Maramureș

 

Mai fusesem în Maramureș în 2003, dar cumva pe fugă, pentru că eram într-un tur al țării și căutam să vedem cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Țin minte însă că eram în Săpânța, locul de naștere al bunicii mele, și încercam să găsesc rude prin sat, întrebând din poartă în poartă de Pop sau Stețca, sau de cine mă puseseră maică-mea și bunică-mea să întreb, când, la un moment dat, o bătrână ce părea că știe despre ce vorbim ne-a poftit în casă, amabilă. Încântați că am găsit, în sfârșit, ce căutam, ne îndreptam spre pridvor, și am mai întrebat o dată, în treacăt, dacă îmi cunoaște bine rudele.

"Nuu, maică, nu îi știu, dar intrați să mai stăm de vorbă!" a fost răspunsul ei, desprins, cu mintea noastră de atunci, din thrillerele în care blonda moare, de obicei, prima, așa că nu am vrut să risc și am făcut cale-ntoarsă cu o expresie de groază întipărită pe chip. Târziu am aflat că așa sunt maramureșenii, ospitalieri, și că bătrâna nu voia să-și satisfacă setea de sânge cu noi, așa cum am crezut, ci doar să-și ostoiască singurătatea.

Ne-am întors, mai mulți și mai prietenoși, anul acesta, dar nu ne-a mai invitat nimeni nicăieri, că ploua torențial și nu am stat decât câteva minute în Cimitirul Vesel, cât să citim câteva cruci și să îmi găsesc, în sfârșit, o parte din rudele (foarte) îndepărtate.

Maramureșul ne-a fascinat. Am căutat mult un cuvânt care să reprezinte ce am simțit zilele astea, și este exact așa:"fascinație".

Peisajele sunt minunate. Totul e verde, dealurile sunt îmbrăcate în haine de iarbă proaspăt tăiată, aerul e proaspăt și miroase a sănătate și a liniște și a stare de bine.  Din loc în loc sunt căpițe de fân, iar vacile se plimbă nepăsătoare pe străzi amintind, de fapt, ale cui sunt locurile.

Casele sunt mândre, curate, îngrijite, cu flori care mai de care mai frumoase și colorate. Majoritatea caselor sunt din cărămidă, rar vezi BCA, iar chirpici deloc. Se vede că oamenii sunt gospodari doar aruncând o privire în curțile lor. Gazonul e îngrijit, totul e impecabil, îți vine să cobori din mașină cu bagajele și să ceri viză de flotant. 

Nici la capitolul obiective turistice Maramureșul nu stă rău. Noi am vizitat doar câteva, din lipsă de timp, însă sunt mult mai multe de făcut și văzut. 

Am fost la mânăstirea Bârsana, care mi s-a părut o bucățică de rai pe pământ,

am vizitat și Memorialul Durerii, din Sighetu Marmației, care ne-a impresionat profund, (și încă nu am stat să citim și să privim toate informațiile, însă este zguduitor) 

La doi pași de Memorial(care, apropo, e promovat în tot Maramureșul, ceea ce mă bucură și, judecând după cozile foarte mari de la intrare-noi am așteptat o oră - are efect) este și faimosul cui în care se prinde harta, și aș dori, pe această cale, să-mi exprim, în calitate de obsesiv-compulsivă amatoare, îngrijorarea cu privire la o eventuală prindere în cui a hărții fix în Sighetu Marmației. Oameni buni, harta AR STA STRÂMB! Cui i-a venit ideea strălucită că acolo ar fi potrivit să agățăm? Cui?! Această ignoranță îmi sfâșie sufletul... 

P. S. Mă deranjează, deopotrivă, și lipsa articolului hotărât al substantivului propriu Sighet. Ce s-a întâmplat cu "l" - ul? L-a prins cuiul care ține harta înclinată? 🤪

Cu Mocănița nu am fost, am fi pierdut și câteva ore bune din timpul și așa scurt, și 250 de lei. 😁 Am fost, însă, în Vișeu, am văzut-o, am făcut poze cu/în /lângă ea, numai nu i-am dat cheie. 

În Baia Sprie este un lac, Lacul Albastru, unic în lume datorită modului în care s-a format și a faptului că primăvara are culoarea albastră, vara verde și toamna maro. Pesemne că cine l-a descoperit a făcut-o primăvara, și apoi l-a și înscris în Registrul Lacurilor, sau unde s-or înscrie ele, altfel s-ar fi numit Lacul Care Își Schimbă Culorile In Funcție De Anotimp, sau Lacul Nehotărât, sau ceva similar. Important de reținut că am urcat pe jos până la el de ne-au ieșit toate prânzurile din excursia asta, realizând, în același timp, că trebuie ori să ne limităm la vizitarea mall-urilor de acum încolo, ori să ne apucăm de sport. 

Și ultimul loc despre care scriu, dar categoric nu cel din urmă, că mie îmi place mereu să las ce e mai bun la sfârșit, este satul Breb. Citisem pe net despre el că reprezintă un nucleu al tradițiilor maramureșene, însă niciun articol nu vorbea despre starea de bine pe care o ai cât ești acolo. E de parcă timpul a stat în loc și nimic nu mai contează, în afară de verdeață, aer curat, animalele din gospodărie și viața, așa cum trebuie să fie ea, de fapt :simplă și plină de recunoștință. 

Așadar, în caz că nu ați tras încă o concluzie, deși sunt slabe șanse, dacă știți alfabetul, vă comunic încă o dată că Maramureșul e absolut minunat, își merită renumele, își merită oamenii blânzi și calmi, își merită dealurile și munții și peisajele de poveste și categoric își merită un număr mare de turiști români și străini. 

Și încă nu v-am zis despre mâncare. 🙈

Cum să (nu) îți faci prieteni în saloanele de coafura. Ghid practic.

E oficial. Sunt persona non grata în saloanele de coafura  din întreaga lume. Spaima hairstiliștilor. O să am poza afișată la intrare în fiecare salon, alături de un avertisment scris în bold, italics și caps. Feriți-vă de măgăruș, varianta umană.

De când mă știu și mă duc pe la saloanele de coafură reprezint un ghimpe în peria hair stiliștilor, pentru că am părul foarte des și, cel mai adesea, foarte lung. Așa că la mine durează, în zilele bune, 45 de minute uscatul părului, 10 minute împărțitul în cărări și cărărui, 15 minute spălatul iar vopsitul... Oh, vopsitul... restul programului pe acea zi.

De-a lungul timpului am avut parte de :"Wow, ce des e!", " Oo, dar e foarte mult!, " Off, câtamai părul! "(schimbând des salonul, ajungeam și pe la din astea, de după blocuri, cu limbaj pe măsură)," Hmmm.. "," Mrrr.. "" Prrr" și alte onomatopee. Plus ochi dați peste cap, fețe înroșite de nervi, pufnit nerăbdător și nelipsitul tras de păr mai tare decât limita admisă.

Eu sunt fată fină și îmi cer mereu scuze, ca și cum l-aș fi plantat voluntar, (deși să ai păr foarte des e, din punctul meu de vedere, la fel de frustrant ca atunci când îl ai rar), dar nu toată lumea apreciază dovada mea de empatie și, nu de puține ori, oamenii au sentimente negative la adresa mea. Nu îi condamn, totuși. Nici mie nu-mi plac persoanele care pot mânca orice și oricât și nu se îngrașă, de exemplu. Nu cât să le trag de păr, desigur, dar cât să-mi dau ochii peste cap și să oftez tristă.

Astăzi am fost la salon aici, în Franța. Părul meu atinsese o lungime istorică și nici culoarea nu mai era exact ce voiam, așa că mi-am făcut programare pentru un tuns și un balayage.
Tipa care s-a ocupat de mine, o dulceață. Se știe că francezii sunt printre cei mai politicoși oameni din lume, iar ea nu făcea excepție. Am observat-o până să vină la mine, ciripea veselă cu ceilalți clienți, râdea la glumele lor, ba chiar glumea și ea.
Și.. .  a venit. I-am zis ce vreau și a plecat să pregătească vopseaua. Apoi... a început. Și a vopsit. 10 minute.. 15...20..până i s-a terminat ce avea în bol. A zâmbit scurt și s-a dus să mai pregătească vopsea. S-a întors și a continuat.. 30..40..deja nădușea.. Eu îmi cerusem scuze din primele 5 minute, cât situația era calmă încă, așa că acum doar stăteam și o observam în tăcere. După 40  de minute s-a dus iar să pregătească vopsea. Nu mai zâmbea. Cred că a luat și un Novocalmin, ceva, că s-a întors cu forțe proaspete și a început să mă tragă de păr. Tare. Dupa o oră, când s-a dus să pună pentru a patra oară vopsea, mi s-a părut că are lacrimi în ochi. Repeta, cu glas stins, "se va termina curând... "
Am încercat să o încurajez, să îi spun ceva frumos, dar deja era târziu. Mă ura.

A terminat, într-un final, de pus vopseaua, și m-a lăsat să aștept 45 de minute, cât să prindă culoarea, iar ea să se liniștească.
Când a venit momentul spălatului pe cap, speram să se fi calmat puțin și să  luăm de la capăt relația noastră fragilă ce începuse prost. Nu uitase. M-a tras de păr de parcă absolvise magna cum laudae Facultatea de Sado-masochism. Tare. Tare de tot. Iar eu am la activ câteva tatuaje și doi copii născuți fără anestezie. Știu ce e aia durere. Însă nici nu puteam să îi zic să-și descâlcească degetele din părul meu. În primul rând pentru că evident îi făcea plăcere să se răzbune, iar eu cred în ochi pentru ochi, fir de păr pentru fir de păr, iar în al doilea rând pentru că aș fi părut pămpăloaică. Cum să mă plâng pentru așa ceva? Nu se face. Nu așa câștigi războaie.

Am îndurat cu stoicism. Mi-am îngropat lacrimile în mască și am strâns din dinți. Și din scaun.

Câteva ore și proceduri mai târziu, a sosit momentul pentru uscat și coafat. Am mușcat din masca ce mirosea a durere și a alegeri nefericite și am așteptat. Au urmat 45 de minute luuungi, lungi de tot, în care ea mi-a înjumătățit părul smulgându-l fir cu fir și prefăcându-se că doar își trece mâna prin el, încet, iar eu am redus la 0 șansele să mai calc vreodată în vreun salon. Când a terminat mă simțeam ca un om care a învins în lupta cu cancerul. Aproape auzeam aplauze, râsete și heruvimi dansând. 

În rest, totul în grafic. Deși nu m-a adus nici măcar aproape de culoarea pe care mi-o doream, și nici de coafura pe care i-o arătasem, rezultatul mă mulțumește și, din punctul meu de vedere, totul e uitat. Nu știu ea ce zice, dar poate fac săptămâna viitoare o glumă și trec pe la salon, chipurile să mă programez pentru un spălat și aranjat. Vedem noi atunci cât de politicoși sunt și francezii ăștia...

Tot Salonic. Mâncare, mâncare și un ceai bun.

Acum, că am terminat cu detaliile despre cazare, mă pot concentra pe chintesența unei excursii în Grecia: mâncarea.

Cred că oricine știe că în Grecia se mănâncă foarte bine. Indiferent la ce tavernă te așezi, sofisticată sau decorată simplu, în alb și albastru, e imposibil să nu găsești un gyros bun, sau câteva souvlakia(frigărui) care sfârâie pe grătar, o pită proaspătă și un tzatziki răcoritor. 

Noi am găsit toate astea la prețuri bune și gust demențial exact în centru, la Olive Oil&Oregano. Un sandvici costă în jur de 3.60 euro, carnea este foarte, foarte gustoasă iar lipia este unică (sau, cel puțin, eu nu am mai văzut așa nicăieri) pentru că e făcută și cu mălai, și e pufoasă și buuunăă.. 

Olive Oil&Oregano reprezintă un lanț de restaurante, așa că găsim mai multe locații în oraș, inclusiv în mall-uri. 

Asta ar fi o variantă de prânz (sau cină). La îndemână, rapidă și ieftină. Însă dacă vreți să simțiți cu adevărat că sunteți în Grecia e musai să mâncați fructe de mare sau pește. Iar dacă locația presupune și o distanță de 3 m față de mare și picioare afundate în nisip... deja vorbim, din punctul meu de vedere, de perfecțiune. 

Nu suntem noi cei din poza de mai sus, aș vrea eu, pentru că, deși urâțică foc, doamna e 2D. Eu... am intrat în acest concediu arătând ca o gravidă în luna a 6-a, plec din Grecia arătând ca una în luna a 9-a. Și urmează încă o săptămână în Constanța, unde presimt că nu o să mănânc (doar) salată. 

Taverna se află pe plaja Potami, la aproximativ 50 de minute de Salonic, și se numește Ouzeri Agkyrovoli. E minunată, sincer. Mâncarea a fost foarte bună, prețurile la fel, iar de locație... ce să mai zic? 

Bun. V-am spus despre souvlaki, tzatziki, fructe de mare și dovlecei pane. A sosit momentul să vă povestesc puțin și despre revelația concediului, ceaiul cu bule 😁

Eu trecusem pe lângă o locație Bubble Tea  în Franța, însă crezusem că e vorba despre ceaiul acela cu bobițe de tapioca și cu lapte, inventat în Taiwan în 1980.

Însă alaltăieri îmi era sete și poftă de ceva răcoritor, fără acid și cu gust de fructe, și soarta mi-a scos în cale un Bubble Tea. 

Treaba stă așa : îți alegi tipul de ceai-roșu, verde sau negru(există și posibilitatea să alegi apă minerală, dar... sa fim serioși!), apoi ce fel de sirop vrei(și ai o multitudine de arome) și, la sfârșit, ce gust vrei să aibă bobițele, care sunt, practic, niște capsule mici de ceai concentrat, cu gust de fructe. Bobițele astea se sparg în gură, apoi, după ce trec prin pai  și e ca și cum ai mânca fructul respectiv. Se adaugă și niște gheață, se amestecă, se sigilează și e gata minunea! 

Ca să vă dați seama ce impact a avut asupra noastră, după ce am gustat alaltăieri și le-am vorbit  băieților 24 de ore despre el😁 ieri a avut loc următoarea situație :

Ne-am luat câte 2 pahare de 500 ml fiecare. ☺️

Așadar nu mai scriu impresii, vă las niște poze cu locația, care arată ca în povești. 

Salonic. Superior One Boutique Hotel

Pentru că excursia noastră în Salonic s-a încheiat recent(azi dimineață) iar memoria mea nu mai e ce era(asta poate avea și avantaje, la un moment dat) m-am gândit să scriu puțin despre ce mi-a plăcut (sau nu).

Primul punct pe ordinea de zi : cazarea. Noi aveam rezervat (și plătit) la Superior One Boutique Hotel, unde trebuia să ne petrecem câteva zile de Paște, însă, după cum știți, a mâncat cineva un pangolin medium rare și a trebuit să amânăm.

Hotelul are 4*, și, ca să încep cu punctele slabe, este singurul hotel de 4* care nu are nicio facilitate whatsoever. Nu are piscină, nu are saună, nu are spa, nu are sală de fitness(tocmai când mă hotărâsem să scap de cele 25 de kilograme în plus în aceste 4 zile.. Pff, ghinion). Nu are decât recepția, camerele și, probabil, un restaurant pe la minus 1,pe undeva, pe care nu l-am văzut, pentru că noile reglementări prevăd servirea mic dejunului în cameră.

Aproposito de mic dejun. Inițial aveau un contract cu o firmă de catering și îți puteai alege, cu o zi înainte, ce gen de mic dejun vrei să servești. Noi am ajuns duminică, și, din lista de vreo 8-10 pachete, erau disponibile doar vreo 3,așa că am ales pachetul executive. Știu, sună bine. Mai bine decât realitatea.

Cam așa arăta un pachet, și era pentru două persoane. O bucățică de somon afumat, două felii de șuncă(nu mi-a plăcut gustul), două bucăți de brânză mirositoare(așa trebuia, nu stătuse în șosete), două feliuțe de pâine prăjită, o lipie, două chifluțe dulci, un compot de ananas, un borcănel de cremă de brânză, unul de miere și unul de tahini. 

Să dezbatem puțin acest aspect : tahini!! Nu hummus, care poate fi foarte bun și pe care, da, îl mâncăm cu lipie, ci tahini, care e pastă de susan, și despre care nu am auzit să se mănânce simplă pentru că e grețoasă și are un gust neplăcut. 

Trecem mai departe, că prea m-am aprins. 😁

Deci despre acest mic dejun, cum ar zice americanul: not great, not terrible. 

Apoi, începând cu marți dimineață, patronul hotelului și-a dat seama că nu îi place combinația, și a hotărât să se pregătească mic dejunul la bucătăria hotelului(servit tot în cameră, desigur) și am sărit din lac în puț. 

Deși farfuria arăta bine, ouăle erau fade, crenvurștii dubioși, pâinea prea puțină, roșiile... na, normale, cașcavalul fără gust, balconul foarte ciudat și șunca produsă și feliată de prea mult timp. Ciupercile erau bune. 😁

Nu mi-a plăcut, de ce să vă mint. Am mâncat două zile așa, iar azi, când D vorbise la recepție să ne schimbe cu niște croissante (cumpărate) sau ceva similar, până s-au moșcăit, până s-au foit, până au înțeles, am renunțat să mai așteptăm și am plecat la drum. 

Dar suficient cu ce NU mi-a plăcut. Ce mi-a plăcut : camerele sunt mari, băile imense, așternuturile impecabile, te tăiai în cearceafuri, pun la dispoziție papuci de unică folosință, obiecte de toaletă, au aer condiționat peste tot șiiii... Au presiune la duș!  Da, pentru mine e mare lucru ca atunci când faci duș să te revigoreze, nu să stai să te rogi de apă să curgă, gândindu-te că ploaia are presiune mai mare. 

Deci din toate aceste puncte de vedere, nota 10. Prosoapele și așternuturile ne-au fost schimbate în fiecare zi(deși nu țineam neapărat, pentru protejarea planetei și a resurselor), personalul a fost foarte amabil(am avut câteva ore o problemă cu aerul condiționat, era setat aiurea, și, după ce au venit, în ordine, recepționerul, cameristele și managerul, care a și rezolvat, ne-au trimis o sticlă de vin, din partea casei) iar hotelul este situat central, la 5 minute de mers pe jos până în buricul târgului. 

To be continued cu recomandări culinare. 😀

Pană, furtună, duminică. Noi în concediu.

După o zi absolut minunată petrecută în compania prietenilor noștri din Arta(un oraș foarte frumos situat în vestul Greciei) am pornit, dis-de-dimineață, către destinația noastră principală, Salonic.

Totul bine și frumos, până cu vreo 20 de km înainte să ajungem la hotel, când unul din cauciucuri nu a mai rezistat bucuriei și a pocnit de nerăbdare. Nu am mai avut pană de când mergeam cu Dacia 1300, în 1998, toamna, dar ce ar fi concediul nostru început în forță fără puțin mai multă adrenalină?

Și nu, n-a fost o pană din aia de nu-ți dai seama, că mașina încă merge și tu te întrebi dacă e ceva pe șosea sau ai o problemă. A fost scurt, aproape exploziv, și a arătat cam așa :

Am sunat la reprezentanța din Franța, având toate mașinile de aceeași marcă și cont de client la ei. Le-am explicat situația, ne-au zis să așteptăm și ne-au pus pe hold. Am ascultat o melodie de 864 de ori, pe repeat, și după 10 minute de nimic am închis. Am sunat iar, ne-au spus să sunăm la reprezentanța din România, că, vorba cântecului, "noi suntem români". Am sunat, am explicat (din nou), ne-au pus pe hold. Am așteptat alte 10 minute, am închis. Ne-au sunat ei, au spus că încearcă să ia legătura cu grecii, dar că de obicei grecii sunt mai lenți. De duminică era duminică, normal, pentru că se știe că toate bubele apar în weekenduri sau de sărbătorile legale. Colac peste pupăză, deși în momentul în care am făcut pană erau 36 de grade cu soare de tropice, între timp, cât stăteam pe banda de urgență de pe autostradă, a început furtuna. Dar furtună din aia, de filme cu apocalipsa. 

• 
  

După lupte seculare care au durat o oră, cred, cei din România au reușit să ia legătura cu cei din Grecia și ni s-a transmis că sunt pe drum și vor ajunge curând.

Acum, de schimbat un cauciuc puteam și noi, evident, însă fiind vorba de rezervă, care nu e chiar ca un cauciuc original, am fost sfătuiți să nu o folosim decât în caz de extremă urgență, așa că am solicitat asistență la reprezentanță, dacă tot suntem clienți (fideli, aș zice 😀)

Cât asteptam noi cuminți și stresați, că deh, eram în ditamai furtuna cu vizibilitate redusă, pe autostradă, cu nicio șansă să putem recupera cauciucul avariat, numai de nu se pune o ploaie de l-ar fi înnebunit de fericire pe Bacovia. 3 volume de poezii ar fi scris.

Într-un final a ajuns și mașina pe care noi ne-o imaginam că va fi cu platformă, dar care nu era, că era mai mică decât a noastră, din care a coborât... o femeie 😳 și un Iorgos, să zicem, cu vreo două șurubelnițe și un cric. Fără vreun cauciuc, fără vreun lipici magic, fără vreun chef. Așa, fluturași. Și care ne-au zis că tot ce pot face e să ne schimbe cauciucul cu rezerva noastră. Lucru pe care, repet, l-ar fi făcut și D cu ochii închiși, cu 90 minute înainte chiar. A! Și că ne costă 100 euro, desigur, că tzatziki nu e moca, na. 

In fine. S-au apucat, au ridicat mașina, au scos cauciucul( fie-i țărâna ușoară!) care arăta într-un mare fel:

și s-au apucat să bage presiune în rezervă. Doar că nu aveau cu ce, așa că le-am dat noi. 😁 Domnul a pus apoi rezerva pe butuc (pentru cuvântul ăsta l-am întrebat pe D, că eu îi ziceam osie,  ca la căruță)  și a apăsat pe cric, să ne coboare mașina. Doar că nu pusese șuruburile și era să ne strice puntea spate. 

A fost frumos, emoționant. D era să facă atac de cord iar eu AVC. Între timp venise și poliția, care ne tot zicea să ne grăbim, Iorgos părea că schimbă prima oară o roată, se vorbea română, engleză, greacă, toată lumea deodată, copiii ziceau că parcă a avut loc o crimă, așa tensiune e în aer, a fost intens. 

La un moment dat a avut loc și următorul dialog la noi în mașină :

-  E furtună puternică, plouă, avem pană, ce ar putea fi mai rău de atât? a întrebat Răzvan, un copil inocent, care nu știe că astfel de întrebări nu se pun și nu se gândesc niciodată. 

-Să ne sune ăia cu rezultatul la testul Covid, am răspuns eu, șugubeață, și nimeni nu a râs, în afară de mine. Mno... 

In rest totul a mers strună. Mâine facem shopping, dar de cauciucuri, de data asta, că s-au dus vremurile în care cumpăram suveniruri. 🙄

Cam asta a fost prima zi. Nu vă culcați supărați, că după toate astea am ajuns la hotel, care e minunat, și apoi am iesit și am mâncat asta:

așa că am uitat tot. De asta m-am și grăbit să povestesc tot aici, că ne pregătim să ieșim iar și mi-e că uit de tot. 

Am făcut testul Covid

De ajuns, am ajuns în Grecia. Asta e vestea bună. Am luat ferry de la Brindisi și, 9 ore mai târziu, eram în Igoumenitsa. Despre ce fel de conaționali erau pe bac și cum dormeau pe jos, ca vitele în staul, nu o să scriu acum. Și poate niciodată.

Ce vreau să dezvolt este ce s-a întâmplat DUPĂ ce am coborât.

Completasem declarația online, pe site-ul guvernului, cu 48h înainte, așa cum trebuia. Primisem și acel cod unic de confirmare a înregistrării, și citisem tot ce era de citit despre subiect. Știam că testările sunt aleatorii, ceea ce ne liniștea din mai multe puncte de vedere: șansa să nu fim aleși pentru că avem noroc pur și simplu(mare, după judecata noastră subiectivă și optimistă), faptul că era plin de mașini, tiruri și pedestrași, ora târzie (23.00) și, mă rog, poate și dorința de a ne începe concediul mai rapid.

Cine a spus, însă, că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg a anticipat cu succes un concediu în Grecia după pandemie. 

Controalele NU SUNT ALEATORII. Sunt bazate pe codul generat în urma completării chestionarului online, mai exact de prima cifră. Ea poate fi 1,2 sau 3. Noi aveam 1(scrisesem că avem reședința permanentă în România). Din câte am înțeles eu, toți cei cu 1 și 2 fac testul, iar cei cu 3 își pot continua drumul nestingheriți. Alții spuneau că doar cei cu 1 fac, restul nu. 

Inițial am crezut că avem 1 pentru că suntem români (citisem și de avionul aterizat in Creta), și mi-a părut rău că nu am scris adresa din Franța, pentru că, oricum, nu am mai călcat în România de dinainte de carantină. Apoi am intrat în vorbă cu doi cetățeni francezi, soț și soție, care, ciudat, aveau ambele cifre la coduri, deși locuiau împreună. Domnul avea cu 1,doamna cu 2. Au făcut amândoi testul.

Situația era destul de dezarmantă, era coadă mare și, deși testul în sine nu durează decât câteva secunde, cât îți ia exudat faringian, cu tot cu înregistrarea datelor din pașaport și transmiterea numărului de telefon,plus cât îi ia doamnei să își schimbe mănușile și să desigileze kitul, se pierd la fiecare om cam 1-2 minute. La toate astea se adaugă faptul că erau doar două doamne care testau, și încă una care nota datele în pașaport. Concluzia? Am avut noroc și am ajuns printre primii, așa că am așteptat doar o oră. În spatele nostru, însă, era coadă mare, cred că mai dura ore bune până la ultimul mușteriu. 

Inutil de menționat că 40% din cei care erau la coadă (era să spun "stăteau", dar m-aș fi exprimat incorect, că nu stăteau, se îmbrânceau) erau cetățeni români de etnie romă. Ușor de imaginat, așadar, atmosfera incendiară, încercările de a se băga în față,  vociferările și împinsul unii în alții, deși erau 30 de grade și ofițerii vamali le repetau periodic să păstreze o distanță de cel puțin 2m între ei. Aproape că uitasem cum e, după atâtea luni departe. Dar am zis că despre astea nu scriu. 

Acestea fiind spuse și făcute, noi ne-am făcut datoria și așteptăm (sau nu) telefon în 2 zile de la autorități. 

Ena capuccino, se parakalo, că la 2 ajungem la cazare!