uităm?
eu, uitându-mă la ceas...
- Lasă, dacă zici că se regenerează...aștept să-și revină...
Și aia a fost. Am plecat spre muncă, simțindu-mă, habar n-am de ce, chiar foarte zen și lipsită de gânduri negative pentru om. Cred că-mi priește cafeaua asta nouă. Event no. 2
Acum 10 minute, când veneam spre casă, o pupăză cu o mașină de trei ori cât a mea a scăpat controlul volanului pentru că vorbea la telefon(ea, nu volanul) și a intrat pe contrasens, la 2 metri în fața mea, de mi-am accesat și memoria intrauterină și mă gândeam numai că mor înainte să ajung celebră( glumesc, sunt celebră, dar doar la nivel de etaj, în scara mea). A redresat la timp, pesemne că îngerașul meu păzitor(sau al ei) bea aceeași cafea ca și mine și e alert non stop. Event no. 3
Așadar și prin urmare, azi o să profit de vremea frumoasă și o să merg, probabil, pe jos restul zilei, nu de alta, dar nu-mi place să-mi forțez norocul de prea multe ori în aceeași zi.

Încă un domeniu pe care mă simt stăpână

În acest amplu proces de dezvoltare personală pe care îl traversez cu brio de câțiva ani nu pot să nu remarc multitudinea elementelor noi ce își fac apariția constant. Azi simt că am mai cucerit o redută: mecanica auto. Să vă povestesc.
Săptămâna trecută am fost cu mașina la mecanic(la insistențele îndelungi, mascate în amenințări, uneori, ale bărbatului din dotare). Mașina făcea poc,poc,poc!, nimic grav, dacă mă întrebați pe mine, dar, dată fiind istoria recentă cu God rest its soul cealaltă mașină, și pentru că începuse să facă și troc, troc, troc! zic hai! Îmi calc pe lene și merg să o vadă și cineva avizat(testul meu îl trecea,na!)
Țin să menționez că urăsc să fac chestii de care consider că ar trebui să se ocupe exclusiv bărbații: să merg cu mașina în service, la ITP, să pun motorină, să o spăl...etc.Evident că le fac pe toate, dar fără chef, de unde și tergiversarea de care vă spuneam.
În fine. Am ajuns, a verificat-o, mi-a zis că nu e nimic grav(păi n-am zis eu?) și că trebuie să îi schimb două chestii, să sun azi, cum ar veni, să mă programeze. Buun. Mi-am notat cu conștiinciozitate pe tăbliță să sun, știam exact și despre ce e vorba, căci, nu-i așa, erau două piese amărâte, așa că sun acum cinci minute și are loc discuția ce urmează:
- Bună ziua! Sunt.cutărică, am fost cu mașina la dv săptămâna trecută, mi-ați zis că trebuie schimbate două bujii, să sun azi să mă programați.
Acum. Eu l-am văzut puțin deconcentrat, dar, dat fiind că are zeci de clienți zilnic, mi s-a părut normal...nu era să țină minte taman aeriana care inițial așteptase 10 minute în fața altui garaj. Și am continuat.
- Ei bine, am sunat. Cum facem? Când mă puteți programa?
- Pai azi nu pot, așa că vă aștept mâine după 12, dacă vă e ok.
- Sigur. Bujiile le luați dv? Sau le aveți deja?
- Nu, nu le pot lua eu, că nu am talonul, așa că le luați dv de la magazin.
- A! Ce coincidență! Nici eu nu am talonul, că nu mi-a venit încă, doar ce am înmatriculat mașina. Dar am ceva provizoriu, cred că e ok..nu?
- Da, sigur. Le arătați acolo, ei vă caută în program și știu ce să vă dea.
- Perfect. Merg mâine, iau bujiile de la magazin, apoi vin la dv.
- Sigur. La revedere!
Închid, îmi frec mânuțele a satisfacție, încă o problemă rezolvată, și mă pregătesc să mă ocup, cu succes, desigur, de următoarea sarcină. Sună telefonul.
- Bună ziua! Sunt tot eu, mecanicul, am vorbit mai devreme.
- Da, sigur! Bună ziua..
- Voiam să vă întreb...nu cumva aveați nevoie de BIELETE? De două bielete anti roliu(n.r. și zic asta doar pentru că mi-am notat denumirea) față?
- Aaaa..ba...daa? Da, așa e. Bielete. Eh..pentru mine sunt la fel, știți? Bujii, bielete...na..la mașină..
- Mda. Nu sunt chiar același lucru. Deci să cereți BI-E-LE-TE!


Așa că acum știu...nu aș putea să zic că știu diferența între bujii și bielete, daaar. știu că EXISTĂ o diferență între ele, așa că mă consider la jumătatea drumului către o posibilă carieră de mecanic auto. Me proud.


P.S. Dacă domnul în cauză ar povesti despre mine, într-o zi, cu un alt domn care mă întreba dacă mașina mea are...halou? haieu?...haion!!!In fine, ceva ce nu puteam asocia cu niciun termen cunoscut deja de la mașină, și ce capacitate are, și nu mai știu ce...iar eu i-am spus, simplu, că, în afară că are culoarea gri, nu știu ce mai are, ei bine, dacă acești oameni s-ar vedea la o bere într-o zi...ehee...ce întâlnire pe cinste ar fi aia! :)

În rest sunt ok. :)

Hei, cred ca aș putea să am o rubrică permanentă intitulată "Ce am mai făcut azi".
Știți, ca în "Ce vrăji a mai făcut nevasta mea" doar că fără vrăji, cu realitatea uneori... usturătoare. O să vedeți imediat la ce mă refer.
Mbun. Ieri a trebuit să îmi pun alarma(autocorrectul scrisese *arma*) la ora 6, că trebuia să predau niște prăjituri. Doar că, simpatică din fire, nu am oprit și funcția de "sună zilnic", așa că azi dimineață la ora 6...well...vă imaginați voi. Așadar mi-am început (și) ziua de azi foaarte devreme. Noroc cu televiziunea prin cablu, în sfârșit am justificat banii pe abonament luna asta.
În fine, la 6.30 m-am dus în bucătărie și m-am apucat de lucru, că deja mi se părea târziu. Mai aveam un tort de făcut, așa că am purces la treabă. După ce am intrat până peste cap în ciocolată și alte chestii care se curăță greu am observat că nu mai aveam smântână dulce, așa că mi-am oferit o excursie gratuită până la non stop, ocazie cu care am admirat orașul mai tăcut decât îl întâlnesc zilnic, în trafic. Am dat pe jumătate de litru de smântână dulce cât dau de obicei pe un litru și m-am întors la ale mele, unde totul s-a desfășurat conform planului.
Fwd, fwd, ca la casetofoane(ehe, generația 80) și acțiunea ne poartă pașii către casă,din nou, câteva ore, cumpărături făcute și sute de lei consumate mai târziu, când, încântată fiind de noul borcan de jalapeno achiziționat, am mâncat vreo 10 bucăți cu poftă și surprindere deopotrivă, că erau mai iuți decât precedentele.
Totul bine și frumos, și așa s-ar fi încheiat povestea mea,  dacă nu aș fi decis să îmi scot lentilele de contact imediat după ce am mâncat jalapeno.
Senzația? Unică. O recomand călduros, pentru serile în care vă gândiți că degetul mic aproape zdrobit de colțul de la pat e cel mai rău lucru întâmplat în ziua respectivă.

Gândurile zilei

Am început să uit. Nu azi, acum ceva timp. Am uitat când am început. Dar prind viteză.
Dar nu cu asta voiam să încep, ci cu faptul că azi am fost să plătesc niște facturi, și una dintre ele era în valoare de 103 lei. I-am dat doamnei o bancnotă de 100 de lei și 3 de 1 leu. Pe cea de 100 de lei a pus-o în mașina de numărat bani. Și a numărat-o. Cu mașina. O bancnotă. Am stat cu emoții, dacă nu ieșea socoteala?
Probabil că sunt obligați să treacă pe acolo bancnotele mari(că nu părea nebună) dar tot mi s-a părut amuzant. Cred că dacă repeta operațiunea mă spărgeam de râs.
În fine. Ziceam că încep să uit. Și musai-musai trebuie să mă forțez să rețin numere de mașini, nume și fețe. Atât. Nu de alta, dar pot apărea probleme din cauza faptului că nu recunosc oameni pe baza acestor informații ce îmi lipsesc cu desăvârșire.
Azi, după ce am așteptat pe o stradă cu sens unic vreo 4 minute jumate să parcheze o mașină super șmecheră într-un spațiu ce permitea chiar și unui microbuz să parcheze(și puteam jura pe viața mea că e femeie, pentru că efectiv dădea față-spate fără să miște volanul, știți voi, ca în filmulețele de pe youtube), când s-a eliberat strada, într-un final, și am putut să trec, am strigat un ”...după cinci oreee...cred și eu!”, apoi, când m-am uitat la șoferiță(niciodată nu mă înșel) am văzut că era vecina ușă-în-ușă cu mine. Da.

Unele lucruri ar trebui să le uit, totuși. Cum ar fi să mai salut aceleași persoane pe care le salut de fiecare dată fără succes, pentru că se uită la mine și aleg să nu răspundă. De exemplu această făptură enervantă nou apărută în viața mea. Știți cum e când cunoști pe cineva și nu poți opri antipatia care vine, vine,  vine, calcă totul în picioare? Așa e cu ea.  E personificarea a tot ce urăsc eu mai mult la cineva, dar, cu toate astea, nu fac combustie spontană dacă o salut. Și asta pentru ca ea, drăguța, să se uite la mine și apoi să-și mute privirea mai departe. La fel ca vecinul de la parter, la care, din nou, gura mi-o ia înainte de fiecare dată și inițiez salutul, și care, tot de fiecare dată, se uită prin mine de parcă aș avea, vorba cântecului, trup de ceață. Noi să fim sănătoși.
Că,de altfel, săptămâna trecută, când mă durea piciorul de nu știam ce-i cu el și cu mine, uitasem că înainte cu o zi să apară durerea spălam o oală și am împins cuțitul de pe blat iar acesta, simpaticul, mi s-a înfipt în picior de parcă îl aruncase Houdini.
În concluzie, unele lucruri aș vrea să le uit, iar altele nu. Așadar, să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica...