Struțo-cămila. Testing.

Acum câteva zile mi-a scris o prietenă cu care nu mai vorbisem de mult, dar care se întâmplă să fie o persoană la care eu mă uit în sus cu jind din perioada facultății, de când ne cunoaștem. Știți voi, cum te uiți la fotomodele pe Fashion Tv, și îți dorești să fii ca ele. Așa și eu la inteligența acestei prietene, cu tot atâtea șanse. Sau nu tot atâtea, că de slăbit mai slăbești, dar materie cenușie încă n-au băgat la Carrefour. Mfine.

Și îmi scrie ea, care îmi citește blogurile, și îmi zice că ar fi drăguț să le combin cumva, în sensul în care lângă fiecare rețetă să adaug și cronica unui film, sau câteva cuvinte despre o carte citită, sau despre un loc pe care l-am vizitat... în fine, pe sistemul "mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește de pomană", să zicem. :)

Ideea mi-a plăcut mult, cum îmi plac toate ideile frumoase și originale. Să îi fi spus că am depășit de mult numărul cărților citite cu toate rețetele pe care le fac, e una. Că am Alzheimer în fază incipientă și uit despre ce am citit/văzut a doua zi, e alta. Dar cum să ii explic faptul că am talent la scris cam cât praf e pe o tobă folosită zilnic? N-am putut să îi tai elanul din prima cu atâtea vești proaste. Așa că am primit bucuroasă și o las să își dea seama singură că m-a supraapreciat. 🤭

De azi struțo-cămile, deci. O să pun link de la un blog la altul, astfel încât sutele de mii de cititori adunați de pe ambele mele bloguri să poată beneficia de (și) mai multă vorbărie.

Un singur lucru a greșit ea, însă. Probabil e de vină faptul că nu am mai vorbit de ceva timp și m-a mai șters din amintiri. Mi-a zis să scriu "câteva cuvinte". "Câteva", așa a zis. Păi eu n-am zis câteva cuvinte în viața mea. Am zis mereu multe. Pe toate, aproape. Nu ziceam câteva cuvinte nici când mă asculta la mate, și, slavă Domnului, știe toată lumea că acolo chiar nu aveam multe de spus. Dar tot găseam eu de zis ceva. O poezie, un mic monolog, un extras dintr-o piesă de teatru... Se găsea.

Deci n-o să zic nici acum "câteva cuvinte". O să zic... puțin mai mult decât ar trebui, probabil. 😎 Azi chiar mult mai mult, că până acum a fost doar introducerea. 🙈

Bun.. Și mă gândeam eu așa cu ce să încep și în timp ce mă gândeam (și nu-mi venea nimic în cap, cum se întâmplă când TREBUIE) încercam să îmi dau seama ce film sau serial mi-au plăcut recent. 

Și mi-a venit în minte "Prietena mea genială". Am terminat recent sezonul doi, și pe toată perioada vizionării m-a încercat un sentiment ciudat. Nu am înțeles decât târziu ce era, dar, pentru a afla, trebuie să mai aveți puțină răbdare. 🤭

In primul rând, este printre foaarte puținele cazuri în care mi-a plăcut mai mult filmul decât cartea. Pentru că, da, am citit și cartea. Primul volum, de fapt. 

Subiectul nu este unul spectaculos. Este povestea de viață a două prietene care cresc într-un cartier sărac din Napoli și care, deși beneficiază, amândouă, de o inteligență mult peste medie, au parte de destine diferite. Acțiunea se petrece în anii 50, poveștile lor se împreunează și se despart în repetate rânduri, sunt cele mai bune prietene și cele mai aprige rivale, sunt în concurență și aliate pe tot parcursul celor două sezoane(din patru, presupun, dat fiind că e tetralogie și fiecare sezon a tratat un volum, până acum). 

Însă ce te atrage și te ține captiv la acest film nu este, din punctul meu de vedere, subiectul, ci veridicitatea personajelor și a locurilor. Nu cred să fi fost posibilă o distribuție mai bună. Din primul episod ești acolo, în Napoli, într-un cartier sărac, cu oameni diferiți, cu probleme diferite, și absorbi tot cu nesaț, identificându-te cu toți și cu niciunul.  Ești copilul care se joacă în fața blocului, ești vecinul cu probleme financiare, ești soțul /soția cu griji, ești în fiecare poveste și în fiecare casă. Și așa rămâi, episod de episod. 

Și mi-a luat aproape două sezoane să înțeleg de ce filmul ăsta nu numai că m-a fascinat, dar m-a făcut să îl iubesc, să îmi fie dor și să mă doară : pentru că îmi amintește de copilărie. Îmi amintește de mine mică, de prietenii din fața blocului, de Bubu, de zi lumină de bătut maidanul, de ajuns seara în casă obosită, julită, murdară, dar cea mai fericită de pe pământ. 

Și din toate motivele astea am ales ca prima rețetă cu poveste pe care o urc pe blog să fie una pe cât de simplă, pe atât de bună și plină de amintiri:dovlecei pané. Pentru că mă duc cu gândul la copilăria mea, la cartier, la fericire. 

Rețeta e cât se poate de simplă : se spală dovleceii, se înlătură capetele, se taie felii și se presară sare peste ele. 

Cât timp ele stau cuminți, pregătim 2 farfurii întinse și un bol. În farfurii punem pesmet, într-una, și făină, în cealaltă, iar în bol spargem 2 ouă (dacă avem mulți dovlecei și mai avem nevoie, mai spargem unul, ulterior). În făină se pot pune condimente, după gust și bucurie, eu pun doar sare. Bine, am pus și parmezan, la viața mea, dar acum let's keep it simple. Scurgem dovleceii de apa lăsată și îi uscăm în prosoape de hârtie cât putem de bine. Apoi ii dăm prin făină, ou, pesmet. 

Ii prăjim în ulei încins, pe ambele părți, până sunt aurii. 

Ii scoatem pe prosoape de hârtie. Noi i-am servit cu un sos de smântână și usturoi. 

Mai multe rețete pe www.pasiunecugust.blogspot.com 

Nu. Pot. Să. Dorm.

Cum e vorba aia? Că dacă te visează cineva nu poți dormi? Sau ceva similar, habar n-am, că am renunțat demult la superstiții.

Păi asta înseamnă că m-a visat întreg poporul chinez (înainte de a fi decimat de pandemie), plus o parte din cel rus.
De câteva zile nu mai am somn. De-loc. Adorm la 2.30 cel mai devreme. Recordul personal e 6. Acum e 4 și sunt fresh ca un pahar de portocale stoarse recent.

Adorm foarte târziu, mă trezesc devreme(7-7.30) și sunt zombie reloaded prima parte a zilei. Nici cafeaua nu mă mai ajută, mititica. A renunțat să mai lupte.
Cât timp sunt în picioare și fac treabă sunt teleghidată, dacă mă duc să mă culc(zi, noapte, nu contează) zici că mă așez pe flori de redbull. Îmi revin instant.

Am încercat tot. Yoga pentru somn liniștitor (dacă era bun tutorialul), numărat oi, capre, pangolini, renunțat la a doua cafea, pastile, tot.
Nada. Energia rezistă.

Și, că tot am timp berechet, m-am uitat acum câteva nopți la (singurul sezon din) Freud. Și personajul principal, adică el 😁, o adormea pe (o) ea doar printr-o atingere scurtă a frunții (ei, of course). Adică o vedea, pac! îi lipea o palmă de frunte, dormea aia trei zile. Bine, înțeleg, ea era și un subiect foarte sensibil la hipnoză și alte cele, de adormea când abia o atingea cineva. Dar măcar un îmbrâncit, ceva, să mă adoarmă și pe mine... O karată în ficat, orice. Doar să dorm...


4.25

Căutam pe net superstiția aia, că mă enervează că nu mi-o aduc aminte, și, tastând "ce înseamnă când nu poți dormi" (da, probabil că nici eu nu știu să caut) am găsit mai multe site-uri cu sfaturi pentru un somn mai bun. Unul din ele fiind vice.com, care recomandă, printre altele, meditația, și, odată cu ea, 3 aplicații menite să ajute  : calm, headspace, insight timer.
Mi le-am downloadat pe toate 3,așa că închid acum, mă pregătesc să le ascult.
Dacă nu dau niciun semn în două zile înseamnă că încă dorm, nu foșniți nimic pe net, să nu mă deranjați, că am de recuperat.

Ce poți face cu două ouă?

Copil de mamă obsedată de gătit.

Azi Edu avea, la temă, de completat câteva întrebări după citirea unui text scurt. Un fel de reading comprehension. Și acolo scria așa :

Julie ia un bol, sparge  două ouă și le bate repede cu furculița.

Iar una din întrebări era:"Ce pregătește ea?"

Edu, care nu m-a văzut bătând două ouă pentru omletă decât de 5 ori în viață, că noi de obicei mâncăm scrambled 😁, răspunde :

- Un tort cu ciocolată.
- Nu. Mai simplu.
- Un chec.
- Mai simplu.
- Pfff.. Nu știu. Un shake proteic?
-Aaa..nuu..(pe asta sigur n-o știe de la noi, că noi ne luăm proteinele în stare solidă, medium rare)
- Mă dau bătut. Ce altceva să facă?


Și a trebuit să facem un exercițiu de imaginație în care cineva ia două ouă, le sparge într-un bol, le bate și se limitează doar la o amărâtă de omletă.

Școala, right? Limitează copiii... 😁

Jurnal de coronavirus. Zilele 54-60. THE END. :)

Ooo, dar este și rotund, ce să vezi? La fel ca noi, după carantină. 60 de zile. Încă puțin și făceam ocolul pământului, după Jules Verne.

Gata, contacții mei, vorba Petronelei Rotar. It is over. Nu a dispărut virusul, nu. Asta mai durează. (DACĂ o dispărea, că mai degrabă ne vom imuniza noi cumva).

S-a terminat carantina. De mâine, 11 mai(în Franța) ne vom relua, încet, ale noastre. Nu mai avem nevoie de adeverință când mergem în oraș, se redeschid magazinele(nu barurile și restaurantele, care vor funcționa doar în regim de livrare și take away), și, cel mai important pentru mine, avem voie să ne deplasăm 100 km "vol d'oiseau"!!!
Asta înseamnă 100 km drum drept, carevasăzică ceva mai mult dacă nu zbori, ci mergi pe șoselele șerpuite ale patriei.
Pentru mine, sincer, așa cum am mai scris, asta e cea mai mare bucurie. Să știu că pot călători din nou, chiar și așa, limitat. Sper să și reușim, în weekend.

Mai înseamnă și că o să fie deschise magazinele și că o să pot iar să casc gura aiurea (prin mască, deci nici n-o să se observe). O să iau la mănușă fiecare obiect strălucitor și complet nefolositor, dar care îmi va atrage atenția ca unei coțofene.

In fine, înseamnă multe, nu are rost să le enumăr aici, știe toată lumea cam la ce mă refer. Însă cel mai important, poate, e că înseamnă că suntem pe drumul cel bun, că ne revenim.

Mă gândeam mai devreme, când m-am hotărât să marchez în scris finalul perioadei de carantină, prin câte stări am trecut în aceste 60 de zile. Agonie și extaz aș numi această perioadă, dar am înțeles că s-a dat titlul ăsta deja,m-am trezit târziu. 🤷‍♀️

Știu ce a însemnat pentru mine perioada asta de izolare. Sunt curioasă, însă, ce a reprezentat și pentru ceilalți, dacă se va schimba ceva sau nu de acum încolo. Și nu mă refer la mască, mănuși și gel hidroalcoolic. Mă refer la comportament în general,la grija față de sine, față de ceilalți, față de mediu... Om trăi și-om vedea...

Gata. Azi nu mă întind la vorbă, sunt prea nerăbdătoare pentru mâine și de acum încolo. Habar n-am exact unde ies mâine, dar ies.  Keep in touch.

P. S. Hai, că n-a fost așa rău să fim cuminți și să stăm în casă atât, nu? Se putea și mai rău.

Și o poză de pe stradă de la noi, practic priveliștea mea de zi cu zi.

Jurnal de coronavirus. Zilele 46-53.

Dragă jurnalule,

Aici tot Robinson Crusoe(După o lună în Vaslui. Varianta feminină).

După cum bine știi, suntem în ziua 53 de carantină. Cel puțin așa cred, că deja nu mai știu să număr liniuțele trasate de-a lungul timpului.

Îți mai amintești, dragă jurnalule, cum, la început de carantină, eram efectiv terifiată de amploarea acestui virus, de efectele lui devastatoare? Cum urmăream înnebunită worldometers.info și dădeam refresh de 600 de ori pe zi, de aflam de morți înaintea familiilor lor?  Cum îmi imaginam îngrozită sfârșitul lumii și nici nu mă uitam pe geam, de frică să nu iau covid19?

Ei bine, află că nu îmi mai pasă câtuși de puțin de nimic. Panta fricii mele e descendentă, la fel ca cea a cazurilor noi, sau a morților răpuși de covid. Pe care oricum îi suspectez că au murit și din alte cauze, mulți dintre ei.

Citeam, la începutul acestei nebunii, că ne vom obișnui cu virusul și ne vom relaxa, în timp, și îmi făceam cruce cu limba. Cum să ne obișnuim cu Armageddon? Mai ales că îl văzusem pe Bruce Willis izolat cu Demi și copiii, deci sigur nu avea să ne salveze. Cum să fim relaxați, când zilnic sute, mii de oameni... mureau?

Ei bine, uite-așa! Ne-am obișnuit.
Fiecare zi a fost, și este, o victorie. Cu fiecare oră, zi, săptămână, am devenit mai puternici. Iar virusul mai slab. Sau, cel puțin, puterea lui a scăzut considerabil. Au murit oameni, dar s-au făcut și bine.(nu aceiași 😁). Mult mai mulți.

Așa că nu, nu îmi mai e frică. Nu mai sunt stresa(n)tă. (wishful thinking). Acum mă simt doar captivă. Acum vreau doar să primim undă verde și să începem să ne reintrăm în normal. Cu grijă, bineînțeles. Protejându-ne. Pe noi, pe ceilalți. Planeta. Pangolinii. (got it?)

Dragă jurnalule, nu vreau să spun că o iau razna, dar acum câteva zile am ascultat manele. 2!!!  A râs Vineri de mine, a zis că am înnebunit.
Și, când am fost la Carrefour, mi-a plăcut la nebunie playlist-ul zilei respective. Mai-mai că am început să dansez.
Ca să nu mai spun că, de câteva zile, am început iar să încing Google Maps ul, ca în vremurile bune, și să visez la prima ieșire de după carantină. Eu! Să visez cu ochii deschiși!!
Îți dai seama cât de afectată sunt, jurnalule?

Dar stai, nu ți-am zis ceva! Mai am un motiv pentru care mă grăbesc. În America, în Washington, mai precis, au ajuns, din Asia(!!!)... viespile ucigașe. Da, frumușelele astea:

Omoară albine în draci(de parcă nu era destul de grav că sunt în pericol oricum, și noi, odată cu ele) și, mai rău, pot fi letale și pentru oameni, dacă sunt înțepați repetat. Și vrei să îți mai zic ceva haios? Pentru că sunt ditamai animalele(aproape duble față de albinuțele normale)  înțepătura lor trece și prin costumul de apicultor. Dap.

Deci înțelegi, dragă jurnalule, de ce mă grăbesc așa? Nu am timp de pierdut. Am de trăit. De călătorit, de văzut, de explorat, de simțit...

Am stat destul în casă. În plus, dacă nu mă omoară coronavirusul, copiii, cu certurile lor constante, thrillerele la care mă uit sau viespile ucigașe... sigur mă omoară agramații.
Am vrut să fac un gest poetic și să atașez un mic rezumat al cărții la care tot fac referire zilele astea, Robinson Crusoe. Am căutat pe net, pentru că eu nu mai rețin detalii și nici capacitate de sinteză nu am avut niciodată(vezi orice articol scris de mine sau orice discuție liberă).
Ce am găsit m-a făcut nu numai să simt durere fizică, dar să simt și posibila durere a lui Daniel Defoe dacă ar fi apucat să citească, fie-i țărâna ușoară!
Nu am subliniat decât greșelile frapante, care mi-au făcut inima să tresară.

Fragment dintr-un rezumat al romanului Robinson Crusoe :

Deci...help?!

Jurnal de coronavirus. Zilele 33-45

... sau 33-8947. Mi-e totuna.

Gata, frate. Opriți pandemia, vreau să cobor!

Nu mai pot. Vreau să călătoresc. Nimic nu-mi lipsește altceva, de ce să fiu ipocrită?  În casă nu mă sufoc, avem spațiu suficient. Curte avem. Casa e pe malul unui râușor. Păsărelele ciripesc. Gutuiul din curte a înflorit. Acum văd că și stejarul a început să facă mâțișori. (asta e la minusuri, dar mă rog...) Mâncare avem. Cablu avem. Internet avem. Liniște în casă, doar când dorm indienii ăștia mici. Nu am avut timp să mă plictisesc nici măcar jumătate de oră de când suntem în carantină. Dimpotrivă, vreau să înceapă toată lumea din casă ce are de început, să fiu și eu mai liberă. Totul e minunat în afară de faptul că nu putem călători nicăieri!!!

E ca în "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Totul e minunat până ajungi în Valea Plângerii. Iar eu, dragii babei, nu numai că am ajuns, mă tăvălesc în ea. Tumbe fac.

Imi e dor de orice, literalmente. De mare, cel mai mult. De o baie în mare. De Ikea. De Dubai. De Grecia. De cumpărături aiurea, în magazine cu nimicuri. De Nisa. De ieșit la restaurant. De o plimbare pe faleză. De explorat un oraș nou. De făcut planurile unei noi excursii. De mers într-un parc de distracții. De ajuns seara, târziu, în camera de hotel, cu telefonul indicând 27000 de pași și 1000 de fotografii noi. De un check in cu o mâncare nouă. Sau o priveliște frumoasă. De înnebunit Google Maps în căutare de distanțe, timpi, trasee. De tot. De libertate.

Știu că mai avem puțin și o să începem, încetișoooor, să ne reluăm obiceiurile, drumurile, viețile de dinainte. Oh, boy, ce pregătită sunt! Au apărut o mulțime de filmulețe pe tema asta pe internet, cu oameni care dau năvală pe străzi după ce se ridică interdicțiile. În ceea ce mă privește, e adevărat. Voi fi un punct mic din mulțimea care va repopula străzile (nu suficient de)  părăsite. O să mă vedeți, eventual cărând un troller după mine, doar așa, de antrenament, să mă asigur că I still got the moves.

Și nu că până acum a existat vreo excursie pe care să nu o fi apreciat, însă cred că de acum înainte o să văd cu alți ochi orice ieșire, oricât de neînsemnată va fi ea. Și nu o să mă mai plâng nici de drumurile lungi cu mașina și nici de faptul că cineva mă trage, an de an, în Grecia, deși o știu mai bine ca Nikos Vertis(hai, că vă place Nikos Vertis, că umple Sala Palatului mai ceva ca Bănică).

Nu. O să mă bucur de fiecare centimetru de loc vizitat și de fiecare minut petrecut în afara casei. Promis.

Jurnal de coronavirus. Zilele 23-32

Jesus.. Ziua 32 deja?? Nu-mi vine să cred că atât de multe zile au trecut atât de repede. Mă simt ca Robinson Crusoe. Pe Vineri, Sâmbăta și Duminică îi am, mai rămâne să îmblânzesc capre. Sau muște, că nu prea am văzut capre prin cartier. Departe nu mă situez.

Sinceră să fiu, treaba asta cu izolarea mă irită pe ici, pe colo, în punctele esențiale. În primul și cel mai dureros rând, că nu mai putem umbla brambura, lucru ce reprezintă, practic, vocația mea pe acest pământ. Și faptul că fiecare zi petrecută în casă mă ține departe de un loc în care aș fi putut ajunge mă seacă la pipoțică. Nu mai zic de faptul că aveam excursii programate în fiecare lună, că am mai zis. Dar, frate, la 30 de minute de noi au înflorit câmpuri de lalele, iar eu nu pot să merg să le văd, că pe foaia cu care avem voie să ieșim din casă nu e nimic care măcar să se apropie de o eventuală cruțare de amendă. Avem voie să ieșim la plimbare, da, dar în limita a 60 de minute și a unui singur kilometru. Deci.. it's a no-no. Și asta mă enervează.

Apoi, deși inițial oamenii de pe aici nu se panicaseră spre deloc, cel puțin din punct de vedere al achizițiilor de alimente, brusc, de parcă ar fi ajuns porumbelul călător cu veștile și au aflat și ei că e pandemie, au început să cumpere compulsiv și au golit până și ditamai Carrefour-ul de lucruri esențiale. Și aici mă refer la drojdie uscată (ah, karmo, nebuno, cum îți râzi tu în barbă de mine, de îngâmfarea cu care iroseam pliculețele de drojdie pe nimicuri!), făină (săptămâna trecută nu se găsea decât bio. Bună și aia, na..), zahăr, la un moment dat, și, durerea mea supremă, mărar. Mărar, aici, e cuvânt compus din "mai" și "rar". Pentru că așa se găsește. Mai rar. Spre deloc. 

Și asta mă aduce la subiectul zilei, drobul. Eu fac drob în fiecare an. De pui, că doar din ăsta mănânc. Dar e un preparat important pentru mine, drobul, că mănânc doar 2 zile pe an. E ca Revelionul, dar mai important. Așa că nici nu am conceput, când am făcut meniul pentru Paște de anul ăsta, ca drobul să lipsească.
Zis și făcut. După lista cu meniul a urmat lista cu ingredientele. Listă care, printre altele, conținea : pipote și inimioare de pui, ficăței, la o adică, ceapă verde, mărar.
Bun. Ceapa verde și mărarul, la Carrefour, sunt mai scumpe la vedere decât un unicorn în tutu roz, baletând pe un curcubeu. Am găsit ceapă verde, la un moment dat, și a costat cât o porție de risotto cu trufe la un restaurant Michelin. Doar pentru că era curățată, cred. IDK.
Așa că am scos Carrefour ul din schemă și am încercat la un magazin unde știam că au fructe și legume proaspete. Probabil că toată lumea știa asta, pentru că am așteptat 10 minute doar să pot intra în magazin. În fine. Am reușit să intru și am pornit glonț în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea.  
Și așa a și fost, parol! Pentru că AVEAU. Și ceapă verde, și mărar. Cel puțin până am ajuns eu, că după ce am luat câte 4 legături din fiecare.. na.. potopul.

Acest aspect fiind rezolvat cu foarte mare succes, mi-am îndreptat, cu entuziasm, atenția către celelalte ingrediente de pe listă. Când am ajuns la organe de pui... sublime, dar lipseau cu desăvârșire. Ce pipote, ce inimioare? 
Ficăței? Poate doar ai mei, dacă o fi rămas ceva întreg după acest drobo-maraton.
Singurul lucru pe care am putut să îl fac a fost să iau două cutii miiici, una cu ficăței, alta cu ceva ce sper să fie pipote(altfel va ieși un drob tare dubios)... deja gătite!! 😱
Cum, cât și ce fel sunt gătite... rămâne de văzut vineri sau sâmbătă, când fac drobul. Azi eram efectiv epuizată de această cursă plină de adrenalină și nu am vrut să-mi forțez inima.

Mă indispune să nu găsesc ingredientele cu care sunt obișnuită să gătesc. De parcă nu era suficient că ciudații ăștia de vestici nu au leuștean 😱 și trebuie să-mi aduc din România (desigur, ar fi și posibilitatea să cultiv aici, doar că am acest handicap cu grădinăritul, în care ucid din fașă orice sămânță sau plantă, indiferent cât de rezistentă pare. Cred că aș putea să omor și cactuși. 😔 Nici păpădiile nu mi-ar supraviețui, probabil). Mai nou, adică săptămâna trecută, am aflat că francezii nu vopsesc ouă de Paște. Therefore, nu numai că nu găsesc ouă colorate în magazine, dar nu găsesc nici vopsea! The horror. 

Concluzia : acest Paște va fi: 
- fără rude, prieteni, cunoștințe alături. 
- cu un drob improvizat. Să-l numim Frankenstein. 
- cu ouă vopsite Dumnezeu știe cum. Eu știu doar că vreau să folosesc colorant alimentar, că cică merge. A!  Și am uitat să spun că nu am găsit ouă albe, deci voi vopsi din cele normale. 😶
- cu friptură de miel, de pui și... șnițel 😳 pe masă, că asta vrea Răzvan în ziua de Paște. Șnițel. 
- bonus: cu o vânătoare de ouă în curte, posibil soldată cu zgârieturi și certuri (nu zic eu, o zic experiențele trecute) 

În rest, cică sâmbăta și duminică plouă. 

#AnEasterlikenoother #Atleastihavedill