Puțin despre sudul Franței și (r)estul României

Weekendul trecut am evadat puțin din oraș mai spre căldură, așa, spre sud. Deși e un drum destul de obositor, l-aș face în fiecare weekend, căci nu găsesc nimic mai sufocant decât un oraș în care nu poți face mare lucru.
Despre domnul care și-a tras nasul timp de 3 ore pe microbuzul spre aeroport am scris pe Facebook, nu are rost să mă repet. Încă aștept fonduri să demarez proiectul "Suflă, nu trage!".

Am aterizat în Marsilia vineri la prânz și am plecat într-un suflet să mâncăm, în primul rând pentru că eu eram leșinată de foame (nici cafea nu băusem toată ziua, darămite să mănânc) și apoi pentru că pusesem ochii pe un restaurant mexican pe care eram nerăbdători să-l încercăm.
Ca să mă pronunț rapid, vorba lui Edu:" mi-a plăcut dar nu mai vreau". Un burrito bun, dar nu ieșit din comun (e vorba de Rico Mexican Grill).
Apoi, parcă mai liniștiți și cu un vibe mai bun, am pornit către prima din cele trei locații pe care le aveam pe to-do list pentru vineri: Les Goudes. Citisem că este un sat pitoresc de pescari, și îmi imaginam ceva gen apus de soare, o terasă cu pește proaspăt (sau, mă rog, proaspăt recent) care sfârâie pe grătar, niște francezi savurând câte un pahar de vin (dacă o merge vinul cu pește, habar n-am, dar nu văd de ce n-ar merge)... în fine..cred că-mi imaginam un sat din Grecia în care am fost noi odată și pe care-l visez de atunci, că nu-mi mai amintesc cum se numea nici bătută. Dar să revenim. Les Goudes este orice, dar numai ce îmi imaginam eu, nu. E o fundătură cu un singur restaurant unde aveau, probabil, pește, dar noi doar ce mâncasem și eram mai mult axați pe priveliște, un loc ce părea uitat de timp și de civilizație, dar, ce să vezi, nu era, pentru că era plin de oameni care se plimbau, escaladau stâncile, beau o cafea (cred că era prea devreme pentru vin, totuși) la respectivul restaurant, un sătuc ce nu avea, din punctul meu de vedere, foarte multe de oferit, dar care, paradoxal, părea să satisfacă mulți oameni. Țin să menționez(am uitat să spun la început) că toate cele trei locații vizitate vineri fac parte din Parcul Național Calanques, unde calanques-urile astea reprezintă un fel de fiorduri ce se întind pe o distanță considerabilă (vreo 20 de km) și oferă, pe lângă priveliști spectaculoase, posibilitatea de a face snorkelling, scufundări, excursii cu barca, drumeții, cățărări, etc. Nu am făcut multe poze, dar din puținul meu, ce credeți? vă dau și vouă. :))

După Les Goudes am plecat spre Cassis, unde treabă stă mult mai bine, sau cel puțin după gustul meu. Cassis e un oraș turistic, cu un port foarte frumos, cu magazine la tot pasul, cu multe terase, un parc in care localnicii jucau petanque( cu aceasta ocazie aș dori sa-mi exprim public supărarea că nu am fost lăsată să joc, pentru că, deși nu am jucat niciodată și nu cunosc regulile, cel puțin nu încă, muahaha, simt din toți rărunchii că i-aș fi făcut praf pe moșii din parc deoarece eram bună la coci, și petanque mi se pare un fel de coci cu bile mari, de metal).
Cassis mi-a plăcut, așadar. Multă lume și aici, atât la terase (erau pline) cât și în magazine sau pe străzi. Iar primele 90 de minute de parcare sunt gratuite, ceea ce îți oferă timp suficient să explorezi orașul fără grija asta( după care e 1 euro ora, cred, deci nu ar fi vreo mare grijă nici după, dar am fost așa mândră de cât de frumos am formulat încât am hotărât să las propoziția, că prea am vorbit ca un om mare).

După Cassis am plecat spre La Ciotat, care, inițial, nu ne-a impresionat, pentru că prima parte a portului era în construcție, dar apoi am descoperit o faleză impresionantă, frumos amenajată, străjuită de palmieri și înțesată de bărci și șalupe de toate mărimile. La Ciotat are și autobuz hop on, hop off, deci îmi imaginez că avea chiar mai multe de oferit decât am văzut noi în fugă.
Și așa s-a terminat ziua de vineri, după acest mini maraton prin porturi, presupuse sate pescărești și aglomerata Marsilie.

Sâmbătă am vizitat Aix en Provence, un oraș universitar despre care citisem că e foarte frumos, dar, pe de altă parte, tot eu citisem și despre Les Goudes că e sat pescăresc, deci nu eram chiar încrezătoare că mă va da pe spate.
Așa cum se întâmplă mai mereu, însă, legile lui Murphy funcționează și in reverse, so to speak, asa ca am avut surpriza să găsesc un oraș cu adevărat frumos. Cours Mirabeau, adica inima orașului, strada centrală, acest Champs Elysées al Aix de Provence, are o lungime de 440 metri și o lățime de 42, e străjuită de platani și abundă in terase, cea mai faimoasă fiind Les Deux Garçons, cândva frecventată de Cezanne, Zola si Camus.
Orașul are potențial, era înțesat de oameni, atât localnici, cât și turiști, atmosfera era relaxată, îți dadea o stare de bine, cele 20 de grade contribuind, probabil, din plin, la zen-ul tuturor.
Aix e cunoscut și pentru numărul mare de fântâni (dacă informația pe care am citit-o e corectă, peste 1000), una dintre cele mai frumoase fiind exact la capatul acestei străzi din centru.

Și uite-așa, încet încet, s-a scurs și a doua zi de mini vacanță și a venit a treia și ultima, pe care am petrecut-o în Nisa. Despre Nisa s-au spus și s-au scris multe, e un oraș mare, frumos, aglomerat, noi l-am vizitat prima oara acum mulți ani și știu că l-am găsit fascinant atunci, la fel îl găsesc și acum, și ce nu încetează să mă uimească de fiecare dată este Promenade des Anglais, faleza lunga de 7 km pe care găsești laolaltă skateri, bicicliști, cărucioare, oameni care aleargă, oameni care se plimbă, oameni care stau pe băncuțe și admiră marea sau trecătorii, copii care se joacă, vânzători ambulanți...you name it, they've got it. Bonus? Terasele aflate fix pe plajă, pline ochi de fiecare dată.

Ei, și uite-așa, în spiritul ăsta de la vie en rose, am plecat eu din Franța cu avionul de 21.00 plin, evident, de români, că dacă ar fi fost plin de pakistanezi cred că m-aș fi îngrijorat puțin.
În avion, în spatele meu, un cuplu. Nu obișnuiesc să mă holbez la oameni, și nici memoria fețelor nu o am impecabilă, așa că nu îi remarcasem până să aud următoarea conversație. Please enjoy( am notat cuvânt cu cuvânt ce au spus fix atunci, în avion, că n-aș fi vrut să las momentul nepovestit)

El (român get beget, după cum am observat la 30 de secunde de la discuție, când am întors capul, deloc discret, să identific personajele):
-...țiganu- i tot țigan. Nu vezi că n-ai respect deloc? Vorbești aiurea.. Cioara e cioară, ce să mai.... se vede caracterul. Daca trăia generalul Antonescu erați toți în lagăre de concentrare...

Iubita lui (de etnie romă, după vorbă, după port):
- Hai, să moară mă-ta, că cine te aude vede cât de prost ești. Ai mai puține clase ca trenul, dă-te dracu'!

Atât. Și apoi s-au pupat. Se pupau când m-am întors eu cu ochii cât cepele și camera pornită, convinsă că voi filma o bătaie demnă de știrile de la ora 5.

Eram acasă.

Campanie de conștientizare

După ce am petrecut trei ore într-un microbuz alături de un domn care și-a tras nonstop (NONSTOP) nasul, aș dori să inițiez o campanie intitulată "Suflă, nu trage!" care să se adreseze în mod direct tuturor persoanelor care nu catadicsesc să ia/ceară/fure un șervețel, o batistă, o mânecă. Din sponsorizări ( primite, probabil, de la persoane ce suferă de misofonie, la fel ca mine, sau pur si simplu de bun simț) aș putea cumpăra șervețele de hârtie, batiste, spray antibacterian și materiale publicitare( la asta mă mai gândesc, că acum îmi vin numai idei agresive pentru flyere).
Cu speranța că ne dorim mai mulți o lume mai liniștită, o lume în care să te poți odihni în microbuz, de exemplu, aștept propunerile voastre de sponsorizare pe adresa redacției. Adresa mea, mai exact. Și nu uitați: suflați, nu trageți!

Baconul e cea mai bună legumă

Ieri am fost cu Eduard la acvariu, ocazie cu care am realizat, dacă mai era nevoie, că ori mă pun la punct cu niște noțiuni elementare de cultură generală, ori ne plimbăm mai mult prin parc.
Îmi era și foame, e adevărat, dar nu pot da vina numai pe asta. Vizita, oricum, s-a desfășurat cam așa:
- Vaai, mami, ce frumos e aici! Uite, peștișorul ăsta se cheamă ...[insert any fish name you might know]... Peștișorus Pesticicus.. (whatever, doar nu era să-mi încarc memoria și-așa suprasolicitată cu versurile atâtor melodii).
- Mhm..
- Maami, ce palpitant! Uite ce frumos e și ăsta,ce culori are! Scrie că trăiește de obicei în America de Sud!
- Mhm..
- Vaai, sunt așa de încântat! E așa interesant totul! Uite, scrie că ăsta e crap!
Opa! imi zic. Stai, că de ăsta am auzit, și știu și câte ceva despre el.
- Ăsta se mănâncă, mami! E gustos.
- ...aha. Și uite, aici, un somn uriaș...
- Și ăsta se mănâncă!
- ...și un păstrăv!
- Da, și ăsta!
Și am continuat așa încă vreo 10 minute( nu e vina mea că era tot meniul de la Pescăria lui Matei acolo) până m-a luat o poftă de pește de m-ar fi amendat cei de la acvariu doar dacă mi-ar fi citit gândurile.

Mă rog, ce voiam să spun: intenționam să vizităm o fermă în weekend, dar, la cum m-am prezentat azi, cred că ar fi mai puțin traumatizant pentru copii să caut o livadă.

Rătăcirile unei fete preasăbuite

Citeam acum ceva și mi-am dat seama că Răzvan împlinește în curând 13 ani. Are încă 12 ani jumate, sau cel puțin așa zic eu, ignorând lunile în plus/minus și trecerea atât de rapidă a timpului. Are 1.70 m, însă, și asta nu prea pot sa ignor când se întinde lângă mine sau îmi cere să ne măsurăm în oglindă, iar eu nu mai văd nimic de el. E mare si frumos, Răzvan al meu, și același copil bun dintotdeauna, chiar dacă acum sunt momente în care mă scoate din sărite. Îmi amintesc mereu de un interviu de demult al Andreei Esca, în care zicea că își adoră fiica, deși e extrem de enervantă, iar eu, tânără și fără copii(sau cu Răzvan mic, nu mai știu) pufneam mirată.."cum să spui de copilul tău că e enervant? Copiii sunt adorabili."
Ei bine, da, devin enervanți o perioadă, pentru că nu mai ascultă ca înainte, pentru că știu ei mai bine, pentru că mereu se simt nedreptățiți, pentru că .. pentru că aproape orice. Iar Răzvan al meu nu face excepție. Își aruncă ochii peste cap, pufăie ca trenulețul Thomas, îmi întoarce vorba, îl asuprește pe frati-su...tot pachetul. Si mă scoate din sărite, îi spun că am pretenții de la el, mă supăr, îmi trece, ne pupăm, ne împăcăm, o luam de la capăt.
Dar are 13 ani. Înca cel puțin 5 ani vom fi împreună zi de zi, ne vom certa, ne vom enerva, vom plânge si vom râde, ne vom îmbrățișa si alinta. Apoi va veni ziua în care va pleca la facultate. Sau în viață. Și, cel mai probabil, din casă. Și ce voi face eu atunci?  Cum mă voi obișnui eu fără el, fără certuri, nebunii si zgomot? Și, hai, să zicem că încă vreo 5-6 ani îl voi mai avea pe Edu prin preajmă (cu toate că, la cât de zăpăcit e ăsta, ar fi în stare sa își ia  lumea în cap când se vede cu buletinul în mână), dar... când va  pleca și el? Ce mă fac atunci?
Hotărârea să îi urmez până la capătul lumii dacă vor alege să locuiască în alt oraș e luată de mult (chiar și planul de rezervă, în caz că vor sta în orașe diferite), dar chiar și așa..nu vom mai locui în aceeași casă, evident, nu îi voi mai vedea noaptea, la culcare, si la prima oră, dimineața. Nu îi voi mai certa că e târziu și trebuie să se culce, așa cum nu voi mai trage de ei diminețile, să se trezească mai repede. Nu îi voi mai admonesta că fac prea mare gălăgie și deranjează vecinii. Nu voi mai ști când le e rău sau sunt fericiți, când le e teamă sau sunt frustrați, când s-au certat cu te-miri-cine sau și-au făcut un nou prieten. Sau, mă rog, poate voi mai afla câte ceva, dar în alt ritm și cu altă frecvență.
Vor crește, se vor maturiza și vor pleca. Ăsta e cursul firesc al vieții. Sunt conștientă, însă nu sunt și împăcată. Cum să accept eu cu ușurință maturizarea lor, când eu nici pe a mea nu o percep ca fiind completă și nu o accept în totalitate?  Să nu mai spun că nu o doresc. Și de ce aș dori-o, când aduce atâtea gânduri și probleme? 
Cum să mă obișnuiesc eu fără ei, când îmi lipsesc și când sunt plecați la școală? 
Cum să mă pot lipsi eu de tot tumultul ăsta obositor și frumos?

5 ani, și apoi...
Și apoi?

Varșovia prin ochii mei. Cu sprijin important din partea ochelarilor.

Mi-am dorit foarte mult să scriu despre Varșovia, pentru că a trecut ceva timp de când nu m-a impresionat plăcut un oraș. Bine, eu îmi doresc să scriu despre toate locurile în care merg,dar sunt leneșă.
Varșovia,deci. Îmi făcusem temele ca un călător conștiincios ce sunt când nu sunt nepăsătoare. :D Listă cu locuri de vizitat, adrese, program de lucru și tarif. Listă cu lucruri de mâncat, adrese, program de lucru și prețuri. :)) A doua listă puuuțin mai lungă decât prima, de intrasem în panică la un moment dat că nu o să apucăm să mâncăm tot ce îmi propusesem. Mission accomplished,though. Suntem profesioniști, până la urmă, nu simpli amatori.
Și,că tot vorbesc despre mâncare de 5 minute, să povestesc despre partea culinară a Varșoviei (și,cel mai probabil, a Poloniei).
Mâncare sățioasă, grea, delicioasă, cu carne, sosuri, aluat...o minune, ce să mai!
Începând cu vestiții pierogi, colțunașii umpluți cu orice, atât sărați, cât și dulci, care au fost o încântare pentru papilele noastre gustative,

continuând cu zapiekanka, un senviș cald din jumătate de baghetă și diverse umpluturi(cel mai bun se spune că e pe strada Widok, nr 19),

menționând, și nu în treacăt, un fel de mâncare servit la Pyzy Flaki Gorace, pe strada Brzeska,nr 29/31, care m-a dat pe spate, efectiv. Un fel de gogoși de cartof umplute cu carne, servite într-un borcan, cu topping de curcan și sos de ciuperci, eu, și sos de bacon domnul. Erau atât diferite umpluturi cât și diferite toppinguri, costa 12 zloți un borcan (vreo 14-15 lei) dar era extrem de bun și sățios.

Îmi plouă în gură.

Citisem pe Tripadvisor de un local ce servește mic dejun, așa că într-o dimineață am fost de am mâncat acolo. Nu o să povestesc despre gustul absolut minunat al mâncării, ci despre faptul că, pe toată perioada în care am mâncat, înăuntru, lângă bar, așteptau oameni să se elibereze mese, iar afară erau și mai mulți, la o coadă ca la rația de lapte, pe vremuri. Nu am văzut niciodată așa ceva.

Mic dejunul (cafeaua a fost divină, also)

..și coada de care scriam:

Locul se numește Bulke przez Bibulke și servește mic dejun toată ziua.
Nu închei subiectul "mâncare" înainte de a scrie puțin și despre desertul național, gogoșile pufoase umplute cu bunătăți și numite pāczek, servite la piekarnia(patiserii), despre care nu am, fără a vă șoca, decât cuvinte de laudă.

De vizitat, de asemenea, milk barurile, un fel de cantine comuniste, vreo 5 la număr,unde se mănâncă ieftin si bun, și musai un restaurant Zapiecek(sunt peste tot prin oraș), unde mâncarea e bună și chelnerițele îmbrăcate drăguț.

Dacă e cald(nu e și povestea mea), Varșovia are parcuri cât nu putem noi să ducem.  Doar parcul Lazienski are 76 de hectare, un lac, grădini, statui, cafenea..deci nu e timp de plictiseală. Din păcate vremea nu ne-a permis să petrecem atâta timp cât mi-aș fi dorit prin parcuri, but...there's always next time!
Noi am vizitat Keret House, cea mai îngustă casă din lume,

Palace of Culture and Science, un cadou de la Stalin care a împărțit, la vremea respectivă, părerile rezidenților, un fel de Casa Scânteii din București, unde se poate urca la etajul 30 și admira panorama din toate cele patru laturi,

centrul vechi, cu toate casele sale frumoase și Palatul Regal, zidurile cetății, piața, restaurantele, cafenele si tot ce mai oferă el.

O altă rută interesantă(mai ales pe soare) este The Royal Route, care incepe în centrul vechi și continuă 15 km, până la Wilanow Palace.

Noi am vizitat si Copernicus Science Centre, un muzeu inovativ și creativ de știință, mai potrivit pentru copii decât pentru adulți, dar interesant într-o zi ploioasă.

Mie mi-a plăcut în mod deosebit și cartierul Praga (înainte oraș de sine stătător), cu picturile sale murale.

Centrul Varșoviei este foarte asemănător cu Dubaiul. Clădiri noi, imense, totul e strălucitor, frumos luminat noaptea, impresionant.

Peste tot in oraș sunt trotinete electrice, pe care  le poți lua de unde vrei și lăsa  tot cam așa. :)

Pe scurt(ar cam fi cazul, după ditamai articolul), Varșovia este un oraș frumos, curat și civilizat, modern și cosmopolit, care are multe de oferit. 

Edu. Mic monolog.

Azi aș vrea să ne plimbăm. E frumos afară. În plus, am mâncat bine, am băut bine..
- Ai facut o criză de nervi bună...adaug.
- Da, și asta. Dar asta nu era programată. Eu m-am opus cât am putut, dar organismul meu așa a considerat necesar, să mă enervez. Dar lasă. Uite, acum ne plimbăm. Și eu știu exact traseul. E băgat pe GPS-ul meu. Când eram mic am înghițit un GPS si s-a dus în sus, la cap. Acum îmi zice:"to the left, to the right.."Așa că ia-te după mine.

Și ne-am plimbat. 10 minute, că după aia GPS-ul l-a condus la un loc de joacă.