Varșovia prin ochii mei. Cu sprijin important din partea ochelarilor.

Mi-am dorit foarte mult să scriu despre Varșovia, pentru că a trecut ceva timp de când nu m-a impresionat plăcut un oraș. Bine, eu îmi doresc să scriu despre toate locurile în care merg,dar sunt leneșă.
Varșovia,deci. Îmi făcusem temele ca un călător conștiincios ce sunt când nu sunt nepăsătoare. :D Listă cu locuri de vizitat, adrese, program de lucru și tarif. Listă cu lucruri de mâncat, adrese, program de lucru și prețuri. :)) A doua listă puuuțin mai lungă decât prima, de intrasem în panică la un moment dat că nu o să apucăm să mâncăm tot ce îmi propusesem. Mission accomplished,though. Suntem profesioniști, până la urmă, nu simpli amatori.
Și,că tot vorbesc despre mâncare de 5 minute, să povestesc despre partea culinară a Varșoviei (și,cel mai probabil, a Poloniei).
Mâncare sățioasă, grea, delicioasă, cu carne, sosuri, aluat...o minune, ce să mai!
Începând cu vestiții pierogi, colțunașii umpluți cu orice, atât sărați, cât și dulci, care au fost o încântare pentru papilele noastre gustative,

continuând cu zapiekanka, un senviș cald din jumătate de baghetă și diverse umpluturi(cel mai bun se spune că e pe strada Widok, nr 19),

menționând, și nu în treacăt, un fel de mâncare servit la Pyzy Flaki Gorace, pe strada Brzeska,nr 29/31, care m-a dat pe spate, efectiv. Un fel de gogoși de cartof umplute cu carne, servite într-un borcan, cu topping de curcan și sos de ciuperci, eu, și sos de bacon domnul. Erau atât diferite umpluturi cât și diferite toppinguri, costa 12 zloți un borcan (vreo 14-15 lei) dar era extrem de bun și sățios.

Îmi plouă în gură.

Citisem pe Tripadvisor de un local ce servește mic dejun, așa că într-o dimineață am fost de am mâncat acolo. Nu o să povestesc despre gustul absolut minunat al mâncării, ci despre faptul că, pe toată perioada în care am mâncat, înăuntru, lângă bar, așteptau oameni să se elibereze mese, iar afară erau și mai mulți, la o coadă ca la rația de lapte, pe vremuri. Nu am văzut niciodată așa ceva.

Mic dejunul (cafeaua a fost divină, also)

..și coada de care scriam:

Locul se numește Bulke przez Bibulke și servește mic dejun toată ziua.
Nu închei subiectul "mâncare" înainte de a scrie puțin și despre desertul național, gogoșile pufoase umplute cu bunătăți și numite pāczek, servite la piekarnia(patiserii), despre care nu am, fără a vă șoca, decât cuvinte de laudă.

De vizitat, de asemenea, milk barurile, un fel de cantine comuniste, vreo 5 la număr,unde se mănâncă ieftin si bun, și musai un restaurant Zapiecek(sunt peste tot prin oraș), unde mâncarea e bună și chelnerițele îmbrăcate drăguț.

Dacă e cald(nu e și povestea mea), Varșovia are parcuri cât nu putem noi să ducem.  Doar parcul Lazienski are 76 de hectare, un lac, grădini, statui, cafenea..deci nu e timp de plictiseală. Din păcate vremea nu ne-a permis să petrecem atâta timp cât mi-aș fi dorit prin parcuri, but...there's always next time!
Noi am vizitat Keret House, cea mai îngustă casă din lume,

Palace of Culture and Science, un cadou de la Stalin care a împărțit, la vremea respectivă, părerile rezidenților, un fel de Casa Scânteii din București, unde se poate urca la etajul 30 și admira panorama din toate cele patru laturi,

centrul vechi, cu toate casele sale frumoase și Palatul Regal, zidurile cetății, piața, restaurantele, cafenele si tot ce mai oferă el.

O altă rută interesantă(mai ales pe soare) este The Royal Route, care incepe în centrul vechi și continuă 15 km, până la Wilanow Palace.

Noi am vizitat si Copernicus Science Centre, un muzeu inovativ și creativ de știință, mai potrivit pentru copii decât pentru adulți, dar interesant într-o zi ploioasă.

Mie mi-a plăcut în mod deosebit și cartierul Praga (înainte oraș de sine stătător), cu picturile sale murale.

Centrul Varșoviei este foarte asemănător cu Dubaiul. Clădiri noi, imense, totul e strălucitor, frumos luminat noaptea, impresionant.

Peste tot in oraș sunt trotinete electrice, pe care  le poți lua de unde vrei și lăsa  tot cam așa. :)

Pe scurt(ar cam fi cazul, după ditamai articolul), Varșovia este un oraș frumos, curat și civilizat, modern și cosmopolit, care are multe de oferit. 

Edu. Mic monolog.

Azi aș vrea să ne plimbăm. E frumos afară. În plus, am mâncat bine, am băut bine..
- Ai facut o criză de nervi bună...adaug.
- Da, și asta. Dar asta nu era programată. Eu m-am opus cât am putut, dar organismul meu așa a considerat necesar, să mă enervez. Dar lasă. Uite, acum ne plimbăm. Și eu știu exact traseul. E băgat pe GPS-ul meu. Când eram mic am înghițit un GPS si s-a dus în sus, la cap. Acum îmi zice:"to the left, to the right.."Așa că ia-te după mine.

Și ne-am plimbat. 10 minute, că după aia GPS-ul l-a condus la un loc de joacă.

Lucruri care mă enervează

Bine, nu sunt persoană de referință când vine vorba de asta, pentru că pe mine mă enervează foarte multe lucruri, din cauza empatiozei de care sufăr(nu, nu există cu adevărat o boală cu numele ăsta, dar chiar sunt empatică și chiar sufăr). Empatie la extrem înseamnă, vă zic eu, să te identifici în oricine și orice și să trăiești toate stările posibile și imposibile. Oh, the pain!...
Însă, cum e și normal, sunt lucruri enervante de care te lovești mai rar, și astfel te deranjează mai puțin, și  unele de care te lovești foarte des, zilnic chiar, și alea ajung să te scoată din minți. O listă nici pe departe exhaustivă a lucrurilor care mă scot din minți pe mine ar cuprinde:
1. Reclama la Bergenbier în care spune cineva ”reîmpădurești din nou”. O.M.G! Really? Nu ați găsit pe nimeni să vă explice cum stă treaba cu gramatica? Nu aveți copii la școală? Chiar și în clase mici? Nu?...păcat.
În același ton, tot la radio (Kiss, asta ascult dimineața, acasă, pentru Andrei Ciobanu) e o reclamă la o croitorie din City Mall care sună cam așa : ”Drumul ți-l croiești singur în viață, dar lasă totuși hainele pe mâna experților!” Every. Bloody. Day. De câteva luni. De extrem de multe și supărătoare ori pe zi. Știți scârțâitul cretei pe tablă? Cum deranjează el o bună parte a populației? Ăla e pistol cu apă față de ce simt eu când aud maltratată limba română. Bine, posibil să fiu și grammar nazi olecuță, nu zic, dar asta nu îi scuză pe făptuitori.

Doaaaamne, apropo de grammar nazi, fac o pauză să povestesc ceva...comic?! Mda. pot zice comic acum, la mult timp după. :)
Aplicam, într-o perioadă, compulsiv, pentru orice job credeam că mă va duce departe. Printre ele, un post de Linguistic Tester, ceva. Description job-ul mănușă, totul bine, și la un moment dat trebuia să scriu de ce cred că mi se potrivește postul respectiv. Eu, plină de entuziasm, mă apuc și scriu de una, de alta, de cât de mult mi-ar plăcea și cât de potrivită aș fi, și, printre altele, că sunt grammar nazi.  Pe lângă faptul că mi-am dat seama că exprimarea este informal, deci nepotrivită, am realizat, totodată,(la timp, slavă Domnului) că postul era în...Germania!!! :D  Cum ar fi fost?  Măcar aveam un loc în topul gafelor, dacă la ei în companie nu...

Revenim. Deci tot ce ucide gramatica limbii române ma ucide și pe mine încet, dar sigur.Moving on.
2.  Diminutivele nelalocul lor. Ați observat că sunt numai grupuri de ”mămici”, care au ”copilași”, care dau ”bănuți” la fondul clasei...de parcă dacă zic ”bănuți” și nu ”sumă exagerat de mare ce îmi face o gaură ireparabilă în buget” mă simt mai bine. Nu mă simt. Tot 6 milioane dau. Sau, mă rog, 600 de ”leuți”.
Oricum, problema grupurilor e una destul de complexă. Am făcut, la un moment dat, greșeala să mă înscriu pe un grup de ”mămici”  pe Facebook. Doamne, ce mi-a fost dat să văd!
3. Sunt femeile alea care suferă de atenție și nu știu ce să mai facă să se bage în seamă. Așa că vin cu formulări de genul ”ștergeți dacă deranjează, dar...și aici inserați voi orice vă trece prin cap dar care ESTE pe subiect. CARE ESTE EXACT PE SUBIECT!!! Și atunci de ce să deranjeze? Dacă grupul se numește ”vânzări biberoane” și tu vrei să vinzi un biberon, de ce să îți începi postarea cu ”Stergeți dacă deranjează, dar vând biberon, preț avantajos”?
Apoi, imediat după, urmează , în comentarii, vreo 457 de ”up” uri la această postare imbecilă și deloc de importanță vitală. Nimeni nu zice nimic altceva, doar”up”, ”up”, ”up”...până când apare o altă postare idioată spre care își concentrează forțele și biberonul rămâne nevândut.
Ce altă postare idioată ar putea să fie, întrebați?  pai vă zic eu. Aia în care o mamă găsește un răhățel total neimportant și cere pe grup ajutorul surorilor întru feisbuceală, pentru a găsi posesorul. Astfel poți vedea anunțuri de genul ”Mămici, am găsit azi în Auchan o feliuță de pâine! Share să găsim copilașul care plânge după ea!” Și...guess what? Urmează suita de ”up”-uri corespunzătoare.. .
4. Tot pe grupurile astea, când nu sunt frământări de viață și moarte gen cele de mai sus, apar, invariabil, întrebările de genul ”Și, mămici, voi ce ați mai gătit azi pentru puiuții voștri?”
Over and over again. De parcă n-ar fi netul plin de rețete scrise, filmate, povestite, interpretate, pentru orice vârstă și moft. Chiar și grupurile respective au folder separat cu rețete, dar nu e mai interesant să te bagi în seamă? Mm?
Tot din ciclul ”întrebări care se repetă la infinit” sunt cele de genul ”ce fotograf/cameraman/patiserie/etc îmi recomandați?” Și sunt aceleași nume vehiculate, de fiecare dată, pentru că sunt aceleași persoane care se angajează în discuții de acest tip. E, practic, Ziua cârtiței varianta ”grup de mămici pe Facebook”.
A! Și nu mai menționez de sfaturile medicale cerute și primite de/de la colegele de grup. Persoane pe care nu le-ai văzut în viața ta, care, as far as I”m concerned, pot fi și elfi care știu să scrie, îți recomandă fel și chip, pentru că ”puiuțului meu așa i-am dat și nu a mai avut nicio problemă”.
În fine, discuțiile ar putea continua ore bune, dar prefer să mă opresc aici cu subiectul grupuri pe Facebook, nu de alta dar sunt atâtea lucruri care mă enervează...nu ar fi corect să-mi consum energia doar cu acest subiect. :)
5. Persoanele care postează poze din diverse locații presupuse interesante, dar în care nu se văd decât ele, nu și vreun obiectiv turistic. Arată, nene, Turnul Eiffel, cămila, statuia, ceva, că pe alea (poate) nu le știu, nu pe tine, pe care te-am văzut în toate pozele.
Apropo de asta, am și eu o poză cu mine în Dubai:

6. Persoanele care își dau singure Like la poză!!! Never, ever, EVER!!! Este evident că ai o părere bună despre tine, că altfel nu postai, nu? Nu trebuie să o întărești cu un like(la poza ta sau la share-ul tău sau la orice are legătură cu tine)

7. Persoanele care pun 148 de poze în aceeași ipostază. Ai fost la munte, foarte frumos! Pune O poză cu muntele, ALTA cu tine mâncând ciorbă de fasole, ALTA cu tine făcând un om de zăpadă, și tot așa.
Nu 73 de poze identice cu tine(sau cu torturile/prăjiturile tale, că am eu un of pe suflet) .

Aici nu o să exemplific cu poze, din motive obiective. :))

8. Concertele care încep foarte, foarte târziu. Cum să pui, fratele meu, concert (Vama, de exemplu) la ora 1.00??? Păi asta e oră să înceapă ceva? Noaptea, ca hoții, așa? Păi dacă ai peste 25 de ani te descurajează automat. Și ce, concertele sunt doar pentru tineri care își permit să piardă nopțile? Huoo! Măcelarii!
Am făcut o dată așa. Era concert Vama în Doors, parcă, și începea la 00.30. Inițial nici n-am mai vrut să merg, că știam că voi fi pe #modavion la ora aia. Așa că m-am culcat. Dar sora mea bună m-a sunat la 00.00, m-a trezit, mi-a zis că ea partikipă, dacă mă bag și eu, așa că m-am îmbrăcat și am plecat. Am ajuns, pe la 1.00 a început, pe la 2.00 s-a terminat, la 2.30 eram în pat, din nou, mega obosită și urmând a recupera in 5 zile nebunia din acea seară. Greu.
Așa că eu propun în felul următor: dacă tot se cer concerte la ore neconvenționale, să se țină la 6 dimineața. E mult mai practic. Te trezești, îți bei cafeaua, te îmbraci, dacă nu ai mașină poți lua autobuzul până la club, că la ora aia circulă, ajungi la concert, bumți-bumți, o oră, o oră jumate, apoi hop! direct la muncă unde îți începi ziua bine dispus. Mi se pare ideal așa. Sau, poftim, compromis: concertele pentru tineri să fie ținute noaptea, cele pentru oameni mari( :)  ) dimineața. Și așa împăcăm și capra și varza. Că poate ei nu vor la Sarmalele Reci, iar eu cu siguranță nu vreau la 5gang.
Problem solved. Dar iar s-a făcut târziu, că nu e de colo să rezolvi probleme și să-ți spui păsurile, așa că despre alte lucruri care mă irită, într-o altă zi, mai pe lumină. Până atunci, keep calm and...keep reading!

39 going on 20

Treaba stă așa: fac 39 de ani, da? So far, so good. Nu știu dacă a fost vreo perioadă în viața mea în care să îmi fi ascuns vârsta sau să mă fi jenat, măcar în taină, cu ea. Nu cred. Am avut altele care m-au stresat, dar vârsta niciodată. Pentru că, da, vârsta CHIAR E doar un număr. Am zis asta la 25, la 35, o să o zic și la 75, dacă mi-o fi scris să trăiesc atât.
De câtva timp îmi urmăresc amuzată pielea cum își pierde fermitatea, cum îmbătrânește încetișor, în liniște, alături de restul corpului. Amuzată, spun, pentru că eu continuu să mă simt ca la 20..30..15, uneori chiar 12 sau 6 ani. Continuu să cânt toate melodiile din univers, să dansez ca și cum nu s-ar uita nimeni(și chiar nu se uită, că doar n-oi dansa în public, ca nebuna) să fac glume(excelente, dacă mă întrebați doar pe mine) să plâng și să râd la toate tâmpeniile, să mă strâmb mai ceva ca un mim la audiții la Românii au talent. Și, în general, să nu am regrete.
Însă, peste toate astea, peste toate bucuriile pe care mi le aduce vârsta asta în particular sau orice vârstă, în general, o să îmi pară, totuși, rău, de un singur lucru: că n-am avut, frate, și eu, un talent ieșit din comun, un lucru la care să mă pricep extraordinar de bine și la care să excelez. N-am avut.
Am fost mereu cântăreața perfectă, dar fără voce. Am cântat de când mă știu și pe unde m-am aflat, am învățat versuri, am făcut vocalize, hei! am fost chiar și la cor în generală și în liceu, dar n-am fost niciodată Andra. Sau Delia. Bine, n-am fost nici măcar Carmen de la Sălciua(habar n-am cine e și ce cântă dar am văzut azi că e #1 în trending pe youtube). Am fost cumva la nivelul domnișoarei de mai jos:

Dar a fost ok. Atât s-a putut.

Am fost, totodată, dansatoarea perfectă, dar fără corpul aferent. Din nou, am dansat când și cum am putut, poate chiar am impresionat un copil, doi(sau doar își doreau să mă opresc, să le dau de mâncare), am repetat coregrafii, la naiba! chiar am inventat unele, dar...triumful meu s-a oprit în familie, la spectacolele de Crăciun pe care le organizam cu sor-mea pentru părinți. Nu spun că nu aveau succes, oamenii plăteau chiar și bilet(nu se pune că îi obligam,nu?) dar...steaua carierei mele de dansatoare s-a stins discret, așa cum a și apărut. Însă n-o să renunț, nu. Peste câțiva ani, o să fiu EU într-un filmuleț ca cel de mai jos:

Am fost și actriță, chiar. O actriță minunată, dar fără alt rol în afară de rolul vieții ei. Lipsă de regizori inspirați, csf? Îmi amintesc când treceam cu sor-mea pe lângă teatru și, în cei 20 de metri care acopereau lungimea clădirii, noi ne prefăceam că suntem actrițe și interpretam gălăgios te-miri-ce replici, dându-ne ochii peste cap și râzând zgomotos și forțat. Speram, de fiecare dată, să impresionăm vreun Scorsese de Constanța sau vreun Spielberg de România și să ne lansăm în industria cinematografică. Fără succes, din păcate.
Și, deși talentul meu nativ nu a trecut neobservat și a impresionat-o profund pe profa de mate din liceu, care, de câte ori ieșeam la tablă și făceam toate fețele pământului( că altceva nu știam să fac) îmi zicea că actriță trebuia să mă fac(de teamă, cred, să nu îmi doresc, în mod imposibil, să dau la ASE), nu am reușit nici în acest domeniu. Well, măcar nu am ajuns în topul de mai jos:

Apoi am mai fost, pe rând sau în același timp, o pictoriță desăvârșită, dar fără talent, o scriitoare exemplară, dar doar la categoria ”Așa nu!”, o sportivă de performanță(asta doar dacă se pune statul în fața televizorului și datul cu presupusul despre cât de ușor pare), o bucătăreasă și o cofetăreasă de top, mare chef la mine-n casă, o creatoare de arts&crafts cu succes răsunător dar limitat. De talent.
 Și cam atât. Ca în proverbul ”Always the bridesmaid, never the bride” am fost, în capul meu, mereu aproape, niciodată lângă. (ați prins-o p-asta? :)) )
Dar o dată cu vârsta vine și maturitatea(cel puțin, așa ar fi frumos). Și o dată cu maturitatea vin și acceptarea și iubirea de sine, șiii, o dată cu  ele(tăvălug vin, toate deodată, da) și faptul că trebuie să ne concentrăm pe lucrurile pozitive, nu pe cele negative, right? Ei, uite! Pozitiv la mine e că pot să fac câte ceva din filmulețul de mai jos. :D

În rest, lamulțean la toată lumea! Să trăim!

Mic ghid de instruire privind eficientizarea resurselor.

Pentru că îmi petrec, în medie, între 6 și 8 ore în bucătărie zilnic(gătind, că n-am Netflix acolo) 98% fiind singură... fac tot felul de analize. Și nu, nu de matematică, mi-au ajuns orele chinuitoare de la liceu(abia încep să mi se rărească coșmarurile cu scosul la tablă), ci mai mult...financiare.
De exemplu. Folosesc, săptămânal, cam :
- un cofrag de 30 de ouă,
- 7-8 litri de lapte,
- carne...nici nu mai contorizez câtă, de când ultima speranță vegană a familiei, Răzvan, a renunțat la această tendință modernă și rupe frigiderul,
- brânză-o bucată măricică,
- legume... o parcelă mică de pământ roditor,
- pâine...not so much,
- făină,
- zahăr
- plus alte chestii necesare pozelor de pe Insta. ;)
Și multă, muuultă apă. Pe scurt, mulți bani.
Și cum stăteam eu așa(spălând vase, practic) am început să fac o comparație, la început total dezinteresată, între ce înseamnă să locuiască copiii cu mine, și ce ar înseamna să am, în camera lor, de exemplu, o găină-două, o văcuță, apoi, în loc de jucăriile, trotinetele și hoverboardurile lor..să am un răsad de roșii, niște leuștean pentru ciorbiță, niște araci de strugurei....
Long story short, am ajuns la concluzia că a doua variantă ar fi mult mai avantajoasă. Chiar dacă motivele sunt evidente, o să le redau, pe scurt, și în cele ce urmează:
- copiii consumă. Bani, timp, resurse. Animalele, legumele și fructele produc.  Și produc dublu: roade și, implicit, bani. Deci nu numai că economisești  la piață, dar poți face bani, dacă vinzi surplusul. Punct pentru acestea din urmă.
- copiii fac gălăgie. Legumele, fructele- mute. Animalele...câtă gălăgie să facă și ele? Sigur nu le aude tot cartierul când strigă Maaaaaamiiii!!! de 856595 ori pe zi. Cu un ”muu” și un ”cotcodac” mă pot obișnui. Știți cum e...după ce faci școala de șoferi pe Dacie poți conduce orice. Așa și după 12 +6 ani de copii vorbăreți(da, se adaugă anii. apoi se multiplică cu mult)...un muget pare o picătură într-un ocean. Punct,da-da, tot pentru cele din urmă.
- copiii vor atenție non stop. Să le răspunzi la întrebări, să te joci cu ei, să îi ajuți la una, alta... Ferma mea imaginară...câțiva stropi de apă și niște nutreț. Apoi liniște și pace, momente prielnice pentru ultimul episod din serialul preferat.Aici nici nu are rost să mai dezvolt, cei care aveți copii sigur sunteți deja pe olx, căutând răsaduri de roșii. Punct pentru Old McDonald.
- copiii te enervează. Vor sus/jos, cald/rece, acum/mai încolo, sunt moșcăiți, plângăcioși, certăreți, capricioși...Legumele, needless to say- discrete la extrem,  iar animalele, cum nu degeaba se vehiculează, sunt cele mai bune prietene ale omului. Când ați văzut vreodată găină să pună 300 de întrebări pe zi și să te contrazică la orice zici sau faci? Sau să își dea ochii peste cap, că știe ea mai bine? Avantaj găinușe și roșioare. By far.
Mbun. Aș putea continua, dar, pe lângă faptul că știu că deja v-am convins, trebuie să mă duc să pregătesc de mâncare. IAR. Cele trei feluri gătite ieri s-au terminat. QED.

Moștenitorii și vorbele lor.

În mașină, în drum spre școală.
Eduard:
- Eu nu înțeleg de ce există clasa pregătitoare. Eu știu să scriu, să citesc... Acum pierd timpul. Pe mine să mă pună direct clasa 1. Nu înțeleg de ce să fiu clasa pregătitoare...
Eu:
- În primul rând să fii pregătit pentru școală, să înveți să stai în bancă 50 de minute, să..
-...să înveți să fii mai modest.. completează Răzvan din fundal.

Touché, ce să zic...

Câteva minute mai târziu. Eu:
- ...și? azi e ziua Dobrogei. Ați făcut ceva pe tema asta? V-a povestit doamna?
Edu:
- Dacă te-ai fi uitat pe fișa pe care ți-am dat-o când m-ai luat de la școală ai fi știut și singură răspunsul la întrebare, și n-am mai fi avut discuția asta.
-...sau puteai să zici "da"...😏

Cam așa nu mă plictisesc eu cu ei. Zilnic.

Mai am și zile bune. :)

Azi am avut o zi fabuloasă, și nu în sensul în care aș fi câștigat la Lotto, cu toate că e abia 19.00 ceasul, mai e timp, ci în sensul că totul a mers strună.
Dacă aș fi fost personaj în Sims mi-aș fi îmbunătățit vizibil abilitățile practice la secția mecanică auto, pentru că, da, am fost iar la service cu mașina. Mirosea a ulei ars de câteva zile așa că am dus-o la mecanic, iar el, drăguțul, mi-a dat un pomelnic cu ce trebuie cumpărat. Asta a fost ieri. Azi de dimineață m-am înființat la magazinul de piese, cu lista în dinți, și, deși când vânzătorul m-a întrebat ce ulei folosesc eu i-am zis că de măsline și de floarea soarelui, am știut cu toții că era doar o mostră din farmecul personal, că de fapt discuția a fost la un nivel ridicat de profesionalism. Să fim serioși, data trecută am luat bielete, nu sunt vreo începătoare...
Așa că, după ce am cumpărat toate filtrele posibile: aer, ulei și habitaclu( pe ăsta voi, neinițiații, s-ar putea să îl știți ca filtru de polen...*rolling eyes*), ba chiar două de ulei, că erau două modele și nu știa vânzătorul care se potrivește la mașina mea, am luat și ulei și am pornit spre mecanic, unde am și lăsat-o, pentru ultima oară, probabil, că mă simt pregătită să trec la partea practică. Am început acum 2 zile, la Auchan în parcare, la 8 dimineața, când ploua torențial și eu mi-am adus aminte să verific nivelul uleiului, doar că am deschis prima oară acolo pe unde se toarnă ulei, nu unde se verifică, și mă uitam după fierătania aia lungă(mi-a luat ceva să-mi dau seama că nu e tot acolo) și până am găsit-o sub capotă m-am făcut pe mâini la fel de neagră ca un miner după 25 de ani de muncă. Dar astea sunt doar detalii. Important de reținut e că am verificat uleiul, mi-am dat cu presupusul că trebuie schimbat, așa că sunt pregătită de next level. Și cred că știu și ce. Azi mi-a zis mecanicul că se aude ceva la un injector, dar să merg la un, citez, dieselist, că nu ține de el, așa că m-am gândit că ar fi momentul oportun să dau jos un injector, să îl desfac și să văd ce problema are. Mă simt foarte pregătită și încrezătoare, wish me luck!
Următorul punct pe ordinea de zi a început și continuat o zi întreagă cu dificultăți, dar s-a terminat cu bine, și asta contează. Am avut nevoie de ricotta(știți voi, ricotta de care te lovești NON STOP, în fiecare magazin, zilnic?) pentru pachetul copiilor de mâine. Crostini, if you must know.
Am căutat în 5 ( CINCI) magazine alimentare mari(Carrefour de la Dacia, Mega de la Brick, Alfa Beta de la groapă, Profi de la Betoane și LIDL din Tomis 3) În afară de turul orașului contra cronometru nu am realizat nimic.Ricotta intrase în pământul ricottelor și nu era de găsit. Orice om normal probabil ar fi renunțat și ar fi modificat planul, dar...e vorba de mine, bine? Cu cât mai mult căutam ricotta, cu atât mai mult mi-o doream. Ajunsesem, pe la al patrulea magazin, să nu-mi imaginez viața fără ea, să simt o dependență puternică, deși cred că am mâncat de două ori în viață, că o găsesc(găseam?) fadă. Știam doar un lucru: TREBUIA SĂ FAC ROST DE RICOTTA.
Cu ultimile puteri am ajuns la Mega din Tomis 3, unde mai erau doar patru cutii. Eu am nevoie doar de două pentru mâine, dar sper că nu vă imaginați că aveam să las cutii în urmă. Le-am luat pe toate, în primul rând că mi s-a părut singurul lucru logic de făcut, la cât le căutasem, și în al doilea rând pentru a-mi hrăni drăcușorul de pe umăr, care zâmbea malițios la gândul că poate cineva avea să caute în 7 magazine.Atâta pot, csf...micile bucurii ale vieții.
Apoi m-am distrat când mi-a povestit Edu că azi la școală a corectat-o iar pe profa de engleză, că scrisese greșit tiger pe tabla. Scrisese tigre, și Edu i-a atras atenția că nu așa se scrie. Doamna a verificat în nu știu ce caiet ( faceți ochii mari, aveți voie), apoi l-a pus pe el să șteargă și să scrie corect. E clasa 0. Nu vreau să mă gândesc ce urmează, dar nu cred că va fi preferatul profesorilor.
Șiii...ultimul, dar nu cel din urmă lucru: mi-a ajuns și mie, după mai bine de o lună, bluza de la (acum pot să spun, da-da!) Anasofia.ro. Știți voi, de care povesteam alaltăieri. Dar vestea bună nu e asta, ci că mi-am dat seama de ce a durat atât să ajungă: a fost purtată (asiduu) de cineva.
De unde știu, vă întrebați? După miros. Miroase a transpirație și a fum și a toate coșmarurile mele. Nu mi s-a întâmplat în viața vieților mele în cei aproape 39(dar arăt de 38 1/2) de ani să cumpăr ceva care să miroasă. Nici când am cumpărat online, nici de la vreo firmă, nici când eram mică și-mi luam haine de la Marvimex, că n-aveam mall-uri.O-RI-BIL! Anasofia.ro. Nu au activată vreo opțiune care să-ți permită să-ți exprimi opinia public(steluțe sau review-uri sau ceva asemănător) dar o să fac tot posibilul să îmi fac cunoscută experiența neplăcută(și faptul că a durat o lună să ajungă comanda și...cum a ajuns).
Deci da. Cam asta a fost azi. Hai că mă pun să le scriu, să vedem dacă și mai ales ce îmi răspund.