Baconul e cea mai bună legumă

Ieri am fost cu Eduard la acvariu, ocazie cu care am realizat, dacă mai era nevoie, că ori mă pun la punct cu niște noțiuni elementare de cultură generală, ori ne plimbăm mai mult prin parc.
Îmi era și foame, e adevărat, dar nu pot da vina numai pe asta. Vizita, oricum, s-a desfășurat cam așa:
- Vaai, mami, ce frumos e aici! Uite, peștișorul ăsta se cheamă ...[insert any fish name you might know]... Peștișorus Pesticicus.. (whatever, doar nu era să-mi încarc memoria și-așa suprasolicitată cu versurile atâtor melodii).
- Mhm..
- Maami, ce palpitant! Uite ce frumos e și ăsta,ce culori are! Scrie că trăiește de obicei în America de Sud!
- Mhm..
- Vaai, sunt așa de încântat! E așa interesant totul! Uite, scrie că ăsta e crap!
Opa! imi zic. Stai, că de ăsta am auzit, și știu și câte ceva despre el.
- Ăsta se mănâncă, mami! E gustos.
- ...aha. Și uite, aici, un somn uriaș...
- Și ăsta se mănâncă!
- ...și un păstrăv!
- Da, și ăsta!
Și am continuat așa încă vreo 10 minute( nu e vina mea că era tot meniul de la Pescăria lui Matei acolo) până m-a luat o poftă de pește de m-ar fi amendat cei de la acvariu doar dacă mi-ar fi citit gândurile.

Mă rog, ce voiam să spun: intenționam să vizităm o fermă în weekend, dar, la cum m-am prezentat azi, cred că ar fi mai puțin traumatizant pentru copii să caut o livadă.

Rătăcirile unei fete preasăbuite

Citeam acum ceva și mi-am dat seama că Răzvan împlinește în curând 13 ani. Are încă 12 ani jumate, sau cel puțin așa zic eu, ignorând lunile în plus/minus și trecerea atât de rapidă a timpului. Are 1.70 m, însă, și asta nu prea pot sa ignor când se întinde lângă mine sau îmi cere să ne măsurăm în oglindă, iar eu nu mai văd nimic de el. E mare si frumos, Răzvan al meu, și același copil bun dintotdeauna, chiar dacă acum sunt momente în care mă scoate din sărite. Îmi amintesc mereu de un interviu de demult al Andreei Esca, în care zicea că își adoră fiica, deși e extrem de enervantă, iar eu, tânără și fără copii(sau cu Răzvan mic, nu mai știu) pufneam mirată.."cum să spui de copilul tău că e enervant? Copiii sunt adorabili."
Ei bine, da, devin enervanți o perioadă, pentru că nu mai ascultă ca înainte, pentru că știu ei mai bine, pentru că mereu se simt nedreptățiți, pentru că .. pentru că aproape orice. Iar Răzvan al meu nu face excepție. Își aruncă ochii peste cap, pufăie ca trenulețul Thomas, îmi întoarce vorba, îl asuprește pe frati-su...tot pachetul. Si mă scoate din sărite, îi spun că am pretenții de la el, mă supăr, îmi trece, ne pupăm, ne împăcăm, o luam de la capăt.
Dar are 13 ani. Înca cel puțin 5 ani vom fi împreună zi de zi, ne vom certa, ne vom enerva, vom plânge si vom râde, ne vom îmbrățișa si alinta. Apoi va veni ziua în care va pleca la facultate. Sau în viață. Și, cel mai probabil, din casă. Și ce voi face eu atunci?  Cum mă voi obișnui eu fără el, fără certuri, nebunii si zgomot? Și, hai, să zicem că încă vreo 5-6 ani îl voi mai avea pe Edu prin preajmă (cu toate că, la cât de zăpăcit e ăsta, ar fi în stare sa își ia  lumea în cap când se vede cu buletinul în mână), dar... când va  pleca și el? Ce mă fac atunci?
Hotărârea să îi urmez până la capătul lumii dacă vor alege să locuiască în alt oraș e luată de mult (chiar și planul de rezervă, în caz că vor sta în orașe diferite), dar chiar și așa..nu vom mai locui în aceeași casă, evident, nu îi voi mai vedea noaptea, la culcare, si la prima oră, dimineața. Nu îi voi mai certa că e târziu și trebuie să se culce, așa cum nu voi mai trage de ei diminețile, să se trezească mai repede. Nu îi voi mai admonesta că fac prea mare gălăgie și deranjează vecinii. Nu voi mai ști când le e rău sau sunt fericiți, când le e teamă sau sunt frustrați, când s-au certat cu te-miri-cine sau și-au făcut un nou prieten. Sau, mă rog, poate voi mai afla câte ceva, dar în alt ritm și cu altă frecvență.
Vor crește, se vor maturiza și vor pleca. Ăsta e cursul firesc al vieții. Sunt conștientă, însă nu sunt și împăcată. Cum să accept eu cu ușurință maturizarea lor, când eu nici pe a mea nu o percep ca fiind completă și nu o accept în totalitate?  Să nu mai spun că nu o doresc. Și de ce aș dori-o, când aduce atâtea gânduri și probleme? 
Cum să mă obișnuiesc eu fără ei, când îmi lipsesc și când sunt plecați la școală? 
Cum să mă pot lipsi eu de tot tumultul ăsta obositor și frumos?

5 ani, și apoi...
Și apoi?

Varșovia prin ochii mei. Cu sprijin important din partea ochelarilor.

Mi-am dorit foarte mult să scriu despre Varșovia, pentru că a trecut ceva timp de când nu m-a impresionat plăcut un oraș. Bine, eu îmi doresc să scriu despre toate locurile în care merg,dar sunt leneșă.
Varșovia,deci. Îmi făcusem temele ca un călător conștiincios ce sunt când nu sunt nepăsătoare. :D Listă cu locuri de vizitat, adrese, program de lucru și tarif. Listă cu lucruri de mâncat, adrese, program de lucru și prețuri. :)) A doua listă puuuțin mai lungă decât prima, de intrasem în panică la un moment dat că nu o să apucăm să mâncăm tot ce îmi propusesem. Mission accomplished,though. Suntem profesioniști, până la urmă, nu simpli amatori.
Și,că tot vorbesc despre mâncare de 5 minute, să povestesc despre partea culinară a Varșoviei (și,cel mai probabil, a Poloniei).
Mâncare sățioasă, grea, delicioasă, cu carne, sosuri, aluat...o minune, ce să mai!
Începând cu vestiții pierogi, colțunașii umpluți cu orice, atât sărați, cât și dulci, care au fost o încântare pentru papilele noastre gustative,

continuând cu zapiekanka, un senviș cald din jumătate de baghetă și diverse umpluturi(cel mai bun se spune că e pe strada Widok, nr 19),

menționând, și nu în treacăt, un fel de mâncare servit la Pyzy Flaki Gorace, pe strada Brzeska,nr 29/31, care m-a dat pe spate, efectiv. Un fel de gogoși de cartof umplute cu carne, servite într-un borcan, cu topping de curcan și sos de ciuperci, eu, și sos de bacon domnul. Erau atât diferite umpluturi cât și diferite toppinguri, costa 12 zloți un borcan (vreo 14-15 lei) dar era extrem de bun și sățios.

Îmi plouă în gură.

Citisem pe Tripadvisor de un local ce servește mic dejun, așa că într-o dimineață am fost de am mâncat acolo. Nu o să povestesc despre gustul absolut minunat al mâncării, ci despre faptul că, pe toată perioada în care am mâncat, înăuntru, lângă bar, așteptau oameni să se elibereze mese, iar afară erau și mai mulți, la o coadă ca la rația de lapte, pe vremuri. Nu am văzut niciodată așa ceva.

Mic dejunul (cafeaua a fost divină, also)

..și coada de care scriam:

Locul se numește Bulke przez Bibulke și servește mic dejun toată ziua.
Nu închei subiectul "mâncare" înainte de a scrie puțin și despre desertul național, gogoșile pufoase umplute cu bunătăți și numite pāczek, servite la piekarnia(patiserii), despre care nu am, fără a vă șoca, decât cuvinte de laudă.

De vizitat, de asemenea, milk barurile, un fel de cantine comuniste, vreo 5 la număr,unde se mănâncă ieftin si bun, și musai un restaurant Zapiecek(sunt peste tot prin oraș), unde mâncarea e bună și chelnerițele îmbrăcate drăguț.

Dacă e cald(nu e și povestea mea), Varșovia are parcuri cât nu putem noi să ducem.  Doar parcul Lazienski are 76 de hectare, un lac, grădini, statui, cafenea..deci nu e timp de plictiseală. Din păcate vremea nu ne-a permis să petrecem atâta timp cât mi-aș fi dorit prin parcuri, but...there's always next time!
Noi am vizitat Keret House, cea mai îngustă casă din lume,

Palace of Culture and Science, un cadou de la Stalin care a împărțit, la vremea respectivă, părerile rezidenților, un fel de Casa Scânteii din București, unde se poate urca la etajul 30 și admira panorama din toate cele patru laturi,

centrul vechi, cu toate casele sale frumoase și Palatul Regal, zidurile cetății, piața, restaurantele, cafenele si tot ce mai oferă el.

O altă rută interesantă(mai ales pe soare) este The Royal Route, care incepe în centrul vechi și continuă 15 km, până la Wilanow Palace.

Noi am vizitat si Copernicus Science Centre, un muzeu inovativ și creativ de știință, mai potrivit pentru copii decât pentru adulți, dar interesant într-o zi ploioasă.

Mie mi-a plăcut în mod deosebit și cartierul Praga (înainte oraș de sine stătător), cu picturile sale murale.

Centrul Varșoviei este foarte asemănător cu Dubaiul. Clădiri noi, imense, totul e strălucitor, frumos luminat noaptea, impresionant.

Peste tot in oraș sunt trotinete electrice, pe care  le poți lua de unde vrei și lăsa  tot cam așa. :)

Pe scurt(ar cam fi cazul, după ditamai articolul), Varșovia este un oraș frumos, curat și civilizat, modern și cosmopolit, care are multe de oferit. 

Edu. Mic monolog.

Azi aș vrea să ne plimbăm. E frumos afară. În plus, am mâncat bine, am băut bine..
- Ai facut o criză de nervi bună...adaug.
- Da, și asta. Dar asta nu era programată. Eu m-am opus cât am putut, dar organismul meu așa a considerat necesar, să mă enervez. Dar lasă. Uite, acum ne plimbăm. Și eu știu exact traseul. E băgat pe GPS-ul meu. Când eram mic am înghițit un GPS si s-a dus în sus, la cap. Acum îmi zice:"to the left, to the right.."Așa că ia-te după mine.

Și ne-am plimbat. 10 minute, că după aia GPS-ul l-a condus la un loc de joacă.

Lucruri care mă enervează

Bine, nu sunt persoană de referință când vine vorba de asta, pentru că pe mine mă enervează foarte multe lucruri, din cauza empatiozei de care sufăr(nu, nu există cu adevărat o boală cu numele ăsta, dar chiar sunt empatică și chiar sufăr). Empatie la extrem înseamnă, vă zic eu, să te identifici în oricine și orice și să trăiești toate stările posibile și imposibile. Oh, the pain!...
Însă, cum e și normal, sunt lucruri enervante de care te lovești mai rar, și astfel te deranjează mai puțin, și  unele de care te lovești foarte des, zilnic chiar, și alea ajung să te scoată din minți. O listă nici pe departe exhaustivă a lucrurilor care mă scot din minți pe mine ar cuprinde:
1. Reclama la Bergenbier în care spune cineva ”reîmpădurești din nou”. O.M.G! Really? Nu ați găsit pe nimeni să vă explice cum stă treaba cu gramatica? Nu aveți copii la școală? Chiar și în clase mici? Nu?...păcat.
În același ton, tot la radio (Kiss, asta ascult dimineața, acasă, pentru Andrei Ciobanu) e o reclamă la o croitorie din City Mall care sună cam așa : ”Drumul ți-l croiești singur în viață, dar lasă totuși hainele pe mâna experților!” Every. Bloody. Day. De câteva luni. De extrem de multe și supărătoare ori pe zi. Știți scârțâitul cretei pe tablă? Cum deranjează el o bună parte a populației? Ăla e pistol cu apă față de ce simt eu când aud maltratată limba română. Bine, posibil să fiu și grammar nazi olecuță, nu zic, dar asta nu îi scuză pe făptuitori.

Doaaaamne, apropo de grammar nazi, fac o pauză să povestesc ceva...comic?! Mda. pot zice comic acum, la mult timp după. :)
Aplicam, într-o perioadă, compulsiv, pentru orice job credeam că mă va duce departe. Printre ele, un post de Linguistic Tester, ceva. Description job-ul mănușă, totul bine, și la un moment dat trebuia să scriu de ce cred că mi se potrivește postul respectiv. Eu, plină de entuziasm, mă apuc și scriu de una, de alta, de cât de mult mi-ar plăcea și cât de potrivită aș fi, și, printre altele, că sunt grammar nazi.  Pe lângă faptul că mi-am dat seama că exprimarea este informal, deci nepotrivită, am realizat, totodată,(la timp, slavă Domnului) că postul era în...Germania!!! :D  Cum ar fi fost?  Măcar aveam un loc în topul gafelor, dacă la ei în companie nu...

Revenim. Deci tot ce ucide gramatica limbii române ma ucide și pe mine încet, dar sigur.Moving on.
2.  Diminutivele nelalocul lor. Ați observat că sunt numai grupuri de ”mămici”, care au ”copilași”, care dau ”bănuți” la fondul clasei...de parcă dacă zic ”bănuți” și nu ”sumă exagerat de mare ce îmi face o gaură ireparabilă în buget” mă simt mai bine. Nu mă simt. Tot 6 milioane dau. Sau, mă rog, 600 de ”leuți”.
Oricum, problema grupurilor e una destul de complexă. Am făcut, la un moment dat, greșeala să mă înscriu pe un grup de ”mămici”  pe Facebook. Doamne, ce mi-a fost dat să văd!
3. Sunt femeile alea care suferă de atenție și nu știu ce să mai facă să se bage în seamă. Așa că vin cu formulări de genul ”ștergeți dacă deranjează, dar...și aici inserați voi orice vă trece prin cap dar care ESTE pe subiect. CARE ESTE EXACT PE SUBIECT!!! Și atunci de ce să deranjeze? Dacă grupul se numește ”vânzări biberoane” și tu vrei să vinzi un biberon, de ce să îți începi postarea cu ”Stergeți dacă deranjează, dar vând biberon, preț avantajos”?
Apoi, imediat după, urmează , în comentarii, vreo 457 de ”up” uri la această postare imbecilă și deloc de importanță vitală. Nimeni nu zice nimic altceva, doar”up”, ”up”, ”up”...până când apare o altă postare idioată spre care își concentrează forțele și biberonul rămâne nevândut.
Ce altă postare idioată ar putea să fie, întrebați?  pai vă zic eu. Aia în care o mamă găsește un răhățel total neimportant și cere pe grup ajutorul surorilor întru feisbuceală, pentru a găsi posesorul. Astfel poți vedea anunțuri de genul ”Mămici, am găsit azi în Auchan o feliuță de pâine! Share să găsim copilașul care plânge după ea!” Și...guess what? Urmează suita de ”up”-uri corespunzătoare.. .
4. Tot pe grupurile astea, când nu sunt frământări de viață și moarte gen cele de mai sus, apar, invariabil, întrebările de genul ”Și, mămici, voi ce ați mai gătit azi pentru puiuții voștri?”
Over and over again. De parcă n-ar fi netul plin de rețete scrise, filmate, povestite, interpretate, pentru orice vârstă și moft. Chiar și grupurile respective au folder separat cu rețete, dar nu e mai interesant să te bagi în seamă? Mm?
Tot din ciclul ”întrebări care se repetă la infinit” sunt cele de genul ”ce fotograf/cameraman/patiserie/etc îmi recomandați?” Și sunt aceleași nume vehiculate, de fiecare dată, pentru că sunt aceleași persoane care se angajează în discuții de acest tip. E, practic, Ziua cârtiței varianta ”grup de mămici pe Facebook”.
A! Și nu mai menționez de sfaturile medicale cerute și primite de/de la colegele de grup. Persoane pe care nu le-ai văzut în viața ta, care, as far as I”m concerned, pot fi și elfi care știu să scrie, îți recomandă fel și chip, pentru că ”puiuțului meu așa i-am dat și nu a mai avut nicio problemă”.
În fine, discuțiile ar putea continua ore bune, dar prefer să mă opresc aici cu subiectul grupuri pe Facebook, nu de alta dar sunt atâtea lucruri care mă enervează...nu ar fi corect să-mi consum energia doar cu acest subiect. :)
5. Persoanele care postează poze din diverse locații presupuse interesante, dar în care nu se văd decât ele, nu și vreun obiectiv turistic. Arată, nene, Turnul Eiffel, cămila, statuia, ceva, că pe alea (poate) nu le știu, nu pe tine, pe care te-am văzut în toate pozele.
Apropo de asta, am și eu o poză cu mine în Dubai:

6. Persoanele care își dau singure Like la poză!!! Never, ever, EVER!!! Este evident că ai o părere bună despre tine, că altfel nu postai, nu? Nu trebuie să o întărești cu un like(la poza ta sau la share-ul tău sau la orice are legătură cu tine)

7. Persoanele care pun 148 de poze în aceeași ipostază. Ai fost la munte, foarte frumos! Pune O poză cu muntele, ALTA cu tine mâncând ciorbă de fasole, ALTA cu tine făcând un om de zăpadă, și tot așa.
Nu 73 de poze identice cu tine(sau cu torturile/prăjiturile tale, că am eu un of pe suflet) .

Aici nu o să exemplific cu poze, din motive obiective. :))

8. Concertele care încep foarte, foarte târziu. Cum să pui, fratele meu, concert (Vama, de exemplu) la ora 1.00??? Păi asta e oră să înceapă ceva? Noaptea, ca hoții, așa? Păi dacă ai peste 25 de ani te descurajează automat. Și ce, concertele sunt doar pentru tineri care își permit să piardă nopțile? Huoo! Măcelarii!
Am făcut o dată așa. Era concert Vama în Doors, parcă, și începea la 00.30. Inițial nici n-am mai vrut să merg, că știam că voi fi pe #modavion la ora aia. Așa că m-am culcat. Dar sora mea bună m-a sunat la 00.00, m-a trezit, mi-a zis că ea partikipă, dacă mă bag și eu, așa că m-am îmbrăcat și am plecat. Am ajuns, pe la 1.00 a început, pe la 2.00 s-a terminat, la 2.30 eram în pat, din nou, mega obosită și urmând a recupera in 5 zile nebunia din acea seară. Greu.
Așa că eu propun în felul următor: dacă tot se cer concerte la ore neconvenționale, să se țină la 6 dimineața. E mult mai practic. Te trezești, îți bei cafeaua, te îmbraci, dacă nu ai mașină poți lua autobuzul până la club, că la ora aia circulă, ajungi la concert, bumți-bumți, o oră, o oră jumate, apoi hop! direct la muncă unde îți începi ziua bine dispus. Mi se pare ideal așa. Sau, poftim, compromis: concertele pentru tineri să fie ținute noaptea, cele pentru oameni mari( :)  ) dimineața. Și așa împăcăm și capra și varza. Că poate ei nu vor la Sarmalele Reci, iar eu cu siguranță nu vreau la 5gang.
Problem solved. Dar iar s-a făcut târziu, că nu e de colo să rezolvi probleme și să-ți spui păsurile, așa că despre alte lucruri care mă irită, într-o altă zi, mai pe lumină. Până atunci, keep calm and...keep reading!

39 going on 20

Treaba stă așa: fac 39 de ani, da? So far, so good. Nu știu dacă a fost vreo perioadă în viața mea în care să îmi fi ascuns vârsta sau să mă fi jenat, măcar în taină, cu ea. Nu cred. Am avut altele care m-au stresat, dar vârsta niciodată. Pentru că, da, vârsta CHIAR E doar un număr. Am zis asta la 25, la 35, o să o zic și la 75, dacă mi-o fi scris să trăiesc atât.
De câtva timp îmi urmăresc amuzată pielea cum își pierde fermitatea, cum îmbătrânește încetișor, în liniște, alături de restul corpului. Amuzată, spun, pentru că eu continuu să mă simt ca la 20..30..15, uneori chiar 12 sau 6 ani. Continuu să cânt toate melodiile din univers, să dansez ca și cum nu s-ar uita nimeni(și chiar nu se uită, că doar n-oi dansa în public, ca nebuna) să fac glume(excelente, dacă mă întrebați doar pe mine) să plâng și să râd la toate tâmpeniile, să mă strâmb mai ceva ca un mim la audiții la Românii au talent. Și, în general, să nu am regrete.
Însă, peste toate astea, peste toate bucuriile pe care mi le aduce vârsta asta în particular sau orice vârstă, în general, o să îmi pară, totuși, rău, de un singur lucru: că n-am avut, frate, și eu, un talent ieșit din comun, un lucru la care să mă pricep extraordinar de bine și la care să excelez. N-am avut.
Am fost mereu cântăreața perfectă, dar fără voce. Am cântat de când mă știu și pe unde m-am aflat, am învățat versuri, am făcut vocalize, hei! am fost chiar și la cor în generală și în liceu, dar n-am fost niciodată Andra. Sau Delia. Bine, n-am fost nici măcar Carmen de la Sălciua(habar n-am cine e și ce cântă dar am văzut azi că e #1 în trending pe youtube). Am fost cumva la nivelul domnișoarei de mai jos:

Dar a fost ok. Atât s-a putut.

Am fost, totodată, dansatoarea perfectă, dar fără corpul aferent. Din nou, am dansat când și cum am putut, poate chiar am impresionat un copil, doi(sau doar își doreau să mă opresc, să le dau de mâncare), am repetat coregrafii, la naiba! chiar am inventat unele, dar...triumful meu s-a oprit în familie, la spectacolele de Crăciun pe care le organizam cu sor-mea pentru părinți. Nu spun că nu aveau succes, oamenii plăteau chiar și bilet(nu se pune că îi obligam,nu?) dar...steaua carierei mele de dansatoare s-a stins discret, așa cum a și apărut. Însă n-o să renunț, nu. Peste câțiva ani, o să fiu EU într-un filmuleț ca cel de mai jos:

Am fost și actriță, chiar. O actriță minunată, dar fără alt rol în afară de rolul vieții ei. Lipsă de regizori inspirați, csf? Îmi amintesc când treceam cu sor-mea pe lângă teatru și, în cei 20 de metri care acopereau lungimea clădirii, noi ne prefăceam că suntem actrițe și interpretam gălăgios te-miri-ce replici, dându-ne ochii peste cap și râzând zgomotos și forțat. Speram, de fiecare dată, să impresionăm vreun Scorsese de Constanța sau vreun Spielberg de România și să ne lansăm în industria cinematografică. Fără succes, din păcate.
Și, deși talentul meu nativ nu a trecut neobservat și a impresionat-o profund pe profa de mate din liceu, care, de câte ori ieșeam la tablă și făceam toate fețele pământului( că altceva nu știam să fac) îmi zicea că actriță trebuia să mă fac(de teamă, cred, să nu îmi doresc, în mod imposibil, să dau la ASE), nu am reușit nici în acest domeniu. Well, măcar nu am ajuns în topul de mai jos:

Apoi am mai fost, pe rând sau în același timp, o pictoriță desăvârșită, dar fără talent, o scriitoare exemplară, dar doar la categoria ”Așa nu!”, o sportivă de performanță(asta doar dacă se pune statul în fața televizorului și datul cu presupusul despre cât de ușor pare), o bucătăreasă și o cofetăreasă de top, mare chef la mine-n casă, o creatoare de arts&crafts cu succes răsunător dar limitat. De talent.
 Și cam atât. Ca în proverbul ”Always the bridesmaid, never the bride” am fost, în capul meu, mereu aproape, niciodată lângă. (ați prins-o p-asta? :)) )
Dar o dată cu vârsta vine și maturitatea(cel puțin, așa ar fi frumos). Și o dată cu maturitatea vin și acceptarea și iubirea de sine, șiii, o dată cu  ele(tăvălug vin, toate deodată, da) și faptul că trebuie să ne concentrăm pe lucrurile pozitive, nu pe cele negative, right? Ei, uite! Pozitiv la mine e că pot să fac câte ceva din filmulețul de mai jos. :D

În rest, lamulțean la toată lumea! Să trăim!

Mic ghid de instruire privind eficientizarea resurselor.

Pentru că îmi petrec, în medie, între 6 și 8 ore în bucătărie zilnic(gătind, că n-am Netflix acolo) 98% fiind singură... fac tot felul de analize. Și nu, nu de matematică, mi-au ajuns orele chinuitoare de la liceu(abia încep să mi se rărească coșmarurile cu scosul la tablă), ci mai mult...financiare.
De exemplu. Folosesc, săptămânal, cam :
- un cofrag de 30 de ouă,
- 7-8 litri de lapte,
- carne...nici nu mai contorizez câtă, de când ultima speranță vegană a familiei, Răzvan, a renunțat la această tendință modernă și rupe frigiderul,
- brânză-o bucată măricică,
- legume... o parcelă mică de pământ roditor,
- pâine...not so much,
- făină,
- zahăr
- plus alte chestii necesare pozelor de pe Insta. ;)
Și multă, muuultă apă. Pe scurt, mulți bani.
Și cum stăteam eu așa(spălând vase, practic) am început să fac o comparație, la început total dezinteresată, între ce înseamnă să locuiască copiii cu mine, și ce ar înseamna să am, în camera lor, de exemplu, o găină-două, o văcuță, apoi, în loc de jucăriile, trotinetele și hoverboardurile lor..să am un răsad de roșii, niște leuștean pentru ciorbiță, niște araci de strugurei....
Long story short, am ajuns la concluzia că a doua variantă ar fi mult mai avantajoasă. Chiar dacă motivele sunt evidente, o să le redau, pe scurt, și în cele ce urmează:
- copiii consumă. Bani, timp, resurse. Animalele, legumele și fructele produc.  Și produc dublu: roade și, implicit, bani. Deci nu numai că economisești  la piață, dar poți face bani, dacă vinzi surplusul. Punct pentru acestea din urmă.
- copiii fac gălăgie. Legumele, fructele- mute. Animalele...câtă gălăgie să facă și ele? Sigur nu le aude tot cartierul când strigă Maaaaaamiiii!!! de 856595 ori pe zi. Cu un ”muu” și un ”cotcodac” mă pot obișnui. Știți cum e...după ce faci școala de șoferi pe Dacie poți conduce orice. Așa și după 12 +6 ani de copii vorbăreți(da, se adaugă anii. apoi se multiplică cu mult)...un muget pare o picătură într-un ocean. Punct,da-da, tot pentru cele din urmă.
- copiii vor atenție non stop. Să le răspunzi la întrebări, să te joci cu ei, să îi ajuți la una, alta... Ferma mea imaginară...câțiva stropi de apă și niște nutreț. Apoi liniște și pace, momente prielnice pentru ultimul episod din serialul preferat.Aici nici nu are rost să mai dezvolt, cei care aveți copii sigur sunteți deja pe olx, căutând răsaduri de roșii. Punct pentru Old McDonald.
- copiii te enervează. Vor sus/jos, cald/rece, acum/mai încolo, sunt moșcăiți, plângăcioși, certăreți, capricioși...Legumele, needless to say- discrete la extrem,  iar animalele, cum nu degeaba se vehiculează, sunt cele mai bune prietene ale omului. Când ați văzut vreodată găină să pună 300 de întrebări pe zi și să te contrazică la orice zici sau faci? Sau să își dea ochii peste cap, că știe ea mai bine? Avantaj găinușe și roșioare. By far.
Mbun. Aș putea continua, dar, pe lângă faptul că știu că deja v-am convins, trebuie să mă duc să pregătesc de mâncare. IAR. Cele trei feluri gătite ieri s-au terminat. QED.