Jurnal de coronavirus. Ziua 13. Scurt de tot

De parcă mi-ar citi blogul, ghiciți ce făcea vecinul azi dimineață, de m-am și speriat de el când am ieșit în curte?
Punea plasa, of course. Nici nu-l văzusem, și am ieșit ca o floricică să iau aer. Întâi m-a șocat faptul că am văzut plasa, apoi m-a pufnit râsul, apoi l-am văzut pe el  și m-am speriat. Asta ar fi povestea mea. A lui ar fi: "puneam plasa și vecina a ieșit pe terasă, a început să râdă ca nebuna, singură, apoi s-a speriat de mine".

Mfine. Așa cum, într-un fel, preconizam, azi am fost cutezătoare și am părăsit casa. Am fost până la cutia poștală, aflată la vreo 20-30 de metri distanță. Sentimentele au fost contradictorii : la început m-am simțit ca un vițel abia fătat, parcă nici nu mai știam să merg, apoi parcă mirosea a libertate, apoi parcă a început să miroasă a coronavirus care se așeza pe hainele mele, apoi, când mai aveam vreo 2 metri până la cutia poștală, am auzit, undeva în depărtare, o mașină, și primul instinct a fost să mă arunc la pământ, că am crezut că e poliția și vine să mă aresteze că am nesocotit ordinul de carantină.
Nu m-am sălbaticit, vi se pare. Doar m-am dezobișnuit puțin de civilizație. Dar nu vă faceți griji, am anticipat asta și acum două zile am comandat niște chestii online de la singurul magazin de la noi din oraș care, deși închis, face livrări. Acum... nu știu câtă nevoie aveam de farfurii bleu, șervețele cu iepurași, o minge gigantică, un gel antibacterian și un joc Twister, dar sigur aveam nevoie să mai văd un (alt) om în carne și oase, să mă asigur că nu ne-au cotropit extratereștrii între timp și nu cumva sunt la modă fețele lungi și corpurile verzi.

Jurnal de coronavirus. Zilele 10,11,12.

Jesus, iar au zburat zilele și nu am apucat să fac lucrurile pe care mi-am propus să le fac de această pandemie.
Printre ele și ordine în garaj, unde nu mai ai loc să depozitezi nimic la întâmplare, că deja s-a abuzat de acest lux. Acum abia mai avem loc să trecem dintr-o parte în alta. Și strâns legat de această acțiune este și cea de colectare și înșiruire a materialelor aferente celorlalte hobby-uri pe care mândră le posed. Nu încep să le enumăr, suficient să zic doar că îmi ocupă jumătate de garaj.

De când nu am mai vorbit(singură) a trecut ziua de miercuri în care am încercat, într-adevăr, să fac cannoli, așa cum îmi propusesem, doar că rețeta aleasă nu a fost cea mai fericită și mi-au ieșit mai mult goggoșoli decât cannoli, dar le-am mâncat oricum, și nu numai pentru că am o sensibilitate pentru defavorizați, dar chiar erau bune. O să mai încerc și alte rețete, până reușesc, că nu degeaba am căutat prin toată Franța vin Marsala și nu am găsit, de a trebuit să-mi aducă o prietenă o sticlă din Italia. (între timp îmi luasem și eu din România, așa că am acum la vin Marsala cât sa-mi deschid cannolerie. Numa' rețeta să-mi iasă..)

Ca o mică paranteză, apropo de perioada asta de carantină, cred că vecinul de lângă casa noastră se simte singur. A scos săptămâna trecută plasa de pe gardul despărțitor, spunând că urmează să o schimbe, și de atunci.. sufletul. Nu a mai pus nimic în loc, lăsând gardul golaș și pe noi expuși în toată splendoarea bucătăriei, pe care o poate acum vedea cu ușurință de la geamul lui. Il mai las o săptămână, poate se satură de noi, și, dacă văd că nu, mă apuc să croșetez o păturică mare-mare, pe care s-o pun pe gard. Timp ar fi,skills găsim... numai vecinul să nu intre în depresie, că suntem simpatici de privit, îmi imaginez.

Așa... apoi a venit joi, care mi-a părut a avea 2 ore, și alea zburând imediat, între lecții cu elevuțul meu mic, pizza făcută în casă, pe piatra mea de nădejde, cu 4 modele diferite, să mulțumească întreaga clientelă, niște rummy, un 66 și niște seriale.. și numaidecât s-a făcut vineri.

Adică azi. Azi, pe lângă lecțiile obisnuite, Edu a primit ca temă, de la doamna, și să facă o prăjitură marmorată, pe care a executat-o cap coadă chiuind de bucurie(eu l-am ajutat doar la cuptor și să țină bolul când era prea greu). I-a ieșit super, era o rețetă foarte ușoară și gustoasă, special concepută pentru copii, trimisă de doamna pentru a-i ajuta să citească o rețetă corect, pentru a cunoaște măsurile, a împărți corect și... a se distra.

Apropo de asta. Eu am o problemă în a lucra cu cineva în bucătărie, așa că experiențele anterioare în care am încercat să îi țin pe lângă mine și să îi inițiez în arta gătitului au fost scurte și traumatizante. Pentru mine. Și mi-am dat seama de un lucru, chiar și ieri, când Edu avea de făcut un proiect pentru Paște și eu tot decupam iepurași și oușoare și nu-mi venea să - l mai chem să facă el. Mi-am dat seama că trebuie să pregătesc pentru fiecare dintre participanți un proiect. Fiecare cu iepurașii lui, fiecare cu desenele lui, fiecare cu prajiturica lui. Astfel ei au ocazia să învețe (sau să exerseze) și eu îmi pot face damblaua fericită. Nu de alta, dar am încetat să sper că voi depăși vreodată vârsta emoțională de 10 ani, așa că e mai bine să dăm cărțile pe față și să trăim în armonie.

Mbun. Acum, că am lămurit și asta, ne putem întoarce toți liniștiți la treburile noastre, iar eu revin peste câteva zile cu noutăți năucitoare, sunt sigură. Sper să nu vă consume prea mult așteptarea.

Jurnal de carantină. Zilele 8 și 9

Și luni și marți (și vorbesc de marți la trecut, că sigur se face miercuri până termin de scris) au trecut cu o viteză de abia așteptam o zi mai liniștită, sa-mi trag sufletul, și sper ca ziua aia să fie mâine. :)
Trag speranțe la ziua de maine pentru că miercurea Edu nu are lecții și atunci pot să îmi organizez și eu programul mai pe trândăveală(asta însemnând să am timp în sfârșit să fac cannoli, că mă chinui de nu-mai-știu când).

Așa cum mă așteptam, doamnele lui Edu s-au organizat foarte bine pentru începutul de săptămână și ne-au trimis, în detaliu, desfășurătorul primelor două zile. Și nu numai că l-au trimis, dar este atât de bine structurat, redactat, aranjat în pagină și colorat că îți e mai mare dragul să faci lecții cu odrasla din dotare. Bine, am noroc și cu Edu, că e brici și se descurcă mai bine ca mine uneori, că altfel poate nu îmi mai concentram atenția pe detaliile tabelelor, ci pe vocalize.
Pe lângă informațiile referitoare la ce avem de făcut, pe materii, fișele aferente și copii din manuale, doamnele ne trimit și mesaje încurajatoare, printre care și cel de a nu dispera dacă nu apucăm să facem tot într-o zi, de a îi sprijini în a se juca cât mai mult, de a împărtăși proiectele extra curriculare șamd.

Un lucru care mi-a plăcut mult este că, de obicei, fiecare lecție are 2 sau 3 fișe de exerciții similare, însă pe nivele diferite de dificultate. Astăzi, de exemplu, aveam 3 foi:"5","5bis" și "5terț". Explicația lui Edu a fost după cum urmează :
" Mami, știi că avem în clasă doi băieței care sunt ultimii la învățătură, nu se pricep. Pentru ei e 5terț. Apoi, sunt copii care nu se descurcă așa bine cu informațiile noi, cum eram eu când am început anul. Pentru ei e 5bis. Iar 5 e pentru mine."

Ce să zic, deloc încrezut...
:)

În plus, doamnele sunt foarte active pe programul de care vă spuneam, klassroom, unde pun poze, filmulețe, înregistrări audio.. Luni dimineață ne-au urat o săptămână frumoasă, succes, alea alea, iar marți una din doamne, care este și directoarea ciclului primar, ne-a trimis un film cu ea cântând la pian și voce o melodie de pe YouTube (a unui cântăreț francez) pe care copiii trebuie s-o învețe, și care are un mesaj foarte educativ, încerc s-o atașez la sfârșitul postării.
Doamna era în trening, acasă la ea, evident, ciufulită și naturală, și efectiv nu ai cum să nu o iubești de cât de drăguță, prietenoasă și normală e.

Așadar la Edu cam așa funcționează școala in absentia. Practic ei nu pierd nimic din ce ar fi făcut la școală, evaluările și dictarile săptămânale i le trimitem doamnei, care le corectează și le notează, apoi ne transmite notele. Totul mi se pare foarte bine pus la punct și suntem mulțumiți atât eu cât și micul elev, care termină mult mai repede tot ce are de făcut și îi rămâne timp de joacă.

Și la Răzvan se mișcă lucrurile, poate nu la fel de alert ca la Edu, în sensul că parcă nu are așa mult de lucru, dar, pe de altă parte, nici înainte nu avea. I se dau teme, lucrări, ii sunt notate, se fac recomandări de lectură (sau de ascultat operă, cum a primit la muzică), au grupuri pe WhatsApp și sesiuni video pe YouTube.

Niciunul nu a dat, încă, niciun semn că s-ar plictisi sau că i-ar lipsi ceva, și nici nu cred că vor da prea curând, așa că măcar pe frontul ăsta stăm bine.

In rest.. ce să zic? Mă mai sperii, mă mai liniștesc, mai sper, mai sper...

Vorba marelui poet-interpret contemporan :"așa trec zileee meele/ una bună, zeece reele..."

Over and out.

Jurnal de coronavirus. Ziua 7.

Am promis că ziua 7 din jurnalul de coronavirus va fi într-un ton mai optimist, așa că mă țin de promisiune și revin cu detalii despre programul meu zilnic.
Ei bine, poate o să vă surprindă, dar viața mea a continuat în ritmul alert și palpitant cu care v-am obișnuit. Mâncare, citit, curățenie, filme, joacă. James Bond ar fi invidios.

Ieri m-am trezit de dimineață, m-am spălat pe mâini, pe față, mi-am făcut rutina zilnică, m-am dat cu parfumul ăla bun, mi-am ciupit obrajii și mi-am mușcat buzele, că așa am văzut eu în filmele cu demoazele cochete și... m-am apucat de a nșpea curățenie generală. Am făcut-o cu stil, asta pot să vă garantez! A ieșit demnă nu de curățenia de Paște, ci de aia de Paște și aia de Crăciun laolaltă. Dacă nu eram consemnați la domiciliu trimiteam restul familiei în vacanță, undeva, să nu-mi întineze casa cea fără de prihană. Dar n-am avut unde să-i trimit, așa că după masa de prânz deja totul arăta de parcă nu văzuse picior de mop electric în viața lui.

Aseară ne-am uitat la Vocea Franței, sau cel puțin am încercat să ne uităm, printre Vocea lui Răzvan și Vocea lui Eduard care sunt emisiunile noastre preferate dintotdeauna (ei, aș, preferate! Nu avem de ales și încă n-am aflat cum să le punem pauză, așa că ne consolăm păcălindu-ne că ne plac).

Și s-a mai dus o zi. Azi și ieri, fiind weekend, nu au avut teme și au zburdat mai liberi ca de obicei, însă chiar și așa, cu toate astea, încă e liniște și pace în casa noastră, ceea ce, recunosc, mă îngrijorează. Mă așteptam ca până acum, după mai bine de o săptămână de 24/24 de conviețuire quasi siamezică, să fi explodat deja ceva: un bec, capul meu, o tigaie în capul cuiva, o epidemie de urlete... Însă pesemne că suntem mai rezistenți decât estimasem. Ne mai acord o săptămână. Am încredere.

Acum, când scriu, îi aud cum se aleargă prin casă și țipă. Cred că joacă "atinsa". Sunt foarte încântați și mândri de invenția lor. La fel cum sunt, în fiecare zi, de aceleași scheme pe care le fac în trambulină și pe care mă obligă să le vizionez zilnic, cu aceeași surprindere și încântare, de parcă nu le-aș ști pe dinafară. Că știți cum e... sunt copii care la 8-10 ani au inventat deja te-miri-ce aparate de împachetat haine (da, mă refer la băiețelul de 9 ani care a construit din lego mașinăria aia de împachetat) sau care au câștigat premii inventând soluții eficiente pentru salvarea balenelor albastre, și sunt copiii mei, care aruncă o sticlă pe jumătate goală în aer și sunt în delir dacă reușesc să o facă să aterizeze în picioare...
Csf.. Ncsf. Monkey sees, monkey does.

La final las o poză cu activitatea noastră preferată* a zilei de azi, pentru că am văzut că grătarul e laitmotivul spiritului românesc de ieri și dintotdeauna, și, în speranța că această poză va atrage și cititori dintre aceia care preferă plimbările în locul izolării, le transmit un călduros #staținaibiiîncasă!

*Menționez că niciunui bătrân sau tânăr nu i-a fost pusă viața în pericol în timpul acestei activități în aer liber. Stăm la casă. 

Jurnal de coronavirus. Zilele 5 și 6, cu promisiune de zi 7 mai pe veselie.

Azi trebuia să plecăm în Alicante. Acum 3 săptămâni, când ne întorceam din Porto, pe drumul de la aeroport spre casă ne uitam la un film cu Alicante și ne făceam planuri. Ce o să vizităm, unde o să mâncăm... În Portugalia nu era niciun caz de coronavirus, în Spania cred că erau doar câteva, în Franța, la fel, foarte puține...
Azi suntem în casă (de o săptămână, chiar) și planurile pentru o eventuală vacanță îmi par ceva străin, cu care nu știu când o să mai am legătură. Luna viitoare trebuia să mergem în Grecia, în România, în luna mai aveam planuri în Strasbourg... Acum tot ce îmi doresc e să mi-i revăd pe toți ai mei sănătoși. Să ne strângem în brațe și să stăm de vorbă, să povestim despre cât de speriați eram cândva, nu demult, de un virus venit de departe și instalat abuziv în viețile noastre.
Am trecut, așa cum am mai zis, prin tot felul de stări, de când cu acest virus. De la nepăsare, stres, teamă, panică... le-am avut pe toate.. Și încă le am(mai puțin nepăsarea, oh! Ce lux!). Însă am observat ceva, pe măsură ce trece timpul. Am observat o stare nouă. Un fel de obișnuință, de... rezistență, dacă vreți. Nu știu dacă e bine sau rău, și cu siguranță va fi înlocuită de panică totală atunci când vor muri primele persoane în România sau când cineva cunoscut mie va fi afectat de coronavirus. Dar fac pași mici, până atunci. Verific zilnic situația în țară, vorbesc cu ai mei, îi stresez să stea în casă(e tot ce pot să fac, de aici), apoi verific și situația în Franța, o compar cu a țărilor vecine, mi se pare că deocamdată e ok(depinde și cu ce țări compar, știu, dar sunt obișnuită să mă raportez la ce-i mai rău) și, după toate astea, dacă totul e în standardele pe care îmi permit, în condițiile actuale, să le stabilesc, sunt bine.
Scriam zilele trecute că aștept cu nerăbdare ziua în care graficele vor reveni la normal.. Ziua în care nu voi mai vedea cifre înroșite pe tabele, în care numărul îmbolnăvirilor(care nu e, oricum, nici pe departe real) va scădea amețitor, ziua în care acest coșmar se va termina și lumea, deși nu va mai fi, probabil, așa cum o știam, își va relua cursul firesc. Ei bine, de 2 zile nu mai sunt așa optimistă. Și nu că nu cred că se va termina vreodată această situație.. Se va termina, într-un fel sau altul. Însă nu atât de repede cât s-ar fi terminat dacă măcar acum, în ceasul al 12-lea, oamenii ar fi realizat ce este, de fapt, important.. Dacă ar fi înțeles că ce face fiecare dintre noi în momentele astea afectează mult mai mulți oameni decât ne putem imagina.
Prima dată am crezut că asta se întâmplă doar în România. Românii sunt, se știe, o nație aparte. Nația lui "Lasă, mă, că merge și așa!"  În plus, românii nu au nici frică și nici respect față de autorități. Motivele nu le mai enumăr, le știm cu toții. Mai mult, românii sunt, fiecare în parte, buricul pământului. Cei mai mari, cei mai tari, chuck norriși invincibili, cărora nu li se poate întâmpla nimic. Așa că invadarea spațiilor publice ca și cum toate avertizările erau pentru "fraeri", nu pentru ei, nu m-a mirat. M-a frustrat, m-a înfuriat, dar de mirat nu m-a mirat. Nici faptul că unii au ales să mintă, punându-și în pericol familia, nu m-a șocat. Grătare? Plimbări? Șuete în parc, cu prietenii? Sigur. Nouă nu ni se poate întâmpla nimic. Din același motiv sunt zeci de mii de chiștocuri sau gunoaie pe jos. Fiecare consideră că el, personal, e scutit de lege.
Dar am aflat, apoi, că și celelalte popoare ignoră avertismentele. Că și francezii ies, în număr mare(chiar și după carantina strictă impusă acum câteva zile) și, mai grav, că și italienii fac la fel. Am vorbit cu o cunoștință care trăiește în Milano și mi-a spus că fix săptămâna asta, marți, parcul din fața blocului ei era ticsit cu oameni. Marți, da? În condițiile în care Italia a întrecut China la numărul morților și probabil o va face și la numărul bolnavilor. Am rămas șocată...
E vorba de nepăsare? Inconștiență? Prostie? Toate la un loc?
Apoi... sunt bătrânii. Bătrânii care spun că ei și-au trăit viața, pot muri deja. Bătrânii pentru care noi, toți ceilalți, stăm în casă, pentru a-i proteja, pentru că sunt categoria cea mai afectată de virus. Bătrânii rezistenți la sfaturi, la rugăminți, la amenințări... Pe care nu mai ai cum să îi schimbi nicicum. Care nu înțeleg că, deși lor nu le mai pasă (sau așa zic) dacă trăiesc sau mor, există oameni cărora le pasă si care nu îi pot lăsa de izbeliște, și atunci ei ajung să ocupe patul de spital al unui tânăr care vrea să trăiască, sau al unui copil, sau al unui părinte care vrea să lupte cu boala pentru a-și vedea copiii mari.
Și nici nu vreau să mai amintesc de personalul medical. Oameni care se îmbolnăvesc la locul de muncă și care, mai devreme sau mai târziu, clachează fizic, pentru că au și ei, ca oricine, o limită. Cine îi înlocuiește pe ei?
În fine, discuția asta e interminabilă, așa cum pare, acum, și situația în care ne aflăm. Nici măcar nu știm când o să știm ceva. Pentru mine zilele astea incerte sunt ca picătura chinezească (ce să vezi?), pentru că eu nici nu sunt genul care să viseze cu ochii deschiși, cum am mai văzut pe net(nu că ar fi ceva rău). Sunt oameni care, pentru a trece mai ușor peste moment, își fac planuri de vacanță, de viitor, își rezervă cazare în septembrie în locuri însorite... Eu am urât dintotdeauna să clădesc castele de nisip. Mie mi-au trebuit mereu un teren solid, cărămizi, mortar, o temelie... Deocamdată nu am decât oameni care fac grătare și umplu parcurile și străzile...

Jurnal de coronavirus. Ziua 3 spre 4.

Tot eu sunt. Tot de aici, din izolare. Nu fonică, slavă Domnului, că au copiii grijă să mențină decibelii la înălțime. Și nici foarte îngrădită nu mă simt, să zic adevărul. De fapt, dacă tot sunt sinceră, nu cred că m-aș plictisi în casă nici să vină două pandemii consecutiv. Bat în lemn, totuși. Oi avea eu ce face, dar psihic nu rezist la atâta nesiguranță.
Multe nu s-au întâmplat de când am scris ultima dată. Copiii nu au dat niciun semn de plictiseală, și nici mai agitați ca de obicei nu sunt, așa că, pe planul ăsta, totul bine. Să vedem de mâine încolo, că azi am primit prin mail lecțiile și temele pentru amândoi (inclusiv teste) și... viitorul sună ocupat.
Apropo de asta, sunt foarte plăcut impresionată de cum s-au organizat cei de la școala lor. Luni dimineață toți profesorii lui Răzvan au avut o ședință în urma căreia am primit pe mail o listă cu planurile fiecăruia dintre ei, iar de marți am început să primim și materialele, temele, s-au organizat grupuri de whatsapp pentru ședințele live(credeți-mă că doar asta și m-a impresionat profund, aici NU se folosește DELOC whatsapp). In plus, doamna directoare de la colegiu ne trimite, zilnic, un mail cu un citat, un gând sau un proverb, toate optimiste, alături de diferite îndemnuri sau încurajări. Nu știu alții cum sunt, dar eu, la cât am de lucrat cu ei de mâine încolo, sigur am nevoie de orice încurajare.
Doamnele lui Edu m-au impresionat și mai și. Au creat un grup pe o aplicație specială pentru părinți, elevi și profesori (klassroom) și ne-au trimis mailuri cu desfășurătorul zilelor urmatoare, PE ORE.  Inclusiv teste și evaluări, iar noi trebuie să le transmitem completate, pentru corectat. Totul aranjat frumos, colorat, în tabele, să leșine de plăcere obsesiv-compulsiva din mine.
Copiii nu au părut așa entuziasmați ca mine când am început să printez și nu mă mai opream, dar i-am consolat repede, spunându-le că de mâine o să fie și mai rău, deoarece mă vor avea pe mine ca îndrumător, iar eu mereu am fost a naibii când am avut de-a face cu școala. A inceput când eram elevă și nu s-a oprit nici cât am fost profesoară. Probabil că n-am înțeles-o, și de aia.
In rest, ce să vă mai zic? Mi-am propus ca, pe lângă biliard, rummy, board games și ce mai facem zilele astea, să folosim și pachetul de cărți de joc. Și mi-am amintit că ani de zile am jucat cu ai mei 66. Efectiv ani de zile, seara, noi jucam rummy sau 66. Și insist în a aminti perioada de timp, pentru că, atunci când am încercat să-mi aduc aminte regulile jocului.... vid. Blank. Gaura neagră. Ni-mic. Am căutat regulile pe net, cele câteva variante găsite nu îmi evocau nimic cunoscut. Am vorbit cu D, nici el nu-și amintea mare lucru. Am scormonit iar în memorie, mai degrabă aș fi găsit leacul pentru coronavirus, aveam mai multe informații despre asta decât despre 66. A fost nevoie de câteva apeluri telefonice cu sor-mea și taică-meu să pot să pornesc de undeva.
Abia azi, punând toate informațiile cap la cap, am reușit să lansăm în eter primul joc de 66, după ani de pauză și ore de brainstorming.  Dar în rest sunt brici, jur!
Știrile nu știu dacă le-am consultat mai puțin, că Facebook ul meu pare să pornească singur când mă apropii de telefon, dar am avut și momente de optimism. Momentele astea dispar de obicei seara, pe la 18, când transmite Italia bilanțul, dar eu tot mai sper. Nu, nu numai că sper. ȘTIU. Știu că va veni și ziua în care graficul ăla nebun își va potoli ascensiunea, apoi se va calma și va începe să coboare, frumos și sigur, unde îi e locul. Mă rog în fiecare seară ca acea zi să vină mai repede. Și nu numai pentru Italia și Iran, ci pentru noi toți. Multe nu avem de făcut, oricum, zilele astea, așa că am putea la fel de bine să ne agățăm fiecare de ce putem, fie că e o speranță, fie o rugăciune, fie un gând pozitiv, și să le țesem pe toate într-un scut protector care să ne țină adăpost perioada asta.

Jurnal de coronavirus. Ziua 1, oficial.

Zic oficial pentru că, deși în Franța școlile s-au închis abia azi, noi nu am mai dus copiii de miercurea trecută, după ce a apărut primul caz de coronavirus la noi în oraș.
Nu am fost foarte panicată la începutul acestei isterii, la fel ca multă lume.. Coronavirusul era departe, undeva în China, europenii nu păreau să se îmbolnăvească, teorii ale conspirației au existat dintotdeauna, așa că mi-a fost ușor să nu mă impacientez. Apoi a intrat în Europa, dar, cumva, tot departe de noi era, pentru că erau câteva cazuri răzlețe, așa că, deși devenisem mai atentă, eram în continuare liniștită. Apoi, brusc, nici nu știu exact când, virusul a început să pătrundă în multe țări, corpuri și minți, inclusiv în a mea, care începea să înțeleagă (mai târziu, e drept, că niciodată nu am fost cel mai ascuțit creion din penar) că treaba e serioasă și e pe cale să devină și mai și.
Apoi...panică-n tunel. Am început să-mi fac tot felul de gânduri, de griji, de scenarii, majoritatea legate de familia mea si de spitalele din România, cu bonus contextul unei (pe vremea aia încă) epidemii care lua amploare rapid. Îmi dădea (și încă îmi dă) mereu cu virgulă, dat fiind că dintotdeauna m-am temut să nu ajungă cineva la spital, nici în vremuri mai liniștite, darămite într-o criză și mai acută de personal, materiale și paturi libere.
Și am început să citesc compulsiv despre acest subiect(atât de mult încât, dacă li se termină experții, mă pot oferi liniștită voluntar la OMS). Și am citit și bune, și rele, și pozitive, și negative, și tot ce-mi cădea în mână (sau, mai exact, în fața ochilor), până ce am simțit că toate informațiile alea mi s-au făcut guguloi în cap și mi-au strivit orice altceva îmi ocupa spațiul relativ gol dintre urechi. Așa că am zis Stop(e adevărat, cu glas suav, deocamdată) și mi-am propus să răresc și accesările de pe worldometers, pe care, sincer, cred că i-am îmbogățit zilele astea, cu milioanele de clickuri date, și articolele citite referitoare la subiect, și să încerc să îmi conserv precara sănătate mintală pentru ce va să vie. Pentru că...are să fie, probabil, suficient...
Așa că azi, în prima zi de stat aproape numai la domiciliu (am ieșit doar 30 min la un magazin, pentru aprovizionare, că auzisem că de marți ne vom afla în imposibilitatea de a mai ieși din casă - de fapt nu imposibilitate, ci dificultate) am făcut următoarele : am făcut o listă cu activități pentru perioada asta, am vizitat virtual muzeul Smithsonian (de fapt, doar parterul si o parte din etajul 1 azi, restul mâine, că e gratis, ne permitem două vizite), am făcut cheesecake cu copiii, am jucat rummy(am și câștigat, dar nu trebuie să vă surprindă, sunt sclipitoare la rummy când nu pierd :) ), am jucat biliard, am dat copiii afară, în curte, că se întuneca și ei tot mai găseau ceva de făcut prin casă(bine, i-am pus să facă și treabă în curte, dar, brusc, trambulina a devenit extrem de interesantă și au abandonat munca), am pus rețeta de cheesecake pe blog, m-am uitat la noul meu serial preferat, the 100, m-am uitat și la Asia Express, of course, că e genul meu preferat de emisiune, și uite, scriu și pe blogul ăsta.
Da, e adevărat, între toate astea am citit și informații despre covid-19,că, na, și dacă vrei să eviți și nu poți, și, în plus, am cel puțin două țări a căror evoluție o urmăresc îndeaproape, din motive personale. Dar, una peste alta, a mai trecut o zi relativ bună (totul e relativ, știți doar) în care Franța a declarat că e în război cu coronavirusul și a interzis accesul pe străzi fără motiv serios, iar în România încă nu a murit nimeni din cauza lui, Doamne ajută să rămână așa de-a pururea și-n vecii vecilor!
Trăim vremuri istorice, asta e clar de ceva timp. Care sau când va fi sfârșitul lor, doar timpul poate spune. Până atunci, tot ce putem face este să stăm în casă, să ne protejăm, protejându-i, astfel, și pe ceilalți, să ne informăm numai din surse oficiale și...să ne păstrăm speranța.