Cafea Navajo

Acum câteva zile am dat peste rețeta asta pe internet și mi s-a părut interesantă. Eram foarte curioasă ce gust are, pentru că tipa din videoclip părea foarte încântată și tot spunea că făina prăjită îi schimbă total gustul. Așa e, dar, înainte să vă spun ce părere mi-a făcut, să vă povestesc puțin despre originea acestei rețete.

In 1884-1866 indienii din triburile Navajo au fost mutați de pe pământurile lor în Arizona și până în New Mexico. Guvernul american le dădea rații, iar acestea includeau și făină și cafea. Cafeaua le era necunoscută la acel moment indienilor Navajo însă în timp au început să inventeze tot felul de rețete, printre care și această rețetă cu cafea, care are, însă, mai degrabă consistența unui desert. E cremoasă și densă și în funcție de cât zahăr pui, se apropie sau nu de ideea de pudding de cafea. Dacă mă întrebați ce impresie mi-a lăsat....not great, not terrible. Nu mi-aș mai face a doua oară, nu în detrimentul cafelei normale pe care o beau de obicei, cel puțin. Gustul intrigă, la început nu mi-a plăcut, apoi mi s-a părut interesant.

Ca mod de preparare, e foarte simplu: prăjim o cantitate mică de făină, la foc mic, amestecând cu o spatulă de lemn, până devine aurie. În cafeaua fierbinte, în care punem și zahăr după gust, adăugăm, puțin câte puțin, din făina prăjită, până ce ajunge la consistența dorită.

Eu pun și un filmuleț cu tot procesul, dacă nu vă încumetați să faceți, măcar să vă faceți o idee.

👇👇👇

Navajo coffee

Povești, povestiri, amintiri. Și o rețetă.

Am fost plecați în weekend. Weekend plus one, cum ar veni, că ne-am plimbat sâmbătă, duminică și luni, iar ziua de marți am petrecut-o pe drum.

De fiecare dată când avem zile pline, cum au fost astea, mă gândesc câte poți face în atât de puțin timp, dacă ai planul făcut, bineînțeles. O merge și dacă nu te pregătești, nu știu, m-a ferit Dumnezeu. Eu când plec undeva o fac cu liste, poze, programe, tarife... tot setul. Cu stil, cum s-ar zice. 😁

Desigur că de trei săptămâni, de când avem voie să ieșim din casă (și ieșim, că de stat am tot stat) listele mele au fost mai slim. Încă sunt închise atracțiile pe care le-am vizita în mod normal, așa că ne-am limitat la plimbat, văzut, fotografiat și chiar luat prânzul în aer liber, pentru că restaurantele abia de ieri s-au deschis în regim obișnuit. 

Sâmbătă am pornit spre Strasbourg, cu o mică oprire într-un Ikea din Elveția, să mâncăm. Noi și toată lumea. Era plin, nimeni nu avea mască și singurul lucru care lega de o (fostă) pandemie erau niște buline distanțate social pe care trebuia să aștepți cuminte. Am așteptat, am mâncat, ne-am înghesuit spre ieșire și am plecat spre Strasbourg. 

Așa cum mă așteptam, orașul e minunat. E viu, dinamic, tineresc, ofertant(fără nicio legătură între ultimele două 😁). Am prins și vreme bună, și magazine deschise, și plin de lume peste tot. Am fost să vedem catedrala(am încercat să și intru, duminică, dar era slujbă și nu ne-au lăsat), centrul cu străduțele și piețele pline de tineri, la petite France (parte a Patrimoniului Mondial al UNESCO), barajul Vauban(am închiriat și o bărcuță cu care am făcut un tur de o oră pe canalele râului Ill), am dat o tură prin parcul l'Orangerie și ne-am minunat de priveliștea oferită de Ponts Couverts. Pun și poze, în caz că mai e cineva amator de călătorit virtual. 

Mai mult nu mă întind, deocamdată, că mai am de povestit despre un oraș absolut minunat pe care l-am descoperit lângă Strasbourg și încă unul în Germania, dar acum vreau să scriu puțin  despre mâncare.

Strasbourg este capitala Alsaciei și are o tradiție culinară deosebită, cu preparate bogate, sățioase, cu influențe germane. Printre ele ar fi de notat varza(cu ciolan), tarta cu ceapă, baeckoffe(o supă cu 3 feluri de carne) și, bineînțeles, flammkuchen, motivul pentru care ne-am adunat astăzi aici.

Flammkuchen(sau flammekueche) este o tarta gustoasa si usor de preparat care se coace de obicei la cuptorul de lemne, ăsta fiind si scopul ei initial, sa verifice temperatura cuptorului.In timp insa a devenit o reteta foarte apreciata extinzandu-si popularitatea si dincolo de Alsacia, zona din care e originara.

Ei, si o data lectia de geografie gastronomica gata, va invit din toata inima sa incercati aceasta minunatie, merge perfect ca gustare, aperitiv, mic dejun, cina..:)) ce vreti voi, ca e buna tare!

 

Ingrediente:

Pentru blat:

-250 grame faina

-50 ml ulei

-un praf de sare

-apa

Umplutura :

-90 grame smantana

-90 grame branza proaspata

-o ceapa mare

-jumatate de pahar de vin alb,sec

-150 grame de bacon afumat

 

Punem faina, uleiul si sarea intr-un bol, amestecam cu mana, apoi incepem sa adaugam putin cate putin apa incat sa formam un aluat. Punem aluatul in folie de plastic si bagam la rece o ora.

 

Intre timp, taiem ceapa solzisori. Intr-o tigaie punem un cub de unt si putin ulei si calim ceapa la foc mic. Adaugam vinul si lasam pe foc pana se evapora.

Incalzim cuptorul la 280C.  Impartim aluatul pe jumatate. Intindem fiecare jumatate pe o hartie de copt cat de subtire putem. Decupam un cerc ajutandu-ne de o forma de tort sau de o farfurie. Indoim marginile cu mana sau cu o furculita pentru a forma un fel de bariera.:)

 

Intr-un bol amestecam smantana cu branza proaspata. Impartim in doua si intindem pe fiecare foaie de aluat.  Intindem bine, pana la margine. Punem baconul taiat cubulete si peste ceapa calita apoi saram si piperam dupa gust. Bagam la cuptorul incins pana ce este gata(se rumeneste).

 

 

 

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa! 

P. S. 1 Mai multe rețete pe www.pasiunecugust.blogspot.com

P.S. 2 Rețeta de mai sus e pe blogul meu de muuult timp(de unde și pozele ca din fundul grădinii) , dar mi s-a părut potrivită acum. 

 

Struțo-cămila. Testing.

Acum câteva zile mi-a scris o prietenă cu care nu mai vorbisem de mult, dar care se întâmplă să fie o persoană la care eu mă uit în sus cu jind din perioada facultății, de când ne cunoaștem. Știți voi, cum te uiți la fotomodele pe Fashion Tv, și îți dorești să fii ca ele. Așa și eu la inteligența acestei prietene, cu tot atâtea șanse. Sau nu tot atâtea, că de slăbit mai slăbești, dar materie cenușie încă n-au băgat la Carrefour. Mfine.

Și îmi scrie ea, care îmi citește blogurile, și îmi zice că ar fi drăguț să le combin cumva, în sensul în care lângă fiecare rețetă să adaug și cronica unui film, sau câteva cuvinte despre o carte citită, sau despre un loc pe care l-am vizitat... în fine, pe sistemul "mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește de pomană", să zicem. :)

Ideea mi-a plăcut mult, cum îmi plac toate ideile frumoase și originale. Să îi fi spus că am depășit de mult numărul cărților citite cu toate rețetele pe care le fac, e una. Că am Alzheimer în fază incipientă și uit despre ce am citit/văzut a doua zi, e alta. Dar cum să ii explic faptul că am talent la scris cam cât praf e pe o tobă folosită zilnic? N-am putut să îi tai elanul din prima cu atâtea vești proaste. Așa că am primit bucuroasă și o las să își dea seama singură că m-a supraapreciat. 🤭

De azi struțo-cămile, deci. O să pun link de la un blog la altul, astfel încât sutele de mii de cititori adunați de pe ambele mele bloguri să poată beneficia de (și) mai multă vorbărie.

Un singur lucru a greșit ea, însă. Probabil e de vină faptul că nu am mai vorbit de ceva timp și m-a mai șters din amintiri. Mi-a zis să scriu "câteva cuvinte". "Câteva", așa a zis. Păi eu n-am zis câteva cuvinte în viața mea. Am zis mereu multe. Pe toate, aproape. Nu ziceam câteva cuvinte nici când mă asculta la mate, și, slavă Domnului, știe toată lumea că acolo chiar nu aveam multe de spus. Dar tot găseam eu de zis ceva. O poezie, un mic monolog, un extras dintr-o piesă de teatru... Se găsea.

Deci n-o să zic nici acum "câteva cuvinte". O să zic... puțin mai mult decât ar trebui, probabil. 😎 Azi chiar mult mai mult, că până acum a fost doar introducerea. 🙈

Bun.. Și mă gândeam eu așa cu ce să încep și în timp ce mă gândeam (și nu-mi venea nimic în cap, cum se întâmplă când TREBUIE) încercam să îmi dau seama ce film sau serial mi-au plăcut recent. 

Și mi-a venit în minte "Prietena mea genială". Am terminat recent sezonul doi, și pe toată perioada vizionării m-a încercat un sentiment ciudat. Nu am înțeles decât târziu ce era, dar, pentru a afla, trebuie să mai aveți puțină răbdare. 🤭

In primul rând, este printre foaarte puținele cazuri în care mi-a plăcut mai mult filmul decât cartea. Pentru că, da, am citit și cartea. Primul volum, de fapt. 

Subiectul nu este unul spectaculos. Este povestea de viață a două prietene care cresc într-un cartier sărac din Napoli și care, deși beneficiază, amândouă, de o inteligență mult peste medie, au parte de destine diferite. Acțiunea se petrece în anii 50, poveștile lor se împreunează și se despart în repetate rânduri, sunt cele mai bune prietene și cele mai aprige rivale, sunt în concurență și aliate pe tot parcursul celor două sezoane(din patru, presupun, dat fiind că e tetralogie și fiecare sezon a tratat un volum, până acum). 

Însă ce te atrage și te ține captiv la acest film nu este, din punctul meu de vedere, subiectul, ci veridicitatea personajelor și a locurilor. Nu cred să fi fost posibilă o distribuție mai bună. Din primul episod ești acolo, în Napoli, într-un cartier sărac, cu oameni diferiți, cu probleme diferite, și absorbi tot cu nesaț, identificându-te cu toți și cu niciunul.  Ești copilul care se joacă în fața blocului, ești vecinul cu probleme financiare, ești soțul /soția cu griji, ești în fiecare poveste și în fiecare casă. Și așa rămâi, episod de episod. 

Și mi-a luat aproape două sezoane să înțeleg de ce filmul ăsta nu numai că m-a fascinat, dar m-a făcut să îl iubesc, să îmi fie dor și să mă doară : pentru că îmi amintește de copilărie. Îmi amintește de mine mică, de prietenii din fața blocului, de Bubu, de zi lumină de bătut maidanul, de ajuns seara în casă obosită, julită, murdară, dar cea mai fericită de pe pământ. 

Și din toate motivele astea am ales ca prima rețetă cu poveste pe care o urc pe blog să fie una pe cât de simplă, pe atât de bună și plină de amintiri:dovlecei pané. Pentru că mă duc cu gândul la copilăria mea, la cartier, la fericire. 

Rețeta e cât se poate de simplă : se spală dovleceii, se înlătură capetele, se taie felii și se presară sare peste ele. 

Cât timp ele stau cuminți, pregătim 2 farfurii întinse și un bol. În farfurii punem pesmet, într-una, și făină, în cealaltă, iar în bol spargem 2 ouă (dacă avem mulți dovlecei și mai avem nevoie, mai spargem unul, ulterior). În făină se pot pune condimente, după gust și bucurie, eu pun doar sare. Bine, am pus și parmezan, la viața mea, dar acum let's keep it simple. Scurgem dovleceii de apa lăsată și îi uscăm în prosoape de hârtie cât putem de bine. Apoi ii dăm prin făină, ou, pesmet. 

Ii prăjim în ulei încins, pe ambele părți, până sunt aurii. 

Ii scoatem pe prosoape de hârtie. Noi i-am servit cu un sos de smântână și usturoi. 

Mai multe rețete pe www.pasiunecugust.blogspot.com 

Nu. Pot. Să. Dorm.

Cum e vorba aia? Că dacă te visează cineva nu poți dormi? Sau ceva similar, habar n-am, că am renunțat demult la superstiții.

Păi asta înseamnă că m-a visat întreg poporul chinez (înainte de a fi decimat de pandemie), plus o parte din cel rus.
De câteva zile nu mai am somn. De-loc. Adorm la 2.30 cel mai devreme. Recordul personal e 6. Acum e 4 și sunt fresh ca un pahar de portocale stoarse recent.

Adorm foarte târziu, mă trezesc devreme(7-7.30) și sunt zombie reloaded prima parte a zilei. Nici cafeaua nu mă mai ajută, mititica. A renunțat să mai lupte.
Cât timp sunt în picioare și fac treabă sunt teleghidată, dacă mă duc să mă culc(zi, noapte, nu contează) zici că mă așez pe flori de redbull. Îmi revin instant.

Am încercat tot. Yoga pentru somn liniștitor (dacă era bun tutorialul), numărat oi, capre, pangolini, renunțat la a doua cafea, pastile, tot.
Nada. Energia rezistă.

Și, că tot am timp berechet, m-am uitat acum câteva nopți la (singurul sezon din) Freud. Și personajul principal, adică el 😁, o adormea pe (o) ea doar printr-o atingere scurtă a frunții (ei, of course). Adică o vedea, pac! îi lipea o palmă de frunte, dormea aia trei zile. Bine, înțeleg, ea era și un subiect foarte sensibil la hipnoză și alte cele, de adormea când abia o atingea cineva. Dar măcar un îmbrâncit, ceva, să mă adoarmă și pe mine... O karată în ficat, orice. Doar să dorm...


4.25

Căutam pe net superstiția aia, că mă enervează că nu mi-o aduc aminte, și, tastând "ce înseamnă când nu poți dormi" (da, probabil că nici eu nu știu să caut) am găsit mai multe site-uri cu sfaturi pentru un somn mai bun. Unul din ele fiind vice.com, care recomandă, printre altele, meditația, și, odată cu ea, 3 aplicații menite să ajute  : calm, headspace, insight timer.
Mi le-am downloadat pe toate 3,așa că închid acum, mă pregătesc să le ascult.
Dacă nu dau niciun semn în două zile înseamnă că încă dorm, nu foșniți nimic pe net, să nu mă deranjați, că am de recuperat.

Ce poți face cu două ouă?

Copil de mamă obsedată de gătit.

Azi Edu avea, la temă, de completat câteva întrebări după citirea unui text scurt. Un fel de reading comprehension. Și acolo scria așa :

Julie ia un bol, sparge  două ouă și le bate repede cu furculița.

Iar una din întrebări era:"Ce pregătește ea?"

Edu, care nu m-a văzut bătând două ouă pentru omletă decât de 5 ori în viață, că noi de obicei mâncăm scrambled 😁, răspunde :

- Un tort cu ciocolată.
- Nu. Mai simplu.
- Un chec.
- Mai simplu.
- Pfff.. Nu știu. Un shake proteic?
-Aaa..nuu..(pe asta sigur n-o știe de la noi, că noi ne luăm proteinele în stare solidă, medium rare)
- Mă dau bătut. Ce altceva să facă?


Și a trebuit să facem un exercițiu de imaginație în care cineva ia două ouă, le sparge într-un bol, le bate și se limitează doar la o amărâtă de omletă.

Școala, right? Limitează copiii... 😁

Jurnal de coronavirus. Zilele 54-60. THE END. :)

Ooo, dar este și rotund, ce să vezi? La fel ca noi, după carantină. 60 de zile. Încă puțin și făceam ocolul pământului, după Jules Verne.

Gata, contacții mei, vorba Petronelei Rotar. It is over. Nu a dispărut virusul, nu. Asta mai durează. (DACĂ o dispărea, că mai degrabă ne vom imuniza noi cumva).

S-a terminat carantina. De mâine, 11 mai(în Franța) ne vom relua, încet, ale noastre. Nu mai avem nevoie de adeverință când mergem în oraș, se redeschid magazinele(nu barurile și restaurantele, care vor funcționa doar în regim de livrare și take away), și, cel mai important pentru mine, avem voie să ne deplasăm 100 km "vol d'oiseau"!!!
Asta înseamnă 100 km drum drept, carevasăzică ceva mai mult dacă nu zbori, ci mergi pe șoselele șerpuite ale patriei.
Pentru mine, sincer, așa cum am mai scris, asta e cea mai mare bucurie. Să știu că pot călători din nou, chiar și așa, limitat. Sper să și reușim, în weekend.

Mai înseamnă și că o să fie deschise magazinele și că o să pot iar să casc gura aiurea (prin mască, deci nici n-o să se observe). O să iau la mănușă fiecare obiect strălucitor și complet nefolositor, dar care îmi va atrage atenția ca unei coțofene.

In fine, înseamnă multe, nu are rost să le enumăr aici, știe toată lumea cam la ce mă refer. Însă cel mai important, poate, e că înseamnă că suntem pe drumul cel bun, că ne revenim.

Mă gândeam mai devreme, când m-am hotărât să marchez în scris finalul perioadei de carantină, prin câte stări am trecut în aceste 60 de zile. Agonie și extaz aș numi această perioadă, dar am înțeles că s-a dat titlul ăsta deja,m-am trezit târziu. 🤷‍♀️

Știu ce a însemnat pentru mine perioada asta de izolare. Sunt curioasă, însă, ce a reprezentat și pentru ceilalți, dacă se va schimba ceva sau nu de acum încolo. Și nu mă refer la mască, mănuși și gel hidroalcoolic. Mă refer la comportament în general,la grija față de sine, față de ceilalți, față de mediu... Om trăi și-om vedea...

Gata. Azi nu mă întind la vorbă, sunt prea nerăbdătoare pentru mâine și de acum încolo. Habar n-am exact unde ies mâine, dar ies.  Keep in touch.

P. S. Hai, că n-a fost așa rău să fim cuminți și să stăm în casă atât, nu? Se putea și mai rău.

Și o poză de pe stradă de la noi, practic priveliștea mea de zi cu zi.

Jurnal de coronavirus. Zilele 46-53.

Dragă jurnalule,

Aici tot Robinson Crusoe(După o lună în Vaslui. Varianta feminină).

După cum bine știi, suntem în ziua 53 de carantină. Cel puțin așa cred, că deja nu mai știu să număr liniuțele trasate de-a lungul timpului.

Îți mai amintești, dragă jurnalule, cum, la început de carantină, eram efectiv terifiată de amploarea acestui virus, de efectele lui devastatoare? Cum urmăream înnebunită worldometers.info și dădeam refresh de 600 de ori pe zi, de aflam de morți înaintea familiilor lor?  Cum îmi imaginam îngrozită sfârșitul lumii și nici nu mă uitam pe geam, de frică să nu iau covid19?

Ei bine, află că nu îmi mai pasă câtuși de puțin de nimic. Panta fricii mele e descendentă, la fel ca cea a cazurilor noi, sau a morților răpuși de covid. Pe care oricum îi suspectez că au murit și din alte cauze, mulți dintre ei.

Citeam, la începutul acestei nebunii, că ne vom obișnui cu virusul și ne vom relaxa, în timp, și îmi făceam cruce cu limba. Cum să ne obișnuim cu Armageddon? Mai ales că îl văzusem pe Bruce Willis izolat cu Demi și copiii, deci sigur nu avea să ne salveze. Cum să fim relaxați, când zilnic sute, mii de oameni... mureau?

Ei bine, uite-așa! Ne-am obișnuit.
Fiecare zi a fost, și este, o victorie. Cu fiecare oră, zi, săptămână, am devenit mai puternici. Iar virusul mai slab. Sau, cel puțin, puterea lui a scăzut considerabil. Au murit oameni, dar s-au făcut și bine.(nu aceiași 😁). Mult mai mulți.

Așa că nu, nu îmi mai e frică. Nu mai sunt stresa(n)tă. (wishful thinking). Acum mă simt doar captivă. Acum vreau doar să primim undă verde și să începem să ne reintrăm în normal. Cu grijă, bineînțeles. Protejându-ne. Pe noi, pe ceilalți. Planeta. Pangolinii. (got it?)

Dragă jurnalule, nu vreau să spun că o iau razna, dar acum câteva zile am ascultat manele. 2!!!  A râs Vineri de mine, a zis că am înnebunit.
Și, când am fost la Carrefour, mi-a plăcut la nebunie playlist-ul zilei respective. Mai-mai că am început să dansez.
Ca să nu mai spun că, de câteva zile, am început iar să încing Google Maps ul, ca în vremurile bune, și să visez la prima ieșire de după carantină. Eu! Să visez cu ochii deschiși!!
Îți dai seama cât de afectată sunt, jurnalule?

Dar stai, nu ți-am zis ceva! Mai am un motiv pentru care mă grăbesc. În America, în Washington, mai precis, au ajuns, din Asia(!!!)... viespile ucigașe. Da, frumușelele astea:

Omoară albine în draci(de parcă nu era destul de grav că sunt în pericol oricum, și noi, odată cu ele) și, mai rău, pot fi letale și pentru oameni, dacă sunt înțepați repetat. Și vrei să îți mai zic ceva haios? Pentru că sunt ditamai animalele(aproape duble față de albinuțele normale)  înțepătura lor trece și prin costumul de apicultor. Dap.

Deci înțelegi, dragă jurnalule, de ce mă grăbesc așa? Nu am timp de pierdut. Am de trăit. De călătorit, de văzut, de explorat, de simțit...

Am stat destul în casă. În plus, dacă nu mă omoară coronavirusul, copiii, cu certurile lor constante, thrillerele la care mă uit sau viespile ucigașe... sigur mă omoară agramații.
Am vrut să fac un gest poetic și să atașez un mic rezumat al cărții la care tot fac referire zilele astea, Robinson Crusoe. Am căutat pe net, pentru că eu nu mai rețin detalii și nici capacitate de sinteză nu am avut niciodată(vezi orice articol scris de mine sau orice discuție liberă).
Ce am găsit m-a făcut nu numai să simt durere fizică, dar să simt și posibila durere a lui Daniel Defoe dacă ar fi apucat să citească, fie-i țărâna ușoară!
Nu am subliniat decât greșelile frapante, care mi-au făcut inima să tresară.

Fragment dintr-un rezumat al romanului Robinson Crusoe :

Deci...help?!