Tot Salonic. Mâncare, mâncare și un ceai bun.

Acum, că am terminat cu detaliile despre cazare, mă pot concentra pe chintesența unei excursii în Grecia: mâncarea.

Cred că oricine știe că în Grecia se mănâncă foarte bine. Indiferent la ce tavernă te așezi, sofisticată sau decorată simplu, în alb și albastru, e imposibil să nu găsești un gyros bun, sau câteva souvlakia(frigărui) care sfârâie pe grătar, o pită proaspătă și un tzatziki răcoritor. 

Noi am găsit toate astea la prețuri bune și gust demențial exact în centru, la Olive Oil&Oregano. Un sandvici costă în jur de 3.60 euro, carnea este foarte, foarte gustoasă iar lipia este unică (sau, cel puțin, eu nu am mai văzut așa nicăieri) pentru că e făcută și cu mălai, și e pufoasă și buuunăă.. 

Olive Oil&Oregano reprezintă un lanț de restaurante, așa că găsim mai multe locații în oraș, inclusiv în mall-uri. 

Asta ar fi o variantă de prânz (sau cină). La îndemână, rapidă și ieftină. Însă dacă vreți să simțiți cu adevărat că sunteți în Grecia e musai să mâncați fructe de mare sau pește. Iar dacă locația presupune și o distanță de 3 m față de mare și picioare afundate în nisip... deja vorbim, din punctul meu de vedere, de perfecțiune. 

Nu suntem noi cei din poza de mai sus, aș vrea eu, pentru că, deși urâțică foc, doamna e 2D. Eu... am intrat în acest concediu arătând ca o gravidă în luna a 6-a, plec din Grecia arătând ca una în luna a 9-a. Și urmează încă o săptămână în Constanța, unde presimt că nu o să mănânc (doar) salată. 

Taverna se află pe plaja Potami, la aproximativ 50 de minute de Salonic, și se numește Ouzeri Agkyrovoli. E minunată, sincer. Mâncarea a fost foarte bună, prețurile la fel, iar de locație... ce să mai zic? 

Bun. V-am spus despre souvlaki, tzatziki, fructe de mare și dovlecei pane. A sosit momentul să vă povestesc puțin și despre revelația concediului, ceaiul cu bule 😁

Eu trecusem pe lângă o locație Bubble Tea  în Franța, însă crezusem că e vorba despre ceaiul acela cu bobițe de tapioca și cu lapte, inventat în Taiwan în 1980.

Însă alaltăieri îmi era sete și poftă de ceva răcoritor, fără acid și cu gust de fructe, și soarta mi-a scos în cale un Bubble Tea. 

Treaba stă așa : îți alegi tipul de ceai-roșu, verde sau negru(există și posibilitatea să alegi apă minerală, dar... sa fim serioși!), apoi ce fel de sirop vrei(și ai o multitudine de arome) și, la sfârșit, ce gust vrei să aibă bobițele, care sunt, practic, niște capsule mici de ceai concentrat, cu gust de fructe. Bobițele astea se sparg în gură, apoi, după ce trec prin pai  și e ca și cum ai mânca fructul respectiv. Se adaugă și niște gheață, se amestecă, se sigilează și e gata minunea! 

Ca să vă dați seama ce impact a avut asupra noastră, după ce am gustat alaltăieri și le-am vorbit  băieților 24 de ore despre el😁 ieri a avut loc următoarea situație :

Ne-am luat câte 2 pahare de 500 ml fiecare. ☺️

Așadar nu mai scriu impresii, vă las niște poze cu locația, care arată ca în povești. 

Salonic. Superior One Boutique Hotel

Pentru că excursia noastră în Salonic s-a încheiat recent(azi dimineață) iar memoria mea nu mai e ce era(asta poate avea și avantaje, la un moment dat) m-am gândit să scriu puțin despre ce mi-a plăcut (sau nu).

Primul punct pe ordinea de zi : cazarea. Noi aveam rezervat (și plătit) la Superior One Boutique Hotel, unde trebuia să ne petrecem câteva zile de Paște, însă, după cum știți, a mâncat cineva un pangolin medium rare și a trebuit să amânăm.

Hotelul are 4*, și, ca să încep cu punctele slabe, este singurul hotel de 4* care nu are nicio facilitate whatsoever. Nu are piscină, nu are saună, nu are spa, nu are sală de fitness(tocmai când mă hotărâsem să scap de cele 25 de kilograme în plus în aceste 4 zile.. Pff, ghinion). Nu are decât recepția, camerele și, probabil, un restaurant pe la minus 1,pe undeva, pe care nu l-am văzut, pentru că noile reglementări prevăd servirea mic dejunului în cameră.

Aproposito de mic dejun. Inițial aveau un contract cu o firmă de catering și îți puteai alege, cu o zi înainte, ce gen de mic dejun vrei să servești. Noi am ajuns duminică, și, din lista de vreo 8-10 pachete, erau disponibile doar vreo 3,așa că am ales pachetul executive. Știu, sună bine. Mai bine decât realitatea.

Cam așa arăta un pachet, și era pentru două persoane. O bucățică de somon afumat, două felii de șuncă(nu mi-a plăcut gustul), două bucăți de brânză mirositoare(așa trebuia, nu stătuse în șosete), două feliuțe de pâine prăjită, o lipie, două chifluțe dulci, un compot de ananas, un borcănel de cremă de brânză, unul de miere și unul de tahini. 

Să dezbatem puțin acest aspect : tahini!! Nu hummus, care poate fi foarte bun și pe care, da, îl mâncăm cu lipie, ci tahini, care e pastă de susan, și despre care nu am auzit să se mănânce simplă pentru că e grețoasă și are un gust neplăcut. 

Trecem mai departe, că prea m-am aprins. 😁

Deci despre acest mic dejun, cum ar zice americanul: not great, not terrible. 

Apoi, începând cu marți dimineață, patronul hotelului și-a dat seama că nu îi place combinația, și a hotărât să se pregătească mic dejunul la bucătăria hotelului(servit tot în cameră, desigur) și am sărit din lac în puț. 

Deși farfuria arăta bine, ouăle erau fade, crenvurștii dubioși, pâinea prea puțină, roșiile... na, normale, cașcavalul fără gust, balconul foarte ciudat și șunca produsă și feliată de prea mult timp. Ciupercile erau bune. 😁

Nu mi-a plăcut, de ce să vă mint. Am mâncat două zile așa, iar azi, când D vorbise la recepție să ne schimbe cu niște croissante (cumpărate) sau ceva similar, până s-au moșcăit, până s-au foit, până au înțeles, am renunțat să mai așteptăm și am plecat la drum. 

Dar suficient cu ce NU mi-a plăcut. Ce mi-a plăcut : camerele sunt mari, băile imense, așternuturile impecabile, te tăiai în cearceafuri, pun la dispoziție papuci de unică folosință, obiecte de toaletă, au aer condiționat peste tot șiiii... Au presiune la duș!  Da, pentru mine e mare lucru ca atunci când faci duș să te revigoreze, nu să stai să te rogi de apă să curgă, gândindu-te că ploaia are presiune mai mare. 

Deci din toate aceste puncte de vedere, nota 10. Prosoapele și așternuturile ne-au fost schimbate în fiecare zi(deși nu țineam neapărat, pentru protejarea planetei și a resurselor), personalul a fost foarte amabil(am avut câteva ore o problemă cu aerul condiționat, era setat aiurea, și, după ce au venit, în ordine, recepționerul, cameristele și managerul, care a și rezolvat, ne-au trimis o sticlă de vin, din partea casei) iar hotelul este situat central, la 5 minute de mers pe jos până în buricul târgului. 

To be continued cu recomandări culinare. 😀

Pană, furtună, duminică. Noi în concediu.

După o zi absolut minunată petrecută în compania prietenilor noștri din Arta(un oraș foarte frumos situat în vestul Greciei) am pornit, dis-de-dimineață, către destinația noastră principală, Salonic.

Totul bine și frumos, până cu vreo 20 de km înainte să ajungem la hotel, când unul din cauciucuri nu a mai rezistat bucuriei și a pocnit de nerăbdare. Nu am mai avut pană de când mergeam cu Dacia 1300, în 1998, toamna, dar ce ar fi concediul nostru început în forță fără puțin mai multă adrenalină?

Și nu, n-a fost o pană din aia de nu-ți dai seama, că mașina încă merge și tu te întrebi dacă e ceva pe șosea sau ai o problemă. A fost scurt, aproape exploziv, și a arătat cam așa :

Am sunat la reprezentanța din Franța, având toate mașinile de aceeași marcă și cont de client la ei. Le-am explicat situația, ne-au zis să așteptăm și ne-au pus pe hold. Am ascultat o melodie de 864 de ori, pe repeat, și după 10 minute de nimic am închis. Am sunat iar, ne-au spus să sunăm la reprezentanța din România, că, vorba cântecului, "noi suntem români". Am sunat, am explicat (din nou), ne-au pus pe hold. Am așteptat alte 10 minute, am închis. Ne-au sunat ei, au spus că încearcă să ia legătura cu grecii, dar că de obicei grecii sunt mai lenți. De duminică era duminică, normal, pentru că se știe că toate bubele apar în weekenduri sau de sărbătorile legale. Colac peste pupăză, deși în momentul în care am făcut pană erau 36 de grade cu soare de tropice, între timp, cât stăteam pe banda de urgență de pe autostradă, a început furtuna. Dar furtună din aia, de filme cu apocalipsa. 

• 
  

După lupte seculare care au durat o oră, cred, cei din România au reușit să ia legătura cu cei din Grecia și ni s-a transmis că sunt pe drum și vor ajunge curând.

Acum, de schimbat un cauciuc puteam și noi, evident, însă fiind vorba de rezervă, care nu e chiar ca un cauciuc original, am fost sfătuiți să nu o folosim decât în caz de extremă urgență, așa că am solicitat asistență la reprezentanță, dacă tot suntem clienți (fideli, aș zice 😀)

Cât asteptam noi cuminți și stresați, că deh, eram în ditamai furtuna cu vizibilitate redusă, pe autostradă, cu nicio șansă să putem recupera cauciucul avariat, numai de nu se pune o ploaie de l-ar fi înnebunit de fericire pe Bacovia. 3 volume de poezii ar fi scris.

Într-un final a ajuns și mașina pe care noi ne-o imaginam că va fi cu platformă, dar care nu era, că era mai mică decât a noastră, din care a coborât... o femeie 😳 și un Iorgos, să zicem, cu vreo două șurubelnițe și un cric. Fără vreun cauciuc, fără vreun lipici magic, fără vreun chef. Așa, fluturași. Și care ne-au zis că tot ce pot face e să ne schimbe cauciucul cu rezerva noastră. Lucru pe care, repet, l-ar fi făcut și D cu ochii închiși, cu 90 minute înainte chiar. A! Și că ne costă 100 euro, desigur, că tzatziki nu e moca, na. 

In fine. S-au apucat, au ridicat mașina, au scos cauciucul( fie-i țărâna ușoară!) care arăta într-un mare fel:

și s-au apucat să bage presiune în rezervă. Doar că nu aveau cu ce, așa că le-am dat noi. 😁 Domnul a pus apoi rezerva pe butuc (pentru cuvântul ăsta l-am întrebat pe D, că eu îi ziceam osie,  ca la căruță)  și a apăsat pe cric, să ne coboare mașina. Doar că nu pusese șuruburile și era să ne strice puntea spate. 

A fost frumos, emoționant. D era să facă atac de cord iar eu AVC. Între timp venise și poliția, care ne tot zicea să ne grăbim, Iorgos părea că schimbă prima oară o roată, se vorbea română, engleză, greacă, toată lumea deodată, copiii ziceau că parcă a avut loc o crimă, așa tensiune e în aer, a fost intens. 

La un moment dat a avut loc și următorul dialog la noi în mașină :

-  E furtună puternică, plouă, avem pană, ce ar putea fi mai rău de atât? a întrebat Răzvan, un copil inocent, care nu știe că astfel de întrebări nu se pun și nu se gândesc niciodată. 

-Să ne sune ăia cu rezultatul la testul Covid, am răspuns eu, șugubeață, și nimeni nu a râs, în afară de mine. Mno... 

In rest totul a mers strună. Mâine facem shopping, dar de cauciucuri, de data asta, că s-au dus vremurile în care cumpăram suveniruri. 🙄

Cam asta a fost prima zi. Nu vă culcați supărați, că după toate astea am ajuns la hotel, care e minunat, și apoi am iesit și am mâncat asta:

așa că am uitat tot. De asta m-am și grăbit să povestesc tot aici, că ne pregătim să ieșim iar și mi-e că uit de tot. 

Am făcut testul Covid

De ajuns, am ajuns în Grecia. Asta e vestea bună. Am luat ferry de la Brindisi și, 9 ore mai târziu, eram în Igoumenitsa. Despre ce fel de conaționali erau pe bac și cum dormeau pe jos, ca vitele în staul, nu o să scriu acum. Și poate niciodată.

Ce vreau să dezvolt este ce s-a întâmplat DUPĂ ce am coborât.

Completasem declarația online, pe site-ul guvernului, cu 48h înainte, așa cum trebuia. Primisem și acel cod unic de confirmare a înregistrării, și citisem tot ce era de citit despre subiect. Știam că testările sunt aleatorii, ceea ce ne liniștea din mai multe puncte de vedere: șansa să nu fim aleși pentru că avem noroc pur și simplu(mare, după judecata noastră subiectivă și optimistă), faptul că era plin de mașini, tiruri și pedestrași, ora târzie (23.00) și, mă rog, poate și dorința de a ne începe concediul mai rapid.

Cine a spus, însă, că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg a anticipat cu succes un concediu în Grecia după pandemie. 

Controalele NU SUNT ALEATORII. Sunt bazate pe codul generat în urma completării chestionarului online, mai exact de prima cifră. Ea poate fi 1,2 sau 3. Noi aveam 1(scrisesem că avem reședința permanentă în România). Din câte am înțeles eu, toți cei cu 1 și 2 fac testul, iar cei cu 3 își pot continua drumul nestingheriți. Alții spuneau că doar cei cu 1 fac, restul nu. 

Inițial am crezut că avem 1 pentru că suntem români (citisem și de avionul aterizat in Creta), și mi-a părut rău că nu am scris adresa din Franța, pentru că, oricum, nu am mai călcat în România de dinainte de carantină. Apoi am intrat în vorbă cu doi cetățeni francezi, soț și soție, care, ciudat, aveau ambele cifre la coduri, deși locuiau împreună. Domnul avea cu 1,doamna cu 2. Au făcut amândoi testul.

Situația era destul de dezarmantă, era coadă mare și, deși testul în sine nu durează decât câteva secunde, cât îți ia exudat faringian, cu tot cu înregistrarea datelor din pașaport și transmiterea numărului de telefon,plus cât îi ia doamnei să își schimbe mănușile și să desigileze kitul, se pierd la fiecare om cam 1-2 minute. La toate astea se adaugă faptul că erau doar două doamne care testau, și încă una care nota datele în pașaport. Concluzia? Am avut noroc și am ajuns printre primii, așa că am așteptat doar o oră. În spatele nostru, însă, era coadă mare, cred că mai dura ore bune până la ultimul mușteriu. 

Inutil de menționat că 40% din cei care erau la coadă (era să spun "stăteau", dar m-aș fi exprimat incorect, că nu stăteau, se îmbrânceau) erau cetățeni români de etnie romă. Ușor de imaginat, așadar, atmosfera incendiară, încercările de a se băga în față,  vociferările și împinsul unii în alții, deși erau 30 de grade și ofițerii vamali le repetau periodic să păstreze o distanță de cel puțin 2m între ei. Aproape că uitasem cum e, după atâtea luni departe. Dar am zis că despre astea nu scriu. 

Acestea fiind spuse și făcute, noi ne-am făcut datoria și așteptăm (sau nu) telefon în 2 zile de la autorități. 

Ena capuccino, se parakalo, că la 2 ajungem la cazare! 

Barletta, Italia.

Cum s-a brodit, cum s-a învârtit, decizia bruscă a grecilor de a lăsa doar o graniță deschisă ne-a lovit la fix, potrivindu-se cu perioada în care ne facem vacanța anuală (și așa amânată din cauza covidelului) în Grecia.

Am exclus din start folosirea acestui unic punct de trecere, anticipând mijlocul extrem de subțire al clepsidrei formate de turiști la vamă și am atacat planul C(A era Franța-Italia-Slovenia-Croatia-Serbia- Macedonia de Nord-Grecia😱, ăsta fiind cel mai scurt, B fiind Franța - Italia - Austria-Ungaria-România-Bulgaria-Grecia, ăsta fiind cel mai sigur, în planul A nefiind toate restricțiile ridicate).

Mbun. Planul C, care mie oricum mi-a surâs din prima, era Franța - Italia-Grecia. Simplu ca bună ziua. Trebuie să luăm bacul, da, dar l-am mai luat o dată când am terminat liceul, cât de greu să fie acum? Plus că am mai făcut drumul ăsta în altă viață, când ne-am mutat în Grecia.

Până una-alta, aseară am dormit în Genova. Ne-a plăcut mult, era animat, plin de tineri, terase deschise, etc. Am avut noroc de o cazare foarte bună, în Porto Antico, am mâncat pizza(when in Rome...) și ne-am plimbat puțin prin port.

Azi dimineață am pornit la drum din nou, iar acum suntem în Barletta, unde și dormim. Am ajuns pe la 20.00 și am pornit, ca de obicei, în recunoaștere(și la un fel de vânătoare, că ne era foame). Am găsit un oraș minunat, cu o arhitectură impresionantă, plin ochi de terase și oameni, înțesat cu pizzerii, gelaterii și magazine frumoase. 

E situat pe malul mării, unde se află și un castel ce poartă numele orașului 

și are tot felul de clădiri interesante și cu vechime, dar foarte bine întreținute. 

Atmosfera are farmecul filmelor italienești vechi, cu străzi înguste, pavate cu piatră cubică, cu blocuri cu  două sau trei etaje, înghesuite, cu rufele întinse la vedere, cu vecini care-și vorbesc de la balcoane, cu ușile apartamentelor de la parter larg deschise, lăsând să se vadă direct patul, televizorul, oamenii care își urmează tabieturile, pentru ca, pe aceeași străduță, 3 metri mai în față, să dai peste un bar, sau o pizzerie, sau o cafenea. 

Orașul a împrumutat și din caracteristicile orășelelor din Grecia, cu terasele deschise până târziu în noapte, cu scutere grăbite pretutindeni, cu toată lumea care animă străzile începând cu ora 20, când căldura se mai domolește și poți ieși la o plimbare fără să te sufoci. Umiditatea ajunsese, însă, în seara asta, când ne-am întors noi în cameră, la 72%,  transformându-mă pe mine, cel puțin, în fântână arteziană umblătoare și reducându-mi din plăcerea de a mă plimba mai mult. A! Și încă un lucru care m-a bulversat:traficul. Mașini, scutere, oameni, neținând cont de reguli, semafoare sau treceri de pietoni, într-un haos pe care eu l-am văzut doar în documentarele despre India. 

Îmi pare rău că nu am avut timp să-l explorăm mai în amănunt, dar mâine dimineață pornim spre Grecia, care sper să ne și primească repede, nu de alta, dar altfel îi rămân fructele de mare nemâncate. Arrivedérci, vorba doamnei din cutiuțele de la stațiile de taxare! 

Tablou nocturn

E adevărat, am greșit. Am greșit în momentul în care am luat prima gură din a treia cafea. Doar că eu am terminat Facultatea de Litere, așa că dacă mă scoți "la cafea" asta beau. Chiar dacă am mai băut două. Căni. De neagră.

Asta era ieri după amiază. De fapt, după amiază credeam eu că era, pentru că erau 32 de grade și un soare dogoritor, dar ospătărița ne-a zis "bună seara", și avea și dreptate, deși poate ea zisese așa doar pentru că era în tură de multe ore. Era 18, oricum. Judecați singuri. 

Pe moment a fost foarte bine.  Măcar asta nu mai era neagră, era cappuccino, și avea și niște biscuiți cu lămâie primprejur, deci avea toate premisele să se facă plăcută.

Apoi am fost pe la câteva magazine și, după ele, în Carrefour. Acolo s-a produs declicul. Au ajuns biscuiții în sistemul nervos. Întâi am început să vorbesc foarte repede, like... foarte, foarte repede, apoi simțeam nevoia să zic *trrrrrrr* și *prrrrrr* și *brrrrrr* și orice cuvânt cu r, pentru că mi se părea că sună fantastic. Apoi am vrut să alerg printre raioane, cu sau fără cărucior, pentru că mă simțeam plină de enerrrrrgie. Apoi am fost euforică, de parcă pluteam pe norișori verzi(nu suport rozul).

D era uimit, rușinat și amuzat în același timp. Îmi tot zicea să vorbesc mai încet, că rrrrr-ul are rrrrrezonanță puterrrnică și se uită oamenii.  Dar ce-mi păsa mie de oamenii ăia plictisitori? Eu simțeam că pot să particip la Jocurile Olimpice chiar atunci și chiar așa, fără încălzire. 

Chiar, de ce le-o trebui sportivilor să se dopeze, pentru rezultate mai bune? Să bea 3 cafele! Garantez pentru efectul energizant.

În fine, pe lângă faptul că, în toată nebunia din Carrefour, am uitat complet ce trebuia să cumpărăm, pentru că mintea mea era o aglomerație de trenuri japoneze, și a trebuit să improvizăm și/sau să devenim creativi, mie mi-a plăcut mult senzația și am hotărât să repet experiența. Nu curând, că nu mă ține bătrâna inima-me, iar stomacul încă se resimte, dar, la un moment dat, dacă pierd vreun autobuz, tren sau avion(cu toate că pentru avion probabil va trebui să plusez puțin și cu un Redbull, ceva) o să țin minte să aplic schema.

Acum e trecut de 1, avem geamul deschis, pentru că.... vară, și sunt cuprinsă de emoție pentru că realizez că tooooți mormolocii ăia din râul din spate, de care se mirau copiii acum ceva timp, au crescut mari și s-au transformat în ceea ce sună a zeci de broaște supărate. Drăguții de ei, ce puseu de creștere! Și ce guralivi!

Gata, închid iar ochii și încerc să număr brrrroaște. 

Cafea Navajo

Acum câteva zile am dat peste rețeta asta pe internet și mi s-a părut interesantă. Eram foarte curioasă ce gust are, pentru că tipa din videoclip părea foarte încântată și tot spunea că făina prăjită îi schimbă total gustul. Așa e, dar, înainte să vă spun ce părere mi-a făcut, să vă povestesc puțin despre originea acestei rețete.

In 1884-1866 indienii din triburile Navajo au fost mutați de pe pământurile lor în Arizona și până în New Mexico. Guvernul american le dădea rații, iar acestea includeau și făină și cafea. Cafeaua le era necunoscută la acel moment indienilor Navajo însă în timp au început să inventeze tot felul de rețete, printre care și această rețetă cu cafea, care are, însă, mai degrabă consistența unui desert. E cremoasă și densă și în funcție de cât zahăr pui, se apropie sau nu de ideea de pudding de cafea. Dacă mă întrebați ce impresie mi-a lăsat....not great, not terrible. Nu mi-aș mai face a doua oară, nu în detrimentul cafelei normale pe care o beau de obicei, cel puțin. Gustul intrigă, la început nu mi-a plăcut, apoi mi s-a părut interesant.

Ca mod de preparare, e foarte simplu: prăjim o cantitate mică de făină, la foc mic, amestecând cu o spatulă de lemn, până devine aurie. În cafeaua fierbinte, în care punem și zahăr după gust, adăugăm, puțin câte puțin, din făina prăjită, până ce ajunge la consistența dorită.

Eu pun și un filmuleț cu tot procesul, dacă nu vă încumetați să faceți, măcar să vă faceți o idee.

👇👇👇

Navajo coffee