Cred că reclamă la RedBull sau ceva...

Înainte de a scrie orice aș dori să precizez că beau cafea zilnic,de ani buni. Și am perioade, cum ar fi cea curentă, în care beau câte două...trei, pe zi. Cu toate astea, chiar dacă iau ultima gură de cafea la 23, sting lumina și adorm fără probleme.
Bun. Am vrut să lămuresc asta, să nu dau impresia de novice în ale cafeinei.
Ieri am băut un RedBull la ora...18-18.30, și mi-a dat aaaaaaripi până la 4 dimineața. P.A.T.R.U.

E adevărat, RedBull nu beau aproape niciodată, cel mult gust, dar ...ceasul rău, pisica neagră...ieri am avut acest regretabil impuls de a consuma unul întreg. Așa că am fost super mega fresh până la 4, întrebându-mă necontenit de ce nu mi-o fi venit această idee briliantă azi, măcar, să aștept ultimul episod din Game of Thrones în New Year's Eve style, ca o panseluță.
Colac peste pupăză, m-am trezit la 7, deci somnul de frumusețe a fost întrerupt brutal de senectute și ale ei reguli nescrise care obligă aproape-pensionarii ca mine să se trezească devreme.
Acum e 21, ceasul meu e setat pentru 3.53, pentru că la 4 dimineața începe Game of Thrones și socot că 7 minute îmi sunt suficiente să mă trezesc, să îmi blestem ideea, viața si impulsul, să realizez că e, totuși, ultimul episod ever, să mă spăl pe față și să dau drumul la televizor.
Azi am băut doar două cafele, nu m-am uitat nici măcar la reclame la RedBull, ochii mi se închid de când i-am deschis, dimineață, deci sunt, practic, deja pregătită de somn.
Nu mai rămâne decât să îmi păcălesc creierul că e suficient de târziu încât să ne culcăm, că s-a întunecat de mult, nu acum 9 minute și că pensionarii care se trezesc devreme se și culcă la fel.

Grecia. Compunere.

În mod clar nu sunt cea mai potrivită persoană care să scrie despre Grecia. Și, tocmai din motivul ăsta, sunt cea mai potrivită. Psihologie pentru începători, vol. I., ediția 1980.

De ce nu sunt? Pentru că Grecia ocupă loc fruntaș printre țările în care nu aș vrea să locuiesc. Și știu ce zic, am locuit în Atena cea mai lungă scurtă perioadă din viața mea. E adevărat, insulele sunt diferite de continent, dar tot același relief sterp, tot aceeași căldură insuportabilă, tot pietre în loc de verdeață, tot lentoarea specifică grecilor găsim peste tot. Pentru mine Grecia reprezintă, în afară de o perioadă traumatizantă din viață, o țară cu care nu sunt compatibilă pe termen lung. (ea și orice țară în care temperaturile depășesc 22 de grade, deci, după cum se vede, e vina mea).

Dar Grecia reprezintă, totodată, mult mai mult. Pentru mine și pentru oricine a vizitat-o. Noi mergem acolo de 17 ani, cel puțin pe dată pe an.(ce-i drept, nu mereu ca rezultat al alegerilor mele, ci ca parte a compromisurilor pe care trebuie să le faci, în general, într-o relație 😁  )

Grecia înseamnă soare. Soare primitor și dătător de voie bună prin lunile aprilie-mai, dogoritor prin iunie, iulie și august, prietenos și reconfortant prin septembrie, chiar octombrie, și cam mereu prezent în celelalte luni.

Grecia înseamnă și mare. Limpede, curată, cu nisip fin sau pietre șlefuite în zeci, sute de ani de zbucium, cu plaje atât de frumoase încât nicio poză nu le poate face dreptate, cu apa prin care îți vezi degetele picioarelor sau bancurile de peștișori care înoată pe lângă tine.

Ei...dar mai înseamnă și mâncare. Cine nu apreciază un souvlaki fript exact cât trebuie, cu o lipie caldă, cu tzatziki, ceapă aromată și roșii zemoase? Plus o băutură carbogazoasă rrrece, care să stingă toată combinația asta demențială? Da, Coca Cola, normal că de ea zic. :) Sau un frappe rece servit la o terasă la care toți sunt îndreptați cu fața spre stradă, ca la spectacol, sorbind alene și povestind vrute și nevrute? Sau cine n-a fost pe vreo insulă grecească fără să mănânce fructe de mare proaspete, sau fără să vadă caracatițe uscându-se la soare, gata să fie servite alături de o porție mare de cartofi prăjiți și o jumătate de lămâie? Ce să-ți dorești mai mult?

Și da, după cum ziceam, Grecia înseamnă relaxare. Faptul că de la prânz până după-amiază toată lumea pare să dispară din oraș, majoritatea magazinelor fiind închise, pe străzi e o liniște mormântală, de duminică, pentru ca totul să revină la viață pe seară, până noaptea târziu, cred că spune multe despre poporul ăsta. Seara totul se însuflețește, atunci începe distracția, practic, atunci se umplu terasele, parcurile, copiii ies la joacă, bătrânii stau la sfadă, tineretul vorbește zgomotos pe la taverne..ca și cum cineva a acționat un buton magic. Este incredibil cât de relaxați sunt toți, cât de bine dispuși, ce stare pozitivă îți insuflă.

Grecia mai înseamnă și istorie. O istorie ce datează de dinainte de Hristos, marcată de războaie, schimbări, perioade de criză sau apogeu, toate traversate cu bine de acest popor fascinant.

Și, pentru mine, Grecia înseamnă și muzică. Chit că o înțeleg doar foarte puțin sau deloc, muzica grecească mi se pare un cumul de sentimente interpretate în cele mai emoționante moduri posibile. În ce mă privește, Giannis Ploutarhos ar putea să cânte și despre prețul exagerat al cartofilor noi, că tot mi se face pielea găinii când îl ascult.

Și pentru toate motivele enumerate mai sus, precum și pentru multe altele ce azi nu și-au găsit loc în articol, pentru că, de 17 ani, e țara în care mă simt, pe termen scurt 😜 , ca acasă, dar și pentru că, și de n-ar fi toate astea, tot m-ar obliga cineva, eu o să revin, sper, an de an, în frumoasa Eladă, ceea ce vă doresc și vouă, că nu dau de la mine!

Hotel Festa Panorama Nessebar, sau cum să răcești la patru stele.

Pentru că, deși ne-am întors din concediu de o săptămână, eu încă mai port în mine amintirile vii ale condițiilor de cazare de la hotelul din Bulgaria(doar ce am strănutat de patru ori în al optsprezecelea ceai băut azi), zic să scriu puțin despre minunatul hotel la care am stat în vacanța de Paște.
Totul a început exact cum a și continuat, extraordinar. În parcare nu erau locuri libere, iar dacă încercai să parchezi undeva unde nu era marcat(fără să deranjezi, totuși) un prea zelos paznic era pregătit să-și dea și viața, la nevoie, numai ca tu să nu lași mașina acolo. Astfel, atunci când prietenii noștri au parcat într-un loc nestipulat în Regulamentul General al Parcărilor din Lumea Întreagă, paznicul în discuție a început să urle mai ceva ca Daenerys când și-a pierdut al doilea dragon și, în plus față de ea, pentru că suferința era vizibil mai mare, a început să bată cu pumnii în mașina acestora. Așa că a trebuit, cu ochii mijiți de spaimă și cu ușile blocate, să trecem pe lângă el și să căutăm loc de parcare în altă parte, undeva în apropiere.
După ce ne-am cazat(camerele erau frumoase, mari și curate, apropo. Uite că sunt corectă :) ) am coborât la masă, unde ni se spusese că ne sunt pregătite câteva feluri de mâncare, chiar dacă era trecut de ora de masă(am avut regim all inclusive). Mâncarea era...ca de all inclusive. La grămadă, cantină-style, comestibilă în cel mai bun caz. Nu aveau multe feluri(3 de carne, câteva garnituri, salate, două feluri de supă și 1 desert cu mai multe fețe). Sincer, am sperat să fie așa doar pentru că era o gustare pregătită din resturi, dar, din păcate, cam ăsta a fost parcursul pe toată durata șederii noastre acolo. Dimineața mâncarea era relativ ok(ouă, șuncă, mezeluri, o brânză fadă, salată, crenvurști, legume, cea mai proastă cafea din lume și ceai). Pâinea era mereu bună, dacă erai zvelt și placai gloata de pensionari ce stătea la coadă cu jumătate de oră înainte să se deschidă ușile puteai prinde și niște mini baghete calde, delicioase, și alte câteva gustări care erau ediție limitată.
La prânz, după cum am spus, cele trei feluri de carne(cel puțin unul, cel mult două erau ok-ish) cu toate cele pe lângă, plus, ca desert, înghețată și dulciurile de care scriam mai sus. Teoretic, ele erau de patru feluri(în fiecare zi aceleași), practic orice ți-ai fi pus în farfurie simțeai același gust, pentru că erau toate înmuiate în sirop de apă cu zahăr. Chiar și niște saleuri, la un moment dat, care sunt sărate la bază, tot așa le-am servit, cu gust de sarailii. Not impressed at all.
Seara era masa de prânz reloaded, doar cu alte feluri de mâncare, dar la aceeași calitate.
Nu trec mai departe înainte de a aminti de clătite. :D Știu că vor citi și o parte din cei cu care am fost acolo și știu că vor zâmbi(sau cel puțin așa sper din suflet, să fi depășit trauma). Dimineața serveau și clătite, iar treaba stătea așa: era un singur domn, la vreo 145 kg, care făcea clătite la două tigăi. Mă rog, când spun făcea exagerez, pentru că erau nefăcute. Încerca să facă. Sau nici măcar...
El se mișca puțin mai încet decât un melc după un pahar de coniac.Și oamenii se strângeau la coadă, și unii mai delegau pe alții, să nu aglomereze inutil locul, și când delegatul ajungea în față cerea 7 clătite, de exemplu, și uite-așa se declanșa jihadul. Țipete, urlete, scandaluri, deh...sarea și piperul românilor, oriunde s-ar afla. :D A doua zi, deloc prietenosul bucătar instaura o nouă regulă, și anume maxim două clătite de persoană, așa că la coadă se așezau 385 de oameni nerăbdători să guste din compoziția prea generos numită ”clătită”, și uite-așa trecură ani și au trecut și-acele/cumplite răni făcute de război, vorba poetei.Nu insist pe temă, o să spun doar că nu ne-am făcut mulți prieteni acolo.
Bun. Ce nu mi-a mai plăcut la acest hotel și țin musai să las cu limbă de moarte.
În cameră erau 20 grade cu minus, deși AC era pornit și dat pe plus plus plus, please. Drept pilote aveau niște pânze subțirele prin care se vedea cu ochiul liber, așa că am coborât, cu furci, cu topoare, la recepție, să întrebăm de ce nu merge căldura și când am putea să despachetăm toate hainele de pe noi. Răspunsul a fost, pe cât de simplu, pe atât de halucinant :”e hotel de vară, nu merge căldura!”. Șah mat, că asta nu mai auzisem. But little did we know, surprizele aveau să continue...
Siderați, nervoși, pe alocuri flămânzi, am mai băut o ceașcă de cafea proastă și ne-am decis să ne încălzim cu o baie fierbinte și apoi...Dumnezeu cu mila! Unii au ales să facă doar duș, alții, mai romantici din fire, și-au umplut cada cu spumă, visând la câteva momente relaxante. Dar, mai ceva ca într-o poveste scrisă de Murphy însuși, apa fierbinte era...călâie, așa că am avut, toți, surpriza neplăcută de a ieși dârdâind din baie, numai pentru a intra în dormitorul polar și a încerca să ne învelim cu o păturică translucentă. Răspunsul la întrebarea ”DE CE NU E APĂ CALDĂĂĂ?”..nu o să-l ghiciți niciodată, așa că vi-l zic eu: ”s-a terminat apa, reveniți mâine”. Măi, nu or fi bulgarii top pe servicii, dar la răspunsuri sunt brici, chapeau!
Așa că, da, am răcit. Am răcit, am răgușit, am tușit...na, ca în concediu la patru stele. Dar în rest a fost frumos. În rest, adică în Grecia, unde am fost înainte de a ajunge în Bulgaria. Dar despre asta, în episodul următor...Până atunci...evitați hotelurile de vară primăvara, pot cauza amintiri neplăcute!

Puțin despre sudul Franței și (r)estul României

Weekendul trecut am evadat puțin din oraș mai spre căldură, așa, spre sud. Deși e un drum destul de obositor, l-aș face în fiecare weekend, căci nu găsesc nimic mai sufocant decât un oraș în care nu poți face mare lucru.
Despre domnul care și-a tras nasul timp de 3 ore pe microbuzul spre aeroport am scris pe Facebook, nu are rost să mă repet. Încă aștept fonduri să demarez proiectul "Suflă, nu trage!".

Am aterizat în Marsilia vineri la prânz și am plecat într-un suflet să mâncăm, în primul rând pentru că eu eram leșinată de foame (nici cafea nu băusem toată ziua, darămite să mănânc) și apoi pentru că pusesem ochii pe un restaurant mexican pe care eram nerăbdători să-l încercăm.
Ca să mă pronunț rapid, vorba lui Edu:" mi-a plăcut dar nu mai vreau". Un burrito bun, dar nu ieșit din comun (e vorba de Rico Mexican Grill).
Apoi, parcă mai liniștiți și cu un vibe mai bun, am pornit către prima din cele trei locații pe care le aveam pe to-do list pentru vineri: Les Goudes. Citisem că este un sat pitoresc de pescari, și îmi imaginam ceva gen apus de soare, o terasă cu pește proaspăt (sau, mă rog, proaspăt recent) care sfârâie pe grătar, niște francezi savurând câte un pahar de vin (dacă o merge vinul cu pește, habar n-am, dar nu văd de ce n-ar merge)... în fine..cred că-mi imaginam un sat din Grecia în care am fost noi odată și pe care-l visez de atunci, că nu-mi mai amintesc cum se numea nici bătută. Dar să revenim. Les Goudes este orice, dar numai ce îmi imaginam eu, nu. E o fundătură cu un singur restaurant unde aveau, probabil, pește, dar noi doar ce mâncasem și eram mai mult axați pe priveliște, un loc ce părea uitat de timp și de civilizație, dar, ce să vezi, nu era, pentru că era plin de oameni care se plimbau, escaladau stâncile, beau o cafea (cred că era prea devreme pentru vin, totuși) la respectivul restaurant, un sătuc ce nu avea, din punctul meu de vedere, foarte multe de oferit, dar care, paradoxal, părea să satisfacă mulți oameni. Țin să menționez(am uitat să spun la început) că toate cele trei locații vizitate vineri fac parte din Parcul Național Calanques, unde calanques-urile astea reprezintă un fel de fiorduri ce se întind pe o distanță considerabilă (vreo 20 de km) și oferă, pe lângă priveliști spectaculoase, posibilitatea de a face snorkelling, scufundări, excursii cu barca, drumeții, cățărări, etc. Nu am făcut multe poze, dar din puținul meu, ce credeți? vă dau și vouă. :))

După Les Goudes am plecat spre Cassis, unde treabă stă mult mai bine, sau cel puțin după gustul meu. Cassis e un oraș turistic, cu un port foarte frumos, cu magazine la tot pasul, cu multe terase, un parc in care localnicii jucau petanque( cu aceasta ocazie aș dori sa-mi exprim public supărarea că nu am fost lăsată să joc, pentru că, deși nu am jucat niciodată și nu cunosc regulile, cel puțin nu încă, muahaha, simt din toți rărunchii că i-aș fi făcut praf pe moșii din parc deoarece eram bună la coci, și petanque mi se pare un fel de coci cu bile mari, de metal).
Cassis mi-a plăcut, așadar. Multă lume și aici, atât la terase (erau pline) cât și în magazine sau pe străzi. Iar primele 90 de minute de parcare sunt gratuite, ceea ce îți oferă timp suficient să explorezi orașul fără grija asta( după care e 1 euro ora, cred, deci nu ar fi vreo mare grijă nici după, dar am fost așa mândră de cât de frumos am formulat încât am hotărât să las propoziția, că prea am vorbit ca un om mare).

După Cassis am plecat spre La Ciotat, care, inițial, nu ne-a impresionat, pentru că prima parte a portului era în construcție, dar apoi am descoperit o faleză impresionantă, frumos amenajată, străjuită de palmieri și înțesată de bărci și șalupe de toate mărimile. La Ciotat are și autobuz hop on, hop off, deci îmi imaginez că avea chiar mai multe de oferit decât am văzut noi în fugă.
Și așa s-a terminat ziua de vineri, după acest mini maraton prin porturi, presupuse sate pescărești și aglomerata Marsilie.

Sâmbătă am vizitat Aix en Provence, un oraș universitar despre care citisem că e foarte frumos, dar, pe de altă parte, tot eu citisem și despre Les Goudes că e sat pescăresc, deci nu eram chiar încrezătoare că mă va da pe spate.
Așa cum se întâmplă mai mereu, însă, legile lui Murphy funcționează și in reverse, so to speak, asa ca am avut surpriza să găsesc un oraș cu adevărat frumos. Cours Mirabeau, adica inima orașului, strada centrală, acest Champs Elysées al Aix de Provence, are o lungime de 440 metri și o lățime de 42, e străjuită de platani și abundă in terase, cea mai faimoasă fiind Les Deux Garçons, cândva frecventată de Cezanne, Zola si Camus.
Orașul are potențial, era înțesat de oameni, atât localnici, cât și turiști, atmosfera era relaxată, îți dadea o stare de bine, cele 20 de grade contribuind, probabil, din plin, la zen-ul tuturor.
Aix e cunoscut și pentru numărul mare de fântâni (dacă informația pe care am citit-o e corectă, peste 1000), una dintre cele mai frumoase fiind exact la capatul acestei străzi din centru.

Și uite-așa, încet încet, s-a scurs și a doua zi de mini vacanță și a venit a treia și ultima, pe care am petrecut-o în Nisa. Despre Nisa s-au spus și s-au scris multe, e un oraș mare, frumos, aglomerat, noi l-am vizitat prima oara acum mulți ani și știu că l-am găsit fascinant atunci, la fel îl găsesc și acum, și ce nu încetează să mă uimească de fiecare dată este Promenade des Anglais, faleza lunga de 7 km pe care găsești laolaltă skateri, bicicliști, cărucioare, oameni care aleargă, oameni care se plimbă, oameni care stau pe băncuțe și admiră marea sau trecătorii, copii care se joacă, vânzători ambulanți...you name it, they've got it. Bonus? Terasele aflate fix pe plajă, pline ochi de fiecare dată.

Ei, și uite-așa, în spiritul ăsta de la vie en rose, am plecat eu din Franța cu avionul de 21.00 plin, evident, de români, că dacă ar fi fost plin de pakistanezi cred că m-aș fi îngrijorat puțin.
În avion, în spatele meu, un cuplu. Nu obișnuiesc să mă holbez la oameni, și nici memoria fețelor nu o am impecabilă, așa că nu îi remarcasem până să aud următoarea conversație. Please enjoy( am notat cuvânt cu cuvânt ce au spus fix atunci, în avion, că n-aș fi vrut să las momentul nepovestit)

El (român get beget, după cum am observat la 30 de secunde de la discuție, când am întors capul, deloc discret, să identific personajele):
-...țiganu- i tot țigan. Nu vezi că n-ai respect deloc? Vorbești aiurea.. Cioara e cioară, ce să mai.... se vede caracterul. Daca trăia generalul Antonescu erați toți în lagăre de concentrare...

Iubita lui (de etnie romă, după vorbă, după port):
- Hai, să moară mă-ta, că cine te aude vede cât de prost ești. Ai mai puține clase ca trenul, dă-te dracu'!

Atât. Și apoi s-au pupat. Se pupau când m-am întors eu cu ochii cât cepele și camera pornită, convinsă că voi filma o bătaie demnă de știrile de la ora 5.

Eram acasă.

Campanie de conștientizare

După ce am petrecut trei ore într-un microbuz alături de un domn care și-a tras nonstop (NONSTOP) nasul, aș dori să inițiez o campanie intitulată "Suflă, nu trage!" care să se adreseze în mod direct tuturor persoanelor care nu catadicsesc să ia/ceară/fure un șervețel, o batistă, o mânecă. Din sponsorizări ( primite, probabil, de la persoane ce suferă de misofonie, la fel ca mine, sau pur si simplu de bun simț) aș putea cumpăra șervețele de hârtie, batiste, spray antibacterian și materiale publicitare( la asta mă mai gândesc, că acum îmi vin numai idei agresive pentru flyere).
Cu speranța că ne dorim mai mulți o lume mai liniștită, o lume în care să te poți odihni în microbuz, de exemplu, aștept propunerile voastre de sponsorizare pe adresa redacției. Adresa mea, mai exact. Și nu uitați: suflați, nu trageți!

Baconul e cea mai bună legumă

Ieri am fost cu Eduard la acvariu, ocazie cu care am realizat, dacă mai era nevoie, că ori mă pun la punct cu niște noțiuni elementare de cultură generală, ori ne plimbăm mai mult prin parc.
Îmi era și foame, e adevărat, dar nu pot da vina numai pe asta. Vizita, oricum, s-a desfășurat cam așa:
- Vaai, mami, ce frumos e aici! Uite, peștișorul ăsta se cheamă ...[insert any fish name you might know]... Peștișorus Pesticicus.. (whatever, doar nu era să-mi încarc memoria și-așa suprasolicitată cu versurile atâtor melodii).
- Mhm..
- Maami, ce palpitant! Uite ce frumos e și ăsta,ce culori are! Scrie că trăiește de obicei în America de Sud!
- Mhm..
- Vaai, sunt așa de încântat! E așa interesant totul! Uite, scrie că ăsta e crap!
Opa! imi zic. Stai, că de ăsta am auzit, și știu și câte ceva despre el.
- Ăsta se mănâncă, mami! E gustos.
- ...aha. Și uite, aici, un somn uriaș...
- Și ăsta se mănâncă!
- ...și un păstrăv!
- Da, și ăsta!
Și am continuat așa încă vreo 10 minute( nu e vina mea că era tot meniul de la Pescăria lui Matei acolo) până m-a luat o poftă de pește de m-ar fi amendat cei de la acvariu doar dacă mi-ar fi citit gândurile.

Mă rog, ce voiam să spun: intenționam să vizităm o fermă în weekend, dar, la cum m-am prezentat azi, cred că ar fi mai puțin traumatizant pentru copii să caut o livadă.

Rătăcirile unei fete preasăbuite

Citeam acum ceva și mi-am dat seama că Răzvan împlinește în curând 13 ani. Are încă 12 ani jumate, sau cel puțin așa zic eu, ignorând lunile în plus/minus și trecerea atât de rapidă a timpului. Are 1.70 m, însă, și asta nu prea pot sa ignor când se întinde lângă mine sau îmi cere să ne măsurăm în oglindă, iar eu nu mai văd nimic de el. E mare si frumos, Răzvan al meu, și același copil bun dintotdeauna, chiar dacă acum sunt momente în care mă scoate din sărite. Îmi amintesc mereu de un interviu de demult al Andreei Esca, în care zicea că își adoră fiica, deși e extrem de enervantă, iar eu, tânără și fără copii(sau cu Răzvan mic, nu mai știu) pufneam mirată.."cum să spui de copilul tău că e enervant? Copiii sunt adorabili."
Ei bine, da, devin enervanți o perioadă, pentru că nu mai ascultă ca înainte, pentru că știu ei mai bine, pentru că mereu se simt nedreptățiți, pentru că .. pentru că aproape orice. Iar Răzvan al meu nu face excepție. Își aruncă ochii peste cap, pufăie ca trenulețul Thomas, îmi întoarce vorba, îl asuprește pe frati-su...tot pachetul. Si mă scoate din sărite, îi spun că am pretenții de la el, mă supăr, îmi trece, ne pupăm, ne împăcăm, o luam de la capăt.
Dar are 13 ani. Înca cel puțin 5 ani vom fi împreună zi de zi, ne vom certa, ne vom enerva, vom plânge si vom râde, ne vom îmbrățișa si alinta. Apoi va veni ziua în care va pleca la facultate. Sau în viață. Și, cel mai probabil, din casă. Și ce voi face eu atunci?  Cum mă voi obișnui eu fără el, fără certuri, nebunii si zgomot? Și, hai, să zicem că încă vreo 5-6 ani îl voi mai avea pe Edu prin preajmă (cu toate că, la cât de zăpăcit e ăsta, ar fi în stare sa își ia  lumea în cap când se vede cu buletinul în mână), dar... când va  pleca și el? Ce mă fac atunci?
Hotărârea să îi urmez până la capătul lumii dacă vor alege să locuiască în alt oraș e luată de mult (chiar și planul de rezervă, în caz că vor sta în orașe diferite), dar chiar și așa..nu vom mai locui în aceeași casă, evident, nu îi voi mai vedea noaptea, la culcare, si la prima oră, dimineața. Nu îi voi mai certa că e târziu și trebuie să se culce, așa cum nu voi mai trage de ei diminețile, să se trezească mai repede. Nu îi voi mai admonesta că fac prea mare gălăgie și deranjează vecinii. Nu voi mai ști când le e rău sau sunt fericiți, când le e teamă sau sunt frustrați, când s-au certat cu te-miri-cine sau și-au făcut un nou prieten. Sau, mă rog, poate voi mai afla câte ceva, dar în alt ritm și cu altă frecvență.
Vor crește, se vor maturiza și vor pleca. Ăsta e cursul firesc al vieții. Sunt conștientă, însă nu sunt și împăcată. Cum să accept eu cu ușurință maturizarea lor, când eu nici pe a mea nu o percep ca fiind completă și nu o accept în totalitate?  Să nu mai spun că nu o doresc. Și de ce aș dori-o, când aduce atâtea gânduri și probleme? 
Cum să mă obișnuiesc eu fără ei, când îmi lipsesc și când sunt plecați la școală? 
Cum să mă pot lipsi eu de tot tumultul ăsta obositor și frumos?

5 ani, și apoi...
Și apoi?