Jurnal de coronavirus. Zilele 54-60. THE END. :)

Ooo, dar este și rotund, ce să vezi? La fel ca noi, după carantină. 60 de zile. Încă puțin și făceam ocolul pământului, după Jules Verne.

Gata, contacții mei, vorba Petronelei Rotar. It is over. Nu a dispărut virusul, nu. Asta mai durează. (DACĂ o dispărea, că mai degrabă ne vom imuniza noi cumva).

S-a terminat carantina. De mâine, 11 mai(în Franța) ne vom relua, încet, ale noastre. Nu mai avem nevoie de adeverință când mergem în oraș, se redeschid magazinele(nu barurile și restaurantele, care vor funcționa doar în regim de livrare și take away), și, cel mai important pentru mine, avem voie să ne deplasăm 100 km "vol d'oiseau"!!!
Asta înseamnă 100 km drum drept, carevasăzică ceva mai mult dacă nu zbori, ci mergi pe șoselele șerpuite ale patriei.
Pentru mine, sincer, așa cum am mai scris, asta e cea mai mare bucurie. Să știu că pot călători din nou, chiar și așa, limitat. Sper să și reușim, în weekend.

Mai înseamnă și că o să fie deschise magazinele și că o să pot iar să casc gura aiurea (prin mască, deci nici n-o să se observe). O să iau la mănușă fiecare obiect strălucitor și complet nefolositor, dar care îmi va atrage atenția ca unei coțofene.

In fine, înseamnă multe, nu are rost să le enumăr aici, știe toată lumea cam la ce mă refer. Însă cel mai important, poate, e că înseamnă că suntem pe drumul cel bun, că ne revenim.

Mă gândeam mai devreme, când m-am hotărât să marchez în scris finalul perioadei de carantină, prin câte stări am trecut în aceste 60 de zile. Agonie și extaz aș numi această perioadă, dar am înțeles că s-a dat titlul ăsta deja,m-am trezit târziu. 🤷‍♀️

Știu ce a însemnat pentru mine perioada asta de izolare. Sunt curioasă, însă, ce a reprezentat și pentru ceilalți, dacă se va schimba ceva sau nu de acum încolo. Și nu mă refer la mască, mănuși și gel hidroalcoolic. Mă refer la comportament în general,la grija față de sine, față de ceilalți, față de mediu... Om trăi și-om vedea...

Gata. Azi nu mă întind la vorbă, sunt prea nerăbdătoare pentru mâine și de acum încolo. Habar n-am exact unde ies mâine, dar ies.  Keep in touch.

P. S. Hai, că n-a fost așa rău să fim cuminți și să stăm în casă atât, nu? Se putea și mai rău.

Și o poză de pe stradă de la noi, practic priveliștea mea de zi cu zi.

Jurnal de coronavirus. Zilele 46-53.

Dragă jurnalule,

Aici tot Robinson Crusoe(După o lună în Vaslui. Varianta feminină).

După cum bine știi, suntem în ziua 53 de carantină. Cel puțin așa cred, că deja nu mai știu să număr liniuțele trasate de-a lungul timpului.

Îți mai amintești, dragă jurnalule, cum, la început de carantină, eram efectiv terifiată de amploarea acestui virus, de efectele lui devastatoare? Cum urmăream înnebunită worldometers.info și dădeam refresh de 600 de ori pe zi, de aflam de morți înaintea familiilor lor?  Cum îmi imaginam îngrozită sfârșitul lumii și nici nu mă uitam pe geam, de frică să nu iau covid19?

Ei bine, află că nu îmi mai pasă câtuși de puțin de nimic. Panta fricii mele e descendentă, la fel ca cea a cazurilor noi, sau a morților răpuși de covid. Pe care oricum îi suspectez că au murit și din alte cauze, mulți dintre ei.

Citeam, la începutul acestei nebunii, că ne vom obișnui cu virusul și ne vom relaxa, în timp, și îmi făceam cruce cu limba. Cum să ne obișnuim cu Armageddon? Mai ales că îl văzusem pe Bruce Willis izolat cu Demi și copiii, deci sigur nu avea să ne salveze. Cum să fim relaxați, când zilnic sute, mii de oameni... mureau?

Ei bine, uite-așa! Ne-am obișnuit.
Fiecare zi a fost, și este, o victorie. Cu fiecare oră, zi, săptămână, am devenit mai puternici. Iar virusul mai slab. Sau, cel puțin, puterea lui a scăzut considerabil. Au murit oameni, dar s-au făcut și bine.(nu aceiași 😁). Mult mai mulți.

Așa că nu, nu îmi mai e frică. Nu mai sunt stresa(n)tă. (wishful thinking). Acum mă simt doar captivă. Acum vreau doar să primim undă verde și să începem să ne reintrăm în normal. Cu grijă, bineînțeles. Protejându-ne. Pe noi, pe ceilalți. Planeta. Pangolinii. (got it?)

Dragă jurnalule, nu vreau să spun că o iau razna, dar acum câteva zile am ascultat manele. 2!!!  A râs Vineri de mine, a zis că am înnebunit.
Și, când am fost la Carrefour, mi-a plăcut la nebunie playlist-ul zilei respective. Mai-mai că am început să dansez.
Ca să nu mai spun că, de câteva zile, am început iar să încing Google Maps ul, ca în vremurile bune, și să visez la prima ieșire de după carantină. Eu! Să visez cu ochii deschiși!!
Îți dai seama cât de afectată sunt, jurnalule?

Dar stai, nu ți-am zis ceva! Mai am un motiv pentru care mă grăbesc. În America, în Washington, mai precis, au ajuns, din Asia(!!!)... viespile ucigașe. Da, frumușelele astea:

Omoară albine în draci(de parcă nu era destul de grav că sunt în pericol oricum, și noi, odată cu ele) și, mai rău, pot fi letale și pentru oameni, dacă sunt înțepați repetat. Și vrei să îți mai zic ceva haios? Pentru că sunt ditamai animalele(aproape duble față de albinuțele normale)  înțepătura lor trece și prin costumul de apicultor. Dap.

Deci înțelegi, dragă jurnalule, de ce mă grăbesc așa? Nu am timp de pierdut. Am de trăit. De călătorit, de văzut, de explorat, de simțit...

Am stat destul în casă. În plus, dacă nu mă omoară coronavirusul, copiii, cu certurile lor constante, thrillerele la care mă uit sau viespile ucigașe... sigur mă omoară agramații.
Am vrut să fac un gest poetic și să atașez un mic rezumat al cărții la care tot fac referire zilele astea, Robinson Crusoe. Am căutat pe net, pentru că eu nu mai rețin detalii și nici capacitate de sinteză nu am avut niciodată(vezi orice articol scris de mine sau orice discuție liberă).
Ce am găsit m-a făcut nu numai să simt durere fizică, dar să simt și posibila durere a lui Daniel Defoe dacă ar fi apucat să citească, fie-i țărâna ușoară!
Nu am subliniat decât greșelile frapante, care mi-au făcut inima să tresară.

Fragment dintr-un rezumat al romanului Robinson Crusoe :

Deci...help?!

Jurnal de coronavirus. Zilele 33-45

... sau 33-8947. Mi-e totuna.

Gata, frate. Opriți pandemia, vreau să cobor!

Nu mai pot. Vreau să călătoresc. Nimic nu-mi lipsește altceva, de ce să fiu ipocrită?  În casă nu mă sufoc, avem spațiu suficient. Curte avem. Casa e pe malul unui râușor. Păsărelele ciripesc. Gutuiul din curte a înflorit. Acum văd că și stejarul a început să facă mâțișori. (asta e la minusuri, dar mă rog...) Mâncare avem. Cablu avem. Internet avem. Liniște în casă, doar când dorm indienii ăștia mici. Nu am avut timp să mă plictisesc nici măcar jumătate de oră de când suntem în carantină. Dimpotrivă, vreau să înceapă toată lumea din casă ce are de început, să fiu și eu mai liberă. Totul e minunat în afară de faptul că nu putem călători nicăieri!!!

E ca în "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Totul e minunat până ajungi în Valea Plângerii. Iar eu, dragii babei, nu numai că am ajuns, mă tăvălesc în ea. Tumbe fac.

Imi e dor de orice, literalmente. De mare, cel mai mult. De o baie în mare. De Ikea. De Dubai. De Grecia. De cumpărături aiurea, în magazine cu nimicuri. De Nisa. De ieșit la restaurant. De o plimbare pe faleză. De explorat un oraș nou. De făcut planurile unei noi excursii. De mers într-un parc de distracții. De ajuns seara, târziu, în camera de hotel, cu telefonul indicând 27000 de pași și 1000 de fotografii noi. De un check in cu o mâncare nouă. Sau o priveliște frumoasă. De înnebunit Google Maps în căutare de distanțe, timpi, trasee. De tot. De libertate.

Știu că mai avem puțin și o să începem, încetișoooor, să ne reluăm obiceiurile, drumurile, viețile de dinainte. Oh, boy, ce pregătită sunt! Au apărut o mulțime de filmulețe pe tema asta pe internet, cu oameni care dau năvală pe străzi după ce se ridică interdicțiile. În ceea ce mă privește, e adevărat. Voi fi un punct mic din mulțimea care va repopula străzile (nu suficient de)  părăsite. O să mă vedeți, eventual cărând un troller după mine, doar așa, de antrenament, să mă asigur că I still got the moves.

Și nu că până acum a existat vreo excursie pe care să nu o fi apreciat, însă cred că de acum înainte o să văd cu alți ochi orice ieșire, oricât de neînsemnată va fi ea. Și nu o să mă mai plâng nici de drumurile lungi cu mașina și nici de faptul că cineva mă trage, an de an, în Grecia, deși o știu mai bine ca Nikos Vertis(hai, că vă place Nikos Vertis, că umple Sala Palatului mai ceva ca Bănică).

Nu. O să mă bucur de fiecare centimetru de loc vizitat și de fiecare minut petrecut în afara casei. Promis.

Jurnal de coronavirus. Zilele 23-32

Jesus.. Ziua 32 deja?? Nu-mi vine să cred că atât de multe zile au trecut atât de repede. Mă simt ca Robinson Crusoe. Pe Vineri, Sâmbăta și Duminică îi am, mai rămâne să îmblânzesc capre. Sau muște, că nu prea am văzut capre prin cartier. Departe nu mă situez.

Sinceră să fiu, treaba asta cu izolarea mă irită pe ici, pe colo, în punctele esențiale. În primul și cel mai dureros rând, că nu mai putem umbla brambura, lucru ce reprezintă, practic, vocația mea pe acest pământ. Și faptul că fiecare zi petrecută în casă mă ține departe de un loc în care aș fi putut ajunge mă seacă la pipoțică. Nu mai zic de faptul că aveam excursii programate în fiecare lună, că am mai zis. Dar, frate, la 30 de minute de noi au înflorit câmpuri de lalele, iar eu nu pot să merg să le văd, că pe foaia cu care avem voie să ieșim din casă nu e nimic care măcar să se apropie de o eventuală cruțare de amendă. Avem voie să ieșim la plimbare, da, dar în limita a 60 de minute și a unui singur kilometru. Deci.. it's a no-no. Și asta mă enervează.

Apoi, deși inițial oamenii de pe aici nu se panicaseră spre deloc, cel puțin din punct de vedere al achizițiilor de alimente, brusc, de parcă ar fi ajuns porumbelul călător cu veștile și au aflat și ei că e pandemie, au început să cumpere compulsiv și au golit până și ditamai Carrefour-ul de lucruri esențiale. Și aici mă refer la drojdie uscată (ah, karmo, nebuno, cum îți râzi tu în barbă de mine, de îngâmfarea cu care iroseam pliculețele de drojdie pe nimicuri!), făină (săptămâna trecută nu se găsea decât bio. Bună și aia, na..), zahăr, la un moment dat, și, durerea mea supremă, mărar. Mărar, aici, e cuvânt compus din "mai" și "rar". Pentru că așa se găsește. Mai rar. Spre deloc. 

Și asta mă aduce la subiectul zilei, drobul. Eu fac drob în fiecare an. De pui, că doar din ăsta mănânc. Dar e un preparat important pentru mine, drobul, că mănânc doar 2 zile pe an. E ca Revelionul, dar mai important. Așa că nici nu am conceput, când am făcut meniul pentru Paște de anul ăsta, ca drobul să lipsească.
Zis și făcut. După lista cu meniul a urmat lista cu ingredientele. Listă care, printre altele, conținea : pipote și inimioare de pui, ficăței, la o adică, ceapă verde, mărar.
Bun. Ceapa verde și mărarul, la Carrefour, sunt mai scumpe la vedere decât un unicorn în tutu roz, baletând pe un curcubeu. Am găsit ceapă verde, la un moment dat, și a costat cât o porție de risotto cu trufe la un restaurant Michelin. Doar pentru că era curățată, cred. IDK.
Așa că am scos Carrefour ul din schemă și am încercat la un magazin unde știam că au fructe și legume proaspete. Probabil că toată lumea știa asta, pentru că am așteptat 10 minute doar să pot intra în magazin. În fine. Am reușit să intru și am pornit glonț în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea.  
Și așa a și fost, parol! Pentru că AVEAU. Și ceapă verde, și mărar. Cel puțin până am ajuns eu, că după ce am luat câte 4 legături din fiecare.. na.. potopul.

Acest aspect fiind rezolvat cu foarte mare succes, mi-am îndreptat, cu entuziasm, atenția către celelalte ingrediente de pe listă. Când am ajuns la organe de pui... sublime, dar lipseau cu desăvârșire. Ce pipote, ce inimioare? 
Ficăței? Poate doar ai mei, dacă o fi rămas ceva întreg după acest drobo-maraton.
Singurul lucru pe care am putut să îl fac a fost să iau două cutii miiici, una cu ficăței, alta cu ceva ce sper să fie pipote(altfel va ieși un drob tare dubios)... deja gătite!! 😱
Cum, cât și ce fel sunt gătite... rămâne de văzut vineri sau sâmbătă, când fac drobul. Azi eram efectiv epuizată de această cursă plină de adrenalină și nu am vrut să-mi forțez inima.

Mă indispune să nu găsesc ingredientele cu care sunt obișnuită să gătesc. De parcă nu era suficient că ciudații ăștia de vestici nu au leuștean 😱 și trebuie să-mi aduc din România (desigur, ar fi și posibilitatea să cultiv aici, doar că am acest handicap cu grădinăritul, în care ucid din fașă orice sămânță sau plantă, indiferent cât de rezistentă pare. Cred că aș putea să omor și cactuși. 😔 Nici păpădiile nu mi-ar supraviețui, probabil). Mai nou, adică săptămâna trecută, am aflat că francezii nu vopsesc ouă de Paște. Therefore, nu numai că nu găsesc ouă colorate în magazine, dar nu găsesc nici vopsea! The horror. 

Concluzia : acest Paște va fi: 
- fără rude, prieteni, cunoștințe alături. 
- cu un drob improvizat. Să-l numim Frankenstein. 
- cu ouă vopsite Dumnezeu știe cum. Eu știu doar că vreau să folosesc colorant alimentar, că cică merge. A!  Și am uitat să spun că nu am găsit ouă albe, deci voi vopsi din cele normale. 😶
- cu friptură de miel, de pui și... șnițel 😳 pe masă, că asta vrea Răzvan în ziua de Paște. Șnițel. 
- bonus: cu o vânătoare de ouă în curte, posibil soldată cu zgârieturi și certuri (nu zic eu, o zic experiențele trecute) 

În rest, cică sâmbăta și duminică plouă. 

#AnEasterlikenoother #Atleastihavedill 

Jurnal de coronavirus. Zilele 21 și 22

Nu că s-ar fi adunat foarte multe de spus de alaltăieri, dar azi am trecut un milestone, so to speak: am ieșit din casă. De-adevăratelea, cu schimbat în haine de stradă, cu tot, nu până la cutia poștală, în trening, ca data trecută. Am fost la Lidl. Pe jos. 😱

Bine, nici măcar n-am comis ceva ilegal, că Lidl e la o aruncătură de băț, iar noi avem voie la plimbare (fără să depășim perimetrul, ca în banc) o oră, maxim. Sau la piață, mai mult timp. Deci puteam bifa mai multe căsuțe pe biletul de voie, ne încadram. Însă am fost cuminți, am mers pe jos(vreo 10 minute), apoi, în Lidl, să tot fi stat 20 de minute (am fi stat mai mult, dar bătea vântul printre rafturi), alte 10 minute înapoi și aia a fost. M-am simțit ca Indiana Jones. Și am fost la fel de neînfricată🤠

Despre lumea de afară, ce să vă zic? Pare că merge înainte. Azi, fiind duminică, era destul de pustiu pe străzi, în plus de la noi de acasă până la Lidl e oricum o zonă liniștită, de obicei.
Copaci înfloriți, miros de primăvară, flori multicolore... naturii nu pare să îi pese de covid, dimpotrivă, cred că se bucură.

Însă cum există un echilibru în toate, după această aventură extracarantinală am ajuns acasă și, când să pregătesc masa, nu știu ce naiba s-a întâmplat și tigaia în care prăjeam niște ardei a luat foc. 😁 Ditamai vâlvătaia. Am fost pe fază, normal, că eram cu mâna pe ea, și am înlăturat-o imediat,  dar m-am și pârlit puțin. Vestea bună e că am mirosit a grătărel vreo 2 ore. 😁😁😁 După ce mi-am spălat funinginea de pe mână nu mi-a rămas nicio urmă, așa că, din păcate, mai mult decât atât nu am cum sa mă victimizez. Nici măcar bășică nu s-a format.

Deci nu m-am plictisit nici azi. Și nici ieri, că de câteva zile mi s-a pus iar pata pe un hobby, așa că ieri a luat ființă Maya.

Da, nu este perfectă, pentru că nu am aptitudini de croitoreasă, din păcate pentru mine și planurile mele, dar îmi e dragă chiar și așa, cu defecte. 

Deci cam așa stă treaba cu plictiseala. E sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. A!  Mâine e luni, deci o luăm de la capăt cu lecțiile. Dar apoi vine vacanța cu trenul din Franța (nici nu știu cât ține.. parcă 2 săptămâni) și poate o să am mai mult timp să... ăăă... să ce?! 

Jurnal de coronavirus. Zilele 17-20

Iar mă apucă scrisul la ore mici, probabil că abia așa reușește neuronul meu să se relaxeze puțin și să nareze una, alta.

Am fost foarte ocupată azi(ieri, cum ar veni, că e 2 noaptea). A apărut sezon nou la Casa de Papel și, conștiincioasă cum sunt, a trebuit să mă ocup. Ce să zic, nu luasem în calcul că ar fi posibil să nu fie ultimul, și s-a terminat... cum se termină fiecare episod. Așa că acum trebuie să mai aștept un an, minim, până la următorul risc de AVC.  Asta e, aștept. Nu e ca și cum am de ales.

Apropo de seriale, eu sunt fan înfocat, n-am fire de păr în cap câte seriale am urmărit. Însă sunt și perioade în viața unui om în care, din păcate, nu mai are nimic interesant de urmărit. Și eu am traversat până recent o astfel de perioadă. Nu m-a afectat, eram șmecheră pe atunci, doar ce venisem din călătoria în România cu jumătate de portbagaj de cărți. Dar cărțile sunt, așa cum știm, bunuri consumabile, așa că iată-mă, până acum vreo 3 săptămâni, fără cărți, fără seriale interesante... numa' o jale și un dor.
A trebuit să improvizez, firește. Am încercat una, alta, până ce am găsit un serial care m-a captivat pe de-a-ntregul: The 100. Primele două sezoane - bombă. Al treilea... not so much, anymore. Și-s șasă. Nu cred că ajung la ultimul, mă pierd pe parcurs.

Apoi, acum două zile, să aflu că a apărut sezonul 2 din Prietena mea genială. Parcă mai începem să venim de acasă. Ieri, ce credeți? Recomandare de serial de la cineva de pe Facebook : Trotsky. Deja se aglomerează. Între ele, a trebuit să mă uit și la Miami Bici, că prea se vorbea despre el, la un thriller-groază-multe stări, pe care l-am găsit fascinant :The platform (dar la ăsta nu vă uitați decât dacă aveți nervii tari) și la încă vreo două comedii(bune, ce-i drept) , luate la întâmplare de pe Netflix să mai destindă atmosfera :Death at a funeral și Vacation. (al doilea am înțeles că nu e și pe Netflix România). Dacă mai adaug și serialele și filmele la care mă uit cu copiii... o să înțelegeți că sunt un om foarte, foarte ocupat care, probabil, nu o să facă pandemia asta curat în garaj. Mno, csf...

Mă gândeam azi cât de reală e vorba aia cu "Ai grijă ce-ți dorești!". De ceva timp(de muult timp) m-am prins de șmecherie și am mereu foarte mare grijă la formularea dorințelor. Și la exprimare, în general. În primul rând pentru că sunt puțin de tot(puțiiintel) obsedată de semantică, lexic, etc, și în al doilea rând pentru că mi-a intrat mie în cap că e posibil să primești mot-à-mot ce ai cerut, și atunci e mai bine să nu fie note de subsol.
Însă uneori mai greșesc și eu, om sunt. Cel mai recent exemplu, mă întrebați?

Nu? Nu mă întrebați? Nu-i nimic, zic oricum.

Mie dintotdeauna mi-a plăcut să petrec sărbătorile acasă, în familie. Cel puțin prima zi. Pentru că îmi place să gătesc, să aranjez, în fine, am eu piticii mei. Ăsta e motivul pentru care anul ăsta noi am sărbătorit Craciunul și pe 17 decembrie, parcă, înainte să plecăm în România.

Așa. Și noi de câțiva ani Paștele îl făceam peste hotare, cu gașca. Foarte frumos, de altfel, că de asta și mergem an de an. Dar asta nu mă oprește să-mi doresc mereu să facem prima zi acasă, pentru a putea să pregătesc masa cum îmi place. Normal că și anul ăsta am gândit la fel. Cu voce tare. Voilá! Dorință îndeplinită. Nu mă așteptam, sincer, să trebuiască să se declanșeze ditamai pandemia care să afecteze peste 1000000 de oameni, totuși. Îmi cer scuze că a ieșit așa. Ce să zic.. poate au mai fost și alții să-și dorească asta, și ne-am combinat puterile, ca la Captain Power? 🤔
Nu am răspuns. Dar îmi cer scuze și promit să fiu atentă însutit de acum la cum formulez.

Gata. Mă opresc aici că dacă mai scriu puțin trebuie să adaug și ziua 21 în titlu. 😁

Noapte bună, sau bună dimineața! Păstrăm legătura.

Jurnal de coronavirus. 14,15,16.

Tare curioasă sunt câte zile o să dureze carantina asta, și cum o să se termine. Tare curioasă...

Apropo de cât de curioasă sunt, mai am o nelămurire. Bine, mai am 86478, dar le iau pe rând. Deocamdată mă interesează cum se face că, deși s-au strâns nșpe mii de sume de la nșpe mii de organizații, donații, atât făcute de firme, cât și de persoane fizice, deși s-au deblocat, o dată cu intrarea in starea de urgență, niște bani(îmi imaginez că nu puțini), cum mama naibii se face că spitalele NU AU DE NICIUNELE?? Nu au ventilatoare, nu au viziere, nu au halate, nu au măști!! Cum e posibil? Unde sunt toți banii strânși? Nu pot să înțeleg și refuz să cred că și ăștia au dispărut în eter, așa cum dispar, de obicei, banii în România. Pot să accept că și acum, în ceasul al... 13-lea, sunt oameni care se pretează la mizerii, care achiziționează materiale medicale la suprapreț, ei mai poartă și titulatura de "neoameni" la mine în vocabular. Dar mă gândesc că nu sunt toți așa, și tot ar trebui să rămână sume mari de bani care să ajungă în spitale.

Da. Deci asta ar fi O nelămurire. După ce o rezolv pe asta trec la următoarea.

Azi a venit coletul de care scriam. Vești bune: nu pare că am fost cotropiți de extratereștri, curierul arăta normal. Nu aceeași impresie și-a făcut-o și el despre mine, că l-am întâmpinat cu mască și reticență, dar cine mai stă să analizeze surpriza de pe fața lui?

Alaltăieri noapte nu am putut dormi, nici eu, nici domnul inimii mele. Ne-am trezit la 00.30. Ne trezisem, de fapt, chiar puțin înainte de ora asta, pentru că era foarte cald, dar la 00.30 eu am primit notificare de la HMS Core despre nu știu ce update-uri la telefon, și, o dată cu sunetul notificării au  dispărut șansele mele să mai adorm curând. Eu am o problemă : dacă mă trezesc în timpul nopții am șanse să mai adorm cam câte are echipa de fotbal a României să se califice la.. ei bine, la orice campionat.

Așa că adio somn.. Este și motivul pentru care mă culc târziu, să fiu foarte obosită și  să reușesc să prind cât mai mult somn neîntrerupt. În fine. Pe la 00.45, D a coborât să se uite la tv iar eu m-am zvârcolit ca o frigăruie pe salteaua care părea că are 100 grade Celsius, întrebându-mă dacă există saltele la care poți seta temperatura, iar ele să bage căldură cand îți e frig și frig când îți e cald. Dacă există, mă interesează foaarte tare cât ar costa, iar, dacă nu, mă interesează dacă ar putea-o inventa cineva. Hai, că nu e greu, jumătate din treabă am făcut-o eu, ar mai trebui doar o schiță, niște formule, cel mai probabil din fizică (iar aici eu zic pas, știți bine trauma mea legată de materia asta) și o aprobare pentru linia de producție. Cu plăcere!

În rest, cum mă știți : gătit, jucat, vizionat filme, strâns prin casă, propus să fac ordine în garaj până se termină pandemia și... lecții cu băieții, în special cu Edu, că Răz știe  singur ce are de făcut.  Și merge foaaarte bine treaba, în primul rând pentru că Edu se descurcă, și în al doilea și cel mai important rând pentru că #șîeu mă descurc. Sunt șefă la clasele 1-4. Hai, 1-3, să nu mă hazardez. După aia... mai vedem.

Over and out, că în desfășurător urmează un film, și trebuie să fac aranjamentele. 

#stămacasă. #nuerăudeloc