Pană, furtună, duminică. Noi în concediu.

După o zi absolut minunată petrecută în compania prietenilor noștri din Arta(un oraș foarte frumos situat în vestul Greciei) am pornit, dis-de-dimineață, către destinația noastră principală, Salonic.

Totul bine și frumos, până cu vreo 20 de km înainte să ajungem la hotel, când unul din cauciucuri nu a mai rezistat bucuriei și a pocnit de nerăbdare. Nu am mai avut pană de când mergeam cu Dacia 1300, în 1998, toamna, dar ce ar fi concediul nostru început în forță fără puțin mai multă adrenalină?

Și nu, n-a fost o pană din aia de nu-ți dai seama, că mașina încă merge și tu te întrebi dacă e ceva pe șosea sau ai o problemă. A fost scurt, aproape exploziv, și a arătat cam așa :

Am sunat la reprezentanța din Franța, având toate mașinile de aceeași marcă și cont de client la ei. Le-am explicat situația, ne-au zis să așteptăm și ne-au pus pe hold. Am ascultat o melodie de 864 de ori, pe repeat, și după 10 minute de nimic am închis. Am sunat iar, ne-au spus să sunăm la reprezentanța din România, că, vorba cântecului, "noi suntem români". Am sunat, am explicat (din nou), ne-au pus pe hold. Am așteptat alte 10 minute, am închis. Ne-au sunat ei, au spus că încearcă să ia legătura cu grecii, dar că de obicei grecii sunt mai lenți. De duminică era duminică, normal, pentru că se știe că toate bubele apar în weekenduri sau de sărbătorile legale. Colac peste pupăză, deși în momentul în care am făcut pană erau 36 de grade cu soare de tropice, între timp, cât stăteam pe banda de urgență de pe autostradă, a început furtuna. Dar furtună din aia, de filme cu apocalipsa. 

• 
  

După lupte seculare care au durat o oră, cred, cei din România au reușit să ia legătura cu cei din Grecia și ni s-a transmis că sunt pe drum și vor ajunge curând.

Acum, de schimbat un cauciuc puteam și noi, evident, însă fiind vorba de rezervă, care nu e chiar ca un cauciuc original, am fost sfătuiți să nu o folosim decât în caz de extremă urgență, așa că am solicitat asistență la reprezentanță, dacă tot suntem clienți (fideli, aș zice 😀)

Cât asteptam noi cuminți și stresați, că deh, eram în ditamai furtuna cu vizibilitate redusă, pe autostradă, cu nicio șansă să putem recupera cauciucul avariat, numai de nu se pune o ploaie de l-ar fi înnebunit de fericire pe Bacovia. 3 volume de poezii ar fi scris.

Într-un final a ajuns și mașina pe care noi ne-o imaginam că va fi cu platformă, dar care nu era, că era mai mică decât a noastră, din care a coborât... o femeie 😳 și un Iorgos, să zicem, cu vreo două șurubelnițe și un cric. Fără vreun cauciuc, fără vreun lipici magic, fără vreun chef. Așa, fluturași. Și care ne-au zis că tot ce pot face e să ne schimbe cauciucul cu rezerva noastră. Lucru pe care, repet, l-ar fi făcut și D cu ochii închiși, cu 90 minute înainte chiar. A! Și că ne costă 100 euro, desigur, că tzatziki nu e moca, na. 

In fine. S-au apucat, au ridicat mașina, au scos cauciucul( fie-i țărâna ușoară!) care arăta într-un mare fel:

și s-au apucat să bage presiune în rezervă. Doar că nu aveau cu ce, așa că le-am dat noi. 😁 Domnul a pus apoi rezerva pe butuc (pentru cuvântul ăsta l-am întrebat pe D, că eu îi ziceam osie,  ca la căruță)  și a apăsat pe cric, să ne coboare mașina. Doar că nu pusese șuruburile și era să ne strice puntea spate. 

A fost frumos, emoționant. D era să facă atac de cord iar eu AVC. Între timp venise și poliția, care ne tot zicea să ne grăbim, Iorgos părea că schimbă prima oară o roată, se vorbea română, engleză, greacă, toată lumea deodată, copiii ziceau că parcă a avut loc o crimă, așa tensiune e în aer, a fost intens. 

La un moment dat a avut loc și următorul dialog la noi în mașină :

-  E furtună puternică, plouă, avem pană, ce ar putea fi mai rău de atât? a întrebat Răzvan, un copil inocent, care nu știe că astfel de întrebări nu se pun și nu se gândesc niciodată. 

-Să ne sune ăia cu rezultatul la testul Covid, am răspuns eu, șugubeață, și nimeni nu a râs, în afară de mine. Mno... 

In rest totul a mers strună. Mâine facem shopping, dar de cauciucuri, de data asta, că s-au dus vremurile în care cumpăram suveniruri. 🙄

Cam asta a fost prima zi. Nu vă culcați supărați, că după toate astea am ajuns la hotel, care e minunat, și apoi am iesit și am mâncat asta:

așa că am uitat tot. De asta m-am și grăbit să povestesc tot aici, că ne pregătim să ieșim iar și mi-e că uit de tot. 

Am făcut testul Covid

De ajuns, am ajuns în Grecia. Asta e vestea bună. Am luat ferry de la Brindisi și, 9 ore mai târziu, eram în Igoumenitsa. Despre ce fel de conaționali erau pe bac și cum dormeau pe jos, ca vitele în staul, nu o să scriu acum. Și poate niciodată.

Ce vreau să dezvolt este ce s-a întâmplat DUPĂ ce am coborât.

Completasem declarația online, pe site-ul guvernului, cu 48h înainte, așa cum trebuia. Primisem și acel cod unic de confirmare a înregistrării, și citisem tot ce era de citit despre subiect. Știam că testările sunt aleatorii, ceea ce ne liniștea din mai multe puncte de vedere: șansa să nu fim aleși pentru că avem noroc pur și simplu(mare, după judecata noastră subiectivă și optimistă), faptul că era plin de mașini, tiruri și pedestrași, ora târzie (23.00) și, mă rog, poate și dorința de a ne începe concediul mai rapid.

Cine a spus, însă, că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg a anticipat cu succes un concediu în Grecia după pandemie. 

Controalele NU SUNT ALEATORII. Sunt bazate pe codul generat în urma completării chestionarului online, mai exact de prima cifră. Ea poate fi 1,2 sau 3. Noi aveam 1(scrisesem că avem reședința permanentă în România). Din câte am înțeles eu, toți cei cu 1 și 2 fac testul, iar cei cu 3 își pot continua drumul nestingheriți. Alții spuneau că doar cei cu 1 fac, restul nu. 

Inițial am crezut că avem 1 pentru că suntem români (citisem și de avionul aterizat in Creta), și mi-a părut rău că nu am scris adresa din Franța, pentru că, oricum, nu am mai călcat în România de dinainte de carantină. Apoi am intrat în vorbă cu doi cetățeni francezi, soț și soție, care, ciudat, aveau ambele cifre la coduri, deși locuiau împreună. Domnul avea cu 1,doamna cu 2. Au făcut amândoi testul.

Situația era destul de dezarmantă, era coadă mare și, deși testul în sine nu durează decât câteva secunde, cât îți ia exudat faringian, cu tot cu înregistrarea datelor din pașaport și transmiterea numărului de telefon,plus cât îi ia doamnei să își schimbe mănușile și să desigileze kitul, se pierd la fiecare om cam 1-2 minute. La toate astea se adaugă faptul că erau doar două doamne care testau, și încă una care nota datele în pașaport. Concluzia? Am avut noroc și am ajuns printre primii, așa că am așteptat doar o oră. În spatele nostru, însă, era coadă mare, cred că mai dura ore bune până la ultimul mușteriu. 

Inutil de menționat că 40% din cei care erau la coadă (era să spun "stăteau", dar m-aș fi exprimat incorect, că nu stăteau, se îmbrânceau) erau cetățeni români de etnie romă. Ușor de imaginat, așadar, atmosfera incendiară, încercările de a se băga în față,  vociferările și împinsul unii în alții, deși erau 30 de grade și ofițerii vamali le repetau periodic să păstreze o distanță de cel puțin 2m între ei. Aproape că uitasem cum e, după atâtea luni departe. Dar am zis că despre astea nu scriu. 

Acestea fiind spuse și făcute, noi ne-am făcut datoria și așteptăm (sau nu) telefon în 2 zile de la autorități. 

Ena capuccino, se parakalo, că la 2 ajungem la cazare! 

Barletta, Italia.

Cum s-a brodit, cum s-a învârtit, decizia bruscă a grecilor de a lăsa doar o graniță deschisă ne-a lovit la fix, potrivindu-se cu perioada în care ne facem vacanța anuală (și așa amânată din cauza covidelului) în Grecia.

Am exclus din start folosirea acestui unic punct de trecere, anticipând mijlocul extrem de subțire al clepsidrei formate de turiști la vamă și am atacat planul C(A era Franța-Italia-Slovenia-Croatia-Serbia- Macedonia de Nord-Grecia😱, ăsta fiind cel mai scurt, B fiind Franța - Italia - Austria-Ungaria-România-Bulgaria-Grecia, ăsta fiind cel mai sigur, în planul A nefiind toate restricțiile ridicate).

Mbun. Planul C, care mie oricum mi-a surâs din prima, era Franța - Italia-Grecia. Simplu ca bună ziua. Trebuie să luăm bacul, da, dar l-am mai luat o dată când am terminat liceul, cât de greu să fie acum? Plus că am mai făcut drumul ăsta în altă viață, când ne-am mutat în Grecia.

Până una-alta, aseară am dormit în Genova. Ne-a plăcut mult, era animat, plin de tineri, terase deschise, etc. Am avut noroc de o cazare foarte bună, în Porto Antico, am mâncat pizza(when in Rome...) și ne-am plimbat puțin prin port.

Azi dimineață am pornit la drum din nou, iar acum suntem în Barletta, unde și dormim. Am ajuns pe la 20.00 și am pornit, ca de obicei, în recunoaștere(și la un fel de vânătoare, că ne era foame). Am găsit un oraș minunat, cu o arhitectură impresionantă, plin ochi de terase și oameni, înțesat cu pizzerii, gelaterii și magazine frumoase. 

E situat pe malul mării, unde se află și un castel ce poartă numele orașului 

și are tot felul de clădiri interesante și cu vechime, dar foarte bine întreținute. 

Atmosfera are farmecul filmelor italienești vechi, cu străzi înguste, pavate cu piatră cubică, cu blocuri cu  două sau trei etaje, înghesuite, cu rufele întinse la vedere, cu vecini care-și vorbesc de la balcoane, cu ușile apartamentelor de la parter larg deschise, lăsând să se vadă direct patul, televizorul, oamenii care își urmează tabieturile, pentru ca, pe aceeași străduță, 3 metri mai în față, să dai peste un bar, sau o pizzerie, sau o cafenea. 

Orașul a împrumutat și din caracteristicile orășelelor din Grecia, cu terasele deschise până târziu în noapte, cu scutere grăbite pretutindeni, cu toată lumea care animă străzile începând cu ora 20, când căldura se mai domolește și poți ieși la o plimbare fără să te sufoci. Umiditatea ajunsese, însă, în seara asta, când ne-am întors noi în cameră, la 72%,  transformându-mă pe mine, cel puțin, în fântână arteziană umblătoare și reducându-mi din plăcerea de a mă plimba mai mult. A! Și încă un lucru care m-a bulversat:traficul. Mașini, scutere, oameni, neținând cont de reguli, semafoare sau treceri de pietoni, într-un haos pe care eu l-am văzut doar în documentarele despre India. 

Îmi pare rău că nu am avut timp să-l explorăm mai în amănunt, dar mâine dimineață pornim spre Grecia, care sper să ne și primească repede, nu de alta, dar altfel îi rămân fructele de mare nemâncate. Arrivedérci, vorba doamnei din cutiuțele de la stațiile de taxare! 

Tablou nocturn

E adevărat, am greșit. Am greșit în momentul în care am luat prima gură din a treia cafea. Doar că eu am terminat Facultatea de Litere, așa că dacă mă scoți "la cafea" asta beau. Chiar dacă am mai băut două. Căni. De neagră.

Asta era ieri după amiază. De fapt, după amiază credeam eu că era, pentru că erau 32 de grade și un soare dogoritor, dar ospătărița ne-a zis "bună seara", și avea și dreptate, deși poate ea zisese așa doar pentru că era în tură de multe ore. Era 18, oricum. Judecați singuri. 

Pe moment a fost foarte bine.  Măcar asta nu mai era neagră, era cappuccino, și avea și niște biscuiți cu lămâie primprejur, deci avea toate premisele să se facă plăcută.

Apoi am fost pe la câteva magazine și, după ele, în Carrefour. Acolo s-a produs declicul. Au ajuns biscuiții în sistemul nervos. Întâi am început să vorbesc foarte repede, like... foarte, foarte repede, apoi simțeam nevoia să zic *trrrrrrr* și *prrrrrr* și *brrrrrr* și orice cuvânt cu r, pentru că mi se părea că sună fantastic. Apoi am vrut să alerg printre raioane, cu sau fără cărucior, pentru că mă simțeam plină de enerrrrrgie. Apoi am fost euforică, de parcă pluteam pe norișori verzi(nu suport rozul).

D era uimit, rușinat și amuzat în același timp. Îmi tot zicea să vorbesc mai încet, că rrrrr-ul are rrrrrezonanță puterrrnică și se uită oamenii.  Dar ce-mi păsa mie de oamenii ăia plictisitori? Eu simțeam că pot să particip la Jocurile Olimpice chiar atunci și chiar așa, fără încălzire. 

Chiar, de ce le-o trebui sportivilor să se dopeze, pentru rezultate mai bune? Să bea 3 cafele! Garantez pentru efectul energizant.

În fine, pe lângă faptul că, în toată nebunia din Carrefour, am uitat complet ce trebuia să cumpărăm, pentru că mintea mea era o aglomerație de trenuri japoneze, și a trebuit să improvizăm și/sau să devenim creativi, mie mi-a plăcut mult senzația și am hotărât să repet experiența. Nu curând, că nu mă ține bătrâna inima-me, iar stomacul încă se resimte, dar, la un moment dat, dacă pierd vreun autobuz, tren sau avion(cu toate că pentru avion probabil va trebui să plusez puțin și cu un Redbull, ceva) o să țin minte să aplic schema.

Acum e trecut de 1, avem geamul deschis, pentru că.... vară, și sunt cuprinsă de emoție pentru că realizez că tooooți mormolocii ăia din râul din spate, de care se mirau copiii acum ceva timp, au crescut mari și s-au transformat în ceea ce sună a zeci de broaște supărate. Drăguții de ei, ce puseu de creștere! Și ce guralivi!

Gata, închid iar ochii și încerc să număr brrrroaște. 

Cafea Navajo

Acum câteva zile am dat peste rețeta asta pe internet și mi s-a părut interesantă. Eram foarte curioasă ce gust are, pentru că tipa din videoclip părea foarte încântată și tot spunea că făina prăjită îi schimbă total gustul. Așa e, dar, înainte să vă spun ce părere mi-a făcut, să vă povestesc puțin despre originea acestei rețete.

In 1884-1866 indienii din triburile Navajo au fost mutați de pe pământurile lor în Arizona și până în New Mexico. Guvernul american le dădea rații, iar acestea includeau și făină și cafea. Cafeaua le era necunoscută la acel moment indienilor Navajo însă în timp au început să inventeze tot felul de rețete, printre care și această rețetă cu cafea, care are, însă, mai degrabă consistența unui desert. E cremoasă și densă și în funcție de cât zahăr pui, se apropie sau nu de ideea de pudding de cafea. Dacă mă întrebați ce impresie mi-a lăsat....not great, not terrible. Nu mi-aș mai face a doua oară, nu în detrimentul cafelei normale pe care o beau de obicei, cel puțin. Gustul intrigă, la început nu mi-a plăcut, apoi mi s-a părut interesant.

Ca mod de preparare, e foarte simplu: prăjim o cantitate mică de făină, la foc mic, amestecând cu o spatulă de lemn, până devine aurie. În cafeaua fierbinte, în care punem și zahăr după gust, adăugăm, puțin câte puțin, din făina prăjită, până ce ajunge la consistența dorită.

Eu pun și un filmuleț cu tot procesul, dacă nu vă încumetați să faceți, măcar să vă faceți o idee.

👇👇👇

Navajo coffee

Povești, povestiri, amintiri. Și o rețetă.

Am fost plecați în weekend. Weekend plus one, cum ar veni, că ne-am plimbat sâmbătă, duminică și luni, iar ziua de marți am petrecut-o pe drum.

De fiecare dată când avem zile pline, cum au fost astea, mă gândesc câte poți face în atât de puțin timp, dacă ai planul făcut, bineînțeles. O merge și dacă nu te pregătești, nu știu, m-a ferit Dumnezeu. Eu când plec undeva o fac cu liste, poze, programe, tarife... tot setul. Cu stil, cum s-ar zice. 😁

Desigur că de trei săptămâni, de când avem voie să ieșim din casă (și ieșim, că de stat am tot stat) listele mele au fost mai slim. Încă sunt închise atracțiile pe care le-am vizita în mod normal, așa că ne-am limitat la plimbat, văzut, fotografiat și chiar luat prânzul în aer liber, pentru că restaurantele abia de ieri s-au deschis în regim obișnuit. 

Sâmbătă am pornit spre Strasbourg, cu o mică oprire într-un Ikea din Elveția, să mâncăm. Noi și toată lumea. Era plin, nimeni nu avea mască și singurul lucru care lega de o (fostă) pandemie erau niște buline distanțate social pe care trebuia să aștepți cuminte. Am așteptat, am mâncat, ne-am înghesuit spre ieșire și am plecat spre Strasbourg. 

Așa cum mă așteptam, orașul e minunat. E viu, dinamic, tineresc, ofertant(fără nicio legătură între ultimele două 😁). Am prins și vreme bună, și magazine deschise, și plin de lume peste tot. Am fost să vedem catedrala(am încercat să și intru, duminică, dar era slujbă și nu ne-au lăsat), centrul cu străduțele și piețele pline de tineri, la petite France (parte a Patrimoniului Mondial al UNESCO), barajul Vauban(am închiriat și o bărcuță cu care am făcut un tur de o oră pe canalele râului Ill), am dat o tură prin parcul l'Orangerie și ne-am minunat de priveliștea oferită de Ponts Couverts. Pun și poze, în caz că mai e cineva amator de călătorit virtual. 

Mai mult nu mă întind, deocamdată, că mai am de povestit despre un oraș absolut minunat pe care l-am descoperit lângă Strasbourg și încă unul în Germania, dar acum vreau să scriu puțin  despre mâncare.

Strasbourg este capitala Alsaciei și are o tradiție culinară deosebită, cu preparate bogate, sățioase, cu influențe germane. Printre ele ar fi de notat varza(cu ciolan), tarta cu ceapă, baeckoffe(o supă cu 3 feluri de carne) și, bineînțeles, flammkuchen, motivul pentru care ne-am adunat astăzi aici.

Flammkuchen(sau flammekueche) este o tarta gustoasa si usor de preparat care se coace de obicei la cuptorul de lemne, ăsta fiind si scopul ei initial, sa verifice temperatura cuptorului.In timp insa a devenit o reteta foarte apreciata extinzandu-si popularitatea si dincolo de Alsacia, zona din care e originara.

Ei, si o data lectia de geografie gastronomica gata, va invit din toata inima sa incercati aceasta minunatie, merge perfect ca gustare, aperitiv, mic dejun, cina..:)) ce vreti voi, ca e buna tare!

 

Ingrediente:

Pentru blat:

-250 grame faina

-50 ml ulei

-un praf de sare

-apa

Umplutura :

-90 grame smantana

-90 grame branza proaspata

-o ceapa mare

-jumatate de pahar de vin alb,sec

-150 grame de bacon afumat

 

Punem faina, uleiul si sarea intr-un bol, amestecam cu mana, apoi incepem sa adaugam putin cate putin apa incat sa formam un aluat. Punem aluatul in folie de plastic si bagam la rece o ora.

 

Intre timp, taiem ceapa solzisori. Intr-o tigaie punem un cub de unt si putin ulei si calim ceapa la foc mic. Adaugam vinul si lasam pe foc pana se evapora.

Incalzim cuptorul la 280C.  Impartim aluatul pe jumatate. Intindem fiecare jumatate pe o hartie de copt cat de subtire putem. Decupam un cerc ajutandu-ne de o forma de tort sau de o farfurie. Indoim marginile cu mana sau cu o furculita pentru a forma un fel de bariera.:)

 

Intr-un bol amestecam smantana cu branza proaspata. Impartim in doua si intindem pe fiecare foaie de aluat.  Intindem bine, pana la margine. Punem baconul taiat cubulete si peste ceapa calita apoi saram si piperam dupa gust. Bagam la cuptorul incins pana ce este gata(se rumeneste).

 

 

 

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa! 

P. S. 1 Mai multe rețete pe www.pasiunecugust.blogspot.com

P.S. 2 Rețeta de mai sus e pe blogul meu de muuult timp(de unde și pozele ca din fundul grădinii) , dar mi s-a părut potrivită acum. 

 

Struțo-cămila. Testing.

Acum câteva zile mi-a scris o prietenă cu care nu mai vorbisem de mult, dar care se întâmplă să fie o persoană la care eu mă uit în sus cu jind din perioada facultății, de când ne cunoaștem. Știți voi, cum te uiți la fotomodele pe Fashion Tv, și îți dorești să fii ca ele. Așa și eu la inteligența acestei prietene, cu tot atâtea șanse. Sau nu tot atâtea, că de slăbit mai slăbești, dar materie cenușie încă n-au băgat la Carrefour. Mfine.

Și îmi scrie ea, care îmi citește blogurile, și îmi zice că ar fi drăguț să le combin cumva, în sensul în care lângă fiecare rețetă să adaug și cronica unui film, sau câteva cuvinte despre o carte citită, sau despre un loc pe care l-am vizitat... în fine, pe sistemul "mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește de pomană", să zicem. :)

Ideea mi-a plăcut mult, cum îmi plac toate ideile frumoase și originale. Să îi fi spus că am depășit de mult numărul cărților citite cu toate rețetele pe care le fac, e una. Că am Alzheimer în fază incipientă și uit despre ce am citit/văzut a doua zi, e alta. Dar cum să ii explic faptul că am talent la scris cam cât praf e pe o tobă folosită zilnic? N-am putut să îi tai elanul din prima cu atâtea vești proaste. Așa că am primit bucuroasă și o las să își dea seama singură că m-a supraapreciat. 🤭

De azi struțo-cămile, deci. O să pun link de la un blog la altul, astfel încât sutele de mii de cititori adunați de pe ambele mele bloguri să poată beneficia de (și) mai multă vorbărie.

Un singur lucru a greșit ea, însă. Probabil e de vină faptul că nu am mai vorbit de ceva timp și m-a mai șters din amintiri. Mi-a zis să scriu "câteva cuvinte". "Câteva", așa a zis. Păi eu n-am zis câteva cuvinte în viața mea. Am zis mereu multe. Pe toate, aproape. Nu ziceam câteva cuvinte nici când mă asculta la mate, și, slavă Domnului, știe toată lumea că acolo chiar nu aveam multe de spus. Dar tot găseam eu de zis ceva. O poezie, un mic monolog, un extras dintr-o piesă de teatru... Se găsea.

Deci n-o să zic nici acum "câteva cuvinte". O să zic... puțin mai mult decât ar trebui, probabil. 😎 Azi chiar mult mai mult, că până acum a fost doar introducerea. 🙈

Bun.. Și mă gândeam eu așa cu ce să încep și în timp ce mă gândeam (și nu-mi venea nimic în cap, cum se întâmplă când TREBUIE) încercam să îmi dau seama ce film sau serial mi-au plăcut recent. 

Și mi-a venit în minte "Prietena mea genială". Am terminat recent sezonul doi, și pe toată perioada vizionării m-a încercat un sentiment ciudat. Nu am înțeles decât târziu ce era, dar, pentru a afla, trebuie să mai aveți puțină răbdare. 🤭

In primul rând, este printre foaarte puținele cazuri în care mi-a plăcut mai mult filmul decât cartea. Pentru că, da, am citit și cartea. Primul volum, de fapt. 

Subiectul nu este unul spectaculos. Este povestea de viață a două prietene care cresc într-un cartier sărac din Napoli și care, deși beneficiază, amândouă, de o inteligență mult peste medie, au parte de destine diferite. Acțiunea se petrece în anii 50, poveștile lor se împreunează și se despart în repetate rânduri, sunt cele mai bune prietene și cele mai aprige rivale, sunt în concurență și aliate pe tot parcursul celor două sezoane(din patru, presupun, dat fiind că e tetralogie și fiecare sezon a tratat un volum, până acum). 

Însă ce te atrage și te ține captiv la acest film nu este, din punctul meu de vedere, subiectul, ci veridicitatea personajelor și a locurilor. Nu cred să fi fost posibilă o distribuție mai bună. Din primul episod ești acolo, în Napoli, într-un cartier sărac, cu oameni diferiți, cu probleme diferite, și absorbi tot cu nesaț, identificându-te cu toți și cu niciunul.  Ești copilul care se joacă în fața blocului, ești vecinul cu probleme financiare, ești soțul /soția cu griji, ești în fiecare poveste și în fiecare casă. Și așa rămâi, episod de episod. 

Și mi-a luat aproape două sezoane să înțeleg de ce filmul ăsta nu numai că m-a fascinat, dar m-a făcut să îl iubesc, să îmi fie dor și să mă doară : pentru că îmi amintește de copilărie. Îmi amintește de mine mică, de prietenii din fața blocului, de Bubu, de zi lumină de bătut maidanul, de ajuns seara în casă obosită, julită, murdară, dar cea mai fericită de pe pământ. 

Și din toate motivele astea am ales ca prima rețetă cu poveste pe care o urc pe blog să fie una pe cât de simplă, pe atât de bună și plină de amintiri:dovlecei pané. Pentru că mă duc cu gândul la copilăria mea, la cartier, la fericire. 

Rețeta e cât se poate de simplă : se spală dovleceii, se înlătură capetele, se taie felii și se presară sare peste ele. 

Cât timp ele stau cuminți, pregătim 2 farfurii întinse și un bol. În farfurii punem pesmet, într-una, și făină, în cealaltă, iar în bol spargem 2 ouă (dacă avem mulți dovlecei și mai avem nevoie, mai spargem unul, ulterior). În făină se pot pune condimente, după gust și bucurie, eu pun doar sare. Bine, am pus și parmezan, la viața mea, dar acum let's keep it simple. Scurgem dovleceii de apa lăsată și îi uscăm în prosoape de hârtie cât putem de bine. Apoi ii dăm prin făină, ou, pesmet. 

Ii prăjim în ulei încins, pe ambele părți, până sunt aurii. 

Ii scoatem pe prosoape de hârtie. Noi i-am servit cu un sos de smântână și usturoi. 

Mai multe rețete pe www.pasiunecugust.blogspot.com