(De) bine (ce) am venit acasa!

 Am ajuns aseară, nu foarte târziu, acasă, după aproape 2 săptămâni de concediu. 

Mașina era încărcată până la refuz cu bagaje, noi eram nerăbdători să ajungem și să ne reluăm ale noastre(mai puțin copiii, școala, evident), afară era zăpadă și frig, tot scenariul de întors acasă iarna.

Ușa noastră de la intrare? Nu și nu. Deși nu fusese pentru prima oară lăsată singură atâta timp, casa noastră a simțit, pesemne, nevoia să se revolte.

A început, după cum spuneam,cu ușa. Nu se deschidea și pace. Am încercat noi cu vorba bună, cu aia rea, cu mângâieri și cu agresiuni, tot ce a făcut a fost să ne țină jumătate de cheie în yală, ca atunci când te despărți de cineva și îți împărți bunurile. 

Cu cealaltă jumătate de cheie în mână, recunosc, a început să se instaureze și panica. Toate celelalte intrări în casă erau baricadate de parcă am fi stat în Bronx și/sau ne-ar fi anunțat turcii că vor să ne calce, așa că multe posibilități nu întrevedeam.

Eu, fată trecută prin tutoriale YouTube, am aruncat repede două pastile Orbit în gură și am început să mestec frenetic, pentru că văzusem eu undeva că așa poți scoate cheia ruptă din ușă.  Nu dacă mesteci gumă, ci dacă o lipești acolo,se întărește și tragi. Și nu era gumă, era silicon, dar a fost singura idee care mi-a străbătut scalpul și încă sunt mândră de ea.

Din fericire,n-a fost nevoie, că D deja scosese un patent din mașină și,  în secunda 2, și cheia ruptă din ușă.  Apoi cealaltă cheie din buzunar și, imediat, ca prin minune, a binevoit și casa noastră să se declare învinsă la proba 1,așa că am putut intra.

În casă...5 grade pe minus. Oprisem centrala,cum facem mereu,pentru a evita eventuale neplăceri, așa că, dacă am fi avut pinguini ca animale de companie, i-am fi găsit în culmea fericirii.

Când să dăm drumul la centrală,  proba 2: se stricase. Ooo,  ce chin, ce dor, ce jale! 

Cu hainele pe noi, scoțând aburi pe nas și gură mai ceva ca trenulețul Thomas în zilele lui de glorie, ne-am pus pe treabă.  Eu, să despachetez bagajele și să pregătesc ceva de mâncare,  D, să rezolve problema cu centrala. Inutil de menționat că era vineri seara, momentul săptămânii în care se poate întâmpla orice necaz, că e inchis peste tot și așa rămâne 3 zile...

Copiii-in mașină, la căldurică, internet și voie bună,  de cred că nici nu au conștientizat furcile caudine prin care noi treceam. 

Jumătate de oră mai târziu (după ceasul telefonului, că după ăla interior trecuseră 3 zile) D a reușit să rezolve și problema asta și să dea drumul la căldură.  Între timp, pentru că am avut o problemă similară iarna trecută (dar atunci mai serioasă, a durat mai mult) noi băgasem în priză niste calorifere electrice care ne salvaseră și în trecut. Proba 2-checked. In your face, house!

Am reușit să mâncăm decent, după ce am decongelat niște sarmale și am copt niște pâine din aia semipreparată(planning ahead is my thing) și mai aveam doar de golit portbagajul exterior. 

Doar că, ce să vezi? Se șmecherise și el între timp, sau poate era totul un mare complot, așa că nu se mai deschidea nici ăsta. Deloc. Nici din prima, nici din a doua,nici din a treia...numărați voi vreo jumătate de oră din a câta s-a deschis.

Însă toată lumea știe că binili învinge. Cât să dureze și proba 3? A cedat și portbagajul până la urmă, că oricum nu avea de ales, și am scos și de acolo vreo 450 de litri de suveniruri. 

După toate peripețiile enumerate mai sus am reușit,  asadar, până la finalul serii, să și intrăm în casă,  să și despachetăm, să și mâncăm bine, să facem și duș (cu apă caldă, atenție!) și să și dormim bine ACASĂ.

The end.

Late night post

Mâine (foarte) dimineață plecăm, și, deși am petrecut ziua de azi împachetând și făcând liste, trăiesc cu impresia că am uitat ceva, pentru că nu am avut ocazia să stau și să analizez, la rece,  cam ce ar mai trebui luat.

Așa că mi-am zis că nu e problemă,  după ce se culcă toți și se liniștesc apele, înainte să adorm și eu, stau în pat și cuget liber la eventualele scăpări. 

Am stins lumina (telefonului), am închis ochii, și firul liber al gândirii mele a fost cam așa:

" Bun, deci am luat haine, cosmetice,  încălțări, electronice, încărcătoare, mi-am luat 2 cărți,  să-mi mai iau una, să fie, dar cred că e în birou,unde am pus și hainele cu care ne îmbrăcăm pe drum, care sper să fie liber, că doar e a doua zi de Crăciun, cine circulă a doua zi de Crăciun, că toți sunt la adăpost, la căldurică, la mâncărică, aoleu, cât am mâncat zilele astea, ai zice că dacă nu am mai fost în vizite ar fi trebuit să mâncăm mai puțin, dar n-a fost cazul, însă a fost un Crăciun frumos, oricum, păcat că n-a nins, să vezi că ninge după ce plecăm noi, m-aș oftica, dar oricum nu avem echipamente adecvate zăpezii, în afară de Edu, căruia i-am luat recent, că nici lui nu îi mai venea, au crescut așa mult, iubiții mei, nu-mi vine să cred că Răzvan e așa înalt, parcă ieri l-am adus în brațe de la spital și administratora a crezut că am o păpușă, și s-a mirat, câteva zile mai tarziu, când a aflat că am născut, îmi amintesc așa clar totul, stăteam la Dacia, în garsonieră, și mergeam dimineața la Mega și luam mini baghete calde pe care le mâncam cu atâta poftă la mic dejun, de zici că nu mai văzusem pâine caldă,  probabil datorită faptului că era imediat după ce ne întorsesem din Grecia și eu eram așa fericită, de zici că descoperisem lumea pentru prima oară. "

Am deschis ochii mari și am venit în birou. Nu mai știu ce căutam, dar știu că nu găsesc în pat, deocamdată.  

Oare am luat tot? Și dacă nu, e ceva ce putem înlocui pe drum?

Rămâne de văzut. Acum îmi e poftă de baghete calde.

BUM!

 Acum mulți ani, când locuiam încă la ai mei și dormeam cu păpușile(asta acoperă o perioadă foarte lungă de timp, respectiv 3-23 de ani, când m-am măritat și am fost obligată să aleg între soț și Cristi, ursulețul cu care dormeam încă) deasupra noastră stătea o familie care, fără nicio exagerare, își demola/construia/monta ceva în casă ZILNIC.

Zilnic, ani de zile, vecinii de deasupra noastră au făcut gălăgie, obligându-ne pe noi, simpli muritori, să  dezvoltăm mai multe teorii. Amintesc câteva dintre  cele notabile: 

1. Că "moldovenii"(așa le ziceam noi,că erau din Moldova și că habar n-aveam cum îi cheamă) sunt, de fapt, Ana, Manole și meșterii, și că nu se prinseseră de faza cu ziditul, așa că aveau ghinionul să li se surpe noaptea ce construiau ziua. Iar ei, ambițioși,  au repetat procedeul ca niște catâri până au murit de bătrânețe.

2. Că și-au construit, în interiorul apartamentului de la etajul 7, o vilă cu piscină,  dar nu orice vilă, cu 8 etaje, și nu orice piscină, ci infinity, și toată lumea știe că astea necesită timp.

3. Că noi, toți ceilalți,  trăiam ca în Ziua Hârciogului, și repetam la nesfârșit aceleași 24 de ore asurzitoare. (Faptul că nici nu păream să îmbătrânim, nici eu, nici sor-mea și nici ai mei ne ajuta mult să susținem această teorie).

4. Că erau constructori de meserie și țineau cursuri practice on-line.

Mfine. Într-o zi cred că s-au oprit, că nu i-am mai auzit.  Sau o fi fost că m-am mutat? Nici nu mai contează.  Mi-am adus aminte de ei azi, acum 2 ore, mai exact, când vecinul de la casa lipită de a noastră a început să se dea cu capul de pereți. 

Sau cel puțin de la asta sper eu să vină zgomotul ăsta puternic ce nu încetează odată! 

Măcar așa aș ști că se va termina curând, că nu are capul așa mare. Sau ocupat.

Nu de alta, dar nu mai am răbdarea să trăiesc iar câțiva ani în mister, și nici nu suntem apropiați, să-l întreb. Și deja, de 2 ore, am cam epuizat toate  variantele logice și de bun simț.

Atâta bucurie mai am și eu: să sper că de la dat cu capul de perete vine zgomotul, și că se va termina curând. 

În rest,  sărbători cu bine le doresc! :)

Când știi, știi.

 Sau "decât să fie rău,  mai bine să fie bine". Aceeași valoare intelectuală. 

Mă gândeam mai devreme, trecând în revistă multiplele mele talente(îmi ia zile întregi să le înșirui pe toate, e epuizant) cum am eu acest sentiment de siguranță de sine când vine vorba să recunosc  ceva  potrivit pentru mine/noi. Simt că "gata, ăsta e!"  și nici că mai reușești să mă faci să-mi schimb părerea. 

Desigur că asta poate fi dezavantajos când mă înșel,  pentru că o mai dau și în bară, dar în general sunt mulțumită cu alegerile făcute. 

Și mi-am adus aminte când ne-am mutat în Franța și a trebuit să ne căutăm casă de închiriat.  Noi cam știam ce vrem,  însă pe net și la agenții oferta era mai slabă ca Adele.  Așa că am sunat la singura (SINGURA!) casă ce corespundea criteriilor noastre și ne-am rugat să se apropie, măcar,  de ce ne doream,  pentru că alte opțiuni nu aveam oricum.

Din prima secundă în care am pășit în casă am știut că EA E. Am simțit,  pur și simplu. Fără să fi urcat în camere,  fără să fi văzut, măcar, curtea.

 Însă nu puteam, din motive de viitoare negocieri, să mă trântesc pe jos și să îmbrățișez gresia din bucătărie,  așa cum mi-aș fi dorit, așa că..am jucat dur și am părut indiferentă.  Sau am încercat.

Să mă fi văzut, cu fața de : "Îmi pare atât de rău,  v-a murit cățelușul", cum îi spuneam lui D, în română, "Doamne Dumnezeule și Maiculița Domnului, cât de frumoasă e și cât de mult îmi doresc să ne mutăm în ea fix în secunda asta!".  Epic. Ca momentele Mastercard.

Pokerul n-a fost niciodată punctul meu forte, așa că sunt sigură că păream cel puțin bipolară.  Cu un ochi râdeam,  cu altul mă strâmbam la yale. 

Copiii fuseseră și ei educați să nu își exprime părerile gălăgios, ca de obicei,  așa că arătam ca o familie de mormoni în vizită la o casă de toleranță. Oripilați, cel puțin. 

În fine, după o negociere ratată, ce era să se soldeze cu pierderea casei, am reușit să o obținem și, 3 zile mai târziu, să ne mutăm în ea, unde încă sălășluim, așa să ne ajute Dumnezeu!

Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa!

Casa arată exact ca asta, dar fără piscină, spațiul imens și aspectul modern. În rest nu le deosebești. 

Cum să ucizi o pasăre cântătoare

 Azi dimineață eram în mașină cu Edu, îl duceam la școală.  Încântată peste măsură,  îi zic:

- Mâine e sâmbătă.  Ce-ai zice dacă v-aș pregăti un mic dejun mai deosebit? English breakfast cum sună?

- Nu, nu vreau.

- Dar ce vrei? Gaufre? Pancakes?

- Cereale cu lapte.

- Pai cereale cu lapte mănânci în fiecare zi. Hai să schimbăm puțin, să fie ceva mai deosebit.

- Bine. Figgy pudding.

- Figgy...ce?

- Figgy pudding.  E un desert tradițional englezesc servit de Crăciun.  Am citit un articol.

- Bine, dar nici nu e Crăciunul și nici nu suntem englezi. Dacă nu ai fi citit articolul ce mi-ai fi răspuns?

- Nimic. Nu vreau. Nu sunt dispus.

- Nu ești dispus să ce?

- Nu sunt binedispus. 

Și uite așa mai zboară în vânt o filă din bunăvoința mea culinară . Mai încerc și cu Răzvan,  poate el e dispus. Binedispus.

Lasă-mă-mi place!

Această postare este un strigăt după ajutor. Cel puțin așa credeam, când m-am gândit să scriu despre asta. Dar apoi, gândindu-mă și iar gândindu-mă, și analizând, și punând în balanță, și trăgând o concluzie(adică 30 de secunde mai târziu) mi-am dat seama că situația ce urmează a fi expusă, deși pe alocuri poate părea deranjantă, îmi place.  Așadar,  este un strigăt mut. Pentru că aș vrea să scap de problemă...dar nu prea. 

Treaba stă în felul următor(cred că am mai și scris despre asta):

 Intru într-un magazin.  Uneori cu scopul bine determinat de a lua ceva anume, alteori aiurea, să casc ochii. Și încep să străbat, nevinovată ca un mielușel, magazinul respectiv. Menționez că poate fi supermarket, farmacie, librărie,  tâmplărie,  pet shop(chiar dacă nu am animale de companie) sau orice are o ușă și un program de funcționare. 

Apoi, deodată, ceva îmi atrage(distrage?) atenția.  Nu contează ce, întotdeauna e ceva. Și mă opresc,  firește.  Uneori din curiozitate.  Alteori din altruism,  pentru că îi aud vocea interioară care mă strigă disperată.  În alte cazuri pentru că îmi pare ceva fără de care nu pot să trăiesc.  Bine, în TOATE CAZURILE. Așa că îl pun în coş/cărucior/poşetă( doar când n-am bani pun în poșetă 😁). Și ăsta e începutul sfârșitului.  Pentru că, din momentul ăla,  zarurile au fost aruncate. Controlul a fost pierdut. Și...începe nebunia.

Exemplu: Acum câteva zile am intrat în Action. Dacă stați în Belgia/Franța  și/sau îmi citiți blogul, știți de Action ❤ .  Intrasem să iau ... nici nu mai știu ce naiba. Ceva mic și ieftin,  sigur. 

Și cum mergeam eu printre rafturi, așa,  poooc! mă izbește un verde. În ochi, unde doare mai tare. Și văd asta:

 

Asta fiind, în câteva cuvinte, un bol mic și exxxtrem de frumos, verde, cum am mai spus, cu un superb motiv alb-negru pe interior,  în care poți pune o dudă, o măslină, o cireașă, când îți calcă cineva casa, că doar nu ești crescut în sălbăticie să îl ții pe stomacul gol. 

Mbun. Acum...nu poți să iei UN bol. E de porc. Iei două,  dacă e, că sunt și frumoase, și practice, și merg și la mai multe chestii. 

Da, dar daca tot merg la mai multe chestii,  iar noi suntem 4, nu poți să iei două, nu? Iei patru.  Patru boluri mici, verzi, frumoase, în care să pui ceee vrei tu. Bun.

Dar,  uite,  tot aici, lângă bolurile mici, verzi, frumoase,  sunt și căni.  Tot verzi,  frumoase. Ca un fel de set descompus. Ce trist...să descompui un set. Nici vara nu e vesel, darămite acum, în preajma sărbătorilor,  când,  se știe,  orice set visează să petreacă într-o familie iubitoare.  Dar am luat deja 4 boluri și...off, bine..iau și căni, dar doar două,  că sunt de cafea iar copiii nu beau cafea și oricum lor le-am luat cănile alea cu super eroi și alea roșii, cu Lego, și le aveau și pe alea cu capac și pai, si varianta de iarnă, și de vară, care avea și carafă și...ei oricum beau în canile albe, simple, că pe alea le văd primele când deschid dulapul.

Deci doar două căni,  da.

Dar ce, Doamne iartă-mă,  văd pe raft, alături de bolurile mici, verzi, frumoase,  și cănile mai mari, verzi, frumoase? Un borcan mare, verde, frumos, cu capac de lemn, pe deasupra.  Păi...pare că face parte tot din set, nu? Că doar e verde...frumos...Dar ce să fac cu el? Că mai am acasă vreo 3, tot în genul lui. 

Bine..în genul lui, dar nu pe el. ..Nu verzi...frumoase...parte din set..

Ok. Il iau,și văd eu. O să pun biscuiți în el. Sau turtă dulce. Sau orice altceva, că uite ce frumos e!

Gata. Raftul următor.  Unde or avea ce caut, oare? Ce caut, de fapt?? 

Uite ce bucățele mici, de lemn, frumoase! Tiii! Ce ar merge pe masa de Crăciun,  să pun pe ele brăduții ăia mici, de plastic, pe care i-am cumpărat săptămâna trecută...Nu aia luați de la Ikea acum 2 luni, că ăia nu au luminițe în ei. Al doilea set,  pe care doar ce l-am luat.  Nu le mai trebuie decât setul de felinare mici pe care l-am văzut tot aici și gata, aranjamentul e complet. 

Mă rog, aproape complet, pentru că mi-am amintit după ce am venit! După 4 covorașe de masă,  sau cum s-or traduce placemats-urile. Dar ceva elegant, care să meargă cu fața de masă cumpărată săptămâna trecută.  Uite, cum sunt astea negre cu inserții aurii. Per-fec-te!

...............................

10 minute mai târziu mai luasem o mască de păr, săruri pentru baie, niște produse pentru baie, două șopârle de cauciuc(nu întrebați de ce, mi s-au părut drăguțe) și sigur încă ceva ce nu-mi amintesc acum.

Nu am mai ieșit din casă până azi. Să merg în magazine, mă refer. Azi a trebuit să merg la Decathlon cu Edu, că trebuia să îi cumpăr pantaloni de trening. 

Cu ce am plecat de acolo?

- o pereche de pantaloni de trening pentru la școală 

- o pereche de pantaloni de trening pentru casă 

- o minge de baschet 

- un costum de ski pentru Edu

- o pereche de pantaloni de fitness pentru mine. Nu. Răspunsul e nu. Nu fac.

....help??

3 lucruri pe care nu le înțeleg

 Azi o să fiu succintă, că știți că nu îmi place să vorbesc mult. (Hai,că am început cu o glumă, de încălzire, vă văd un public dur. Eu și DOD* ce mai avem din astea în program)

După cum scriam și în titlu, am 3 lucruri pe care nu reușesc să le înțeleg, deși mă gândesc la ele de ani buni. Fără alte introduceri, ele sunt:

1. De ce când eram eu clasa 1 și a venit domnu' fotograf să ne pozeze, așa cum se cuvine,  la final de an școlar, m-a pus să țin creta ÎNAINTE de finalul cuvântului, făcând și mai evident faptul că nu eu scrisesem pe tablă, oricum,ci doamna? Și de ce a scris doamna, mă rog frumos, și nu eu, noi? Nu asta era ideea pozei,să arate că am învățat să scriem? Și  de ce, revenind la durerea care-mi mistuie sufletul de 33 de ani, când i-am zis că duuh! dacă țin creta acolo oamenii își vor da seama că e fake, fotograful a insistat să fac cum zice el, deși,  pentru mine, a fost umilitor să pretind că sunt mai proastă decât eram oricum? De ce, domnu' fotograf? Așa vă zisese partidul, să susțineți programul "noi facem, nu gândim " sau asta era viziunea dumneavoastră de artist? 

Știu că sunt multe întrebări, dar e o singură durere, credeți-mă!  Nici Triunghiul Bermudelor nu mi se pare un mister așa greu de rezolvat, față de această problemă extrem de serioasă .

Exhibit no. 1: poza cu pricina. 

2. De ce mama lui Ștefan cel Mare se aruncă ăștia asupra wc-ului, în filme, când vomită, de parcă s-ar apleca asupra unei felii de pizza proaspăt scoase din cuptor?

Că e wc-ul curat, în casa cuiva (care,până la urmă, cât de curat să fie, că în afara situației în care a fost curățat de un maniac al curățeniei cu 1 minut în urmă, tot nu se explică) sau că e pliiin de mizerie, fiind wc public,  orice personaj de film își proptește ambele mâini pe capac și își înfige jumătate din cap în el, de zici că l-a pocnit vomitatul în interiorul Bricostore, nu la un wc folosit. Stați, fraților, în picioare,  țineți-vă mâinile pe genunchi(ambele,dacă aveți părul scurt,  una,minim,în păr,dacă e lung) și vomitați liniștiți și de la 30 cm distanță de wc, că tot acolo ajunge! Nu trebuie să vă comportați de parcă vreți să vă și înecați, după. Jeez!

Exhibit no  2:

3. Matematica.

Mulțumesc.  În rest îmi e totul clar.

*DOD-Doru Octavian Dumitru.  Care încă are spectacole, da