Cărțile lunii ianuarie

 Pentru că am început anul foarte bine din punct de vedere intelectual 😎 și am reușit să citesc vreo 10 cărți deja, dar și pentru că am două prietene cu care discut des despre subiectul ăsta și despre eventuale recomandări, am hotărât să scriu un articol lipsit de suspans și inspirație despre cărțile amintite mai sus. Nu am și nu cred că am avut vreodată talent să redau subiectul unei cărți fără a povesti cu lux de amănunte (dacă am citit o carte de 300 de pagini o povestesc în 500,cred). Și asta pentru că nu mi se pare corect să privez ascultătorul (sau cititorul blogului) de niciun amănunt ce a dus la impresia puternică creată în mine.

Așadar, here goes nothing:

(Ordinea este aleasă aleator, nu pe bază de preferințe, în afară de prima, care nu mi-a plăcut și de care vreau să scap ca de un vis urât)

1. Călătorie într-un picior- Herta Müller.

Nu am citit așa carte aridă ...cred că niciodată.  Si nu pentru că n-ar exista, ci pentru că, până acum câțiva ani, dacă nu-mi plăcea o carte, o abandonam.

Între timp mi-am propus să învăț ceva bun din fiecare carte citită și să o citesc până la capăt.  Singurul lucru bun la cartea asta e că am terminat-o. Cu ochii sângerând, cu timpanele pocnind, dar am terminat-o. 

Eu am mai citit Herta Müller și mi-a plăcut.  Mai mult, cartea asta e, nici mai mult, nici mai puțin,  premiată cu Nobel. Așadar,  cel mai probabil, ca în relațiile care se sfârșesc tragic, nu e ea de vină, sunt eu. Dar mie mi s-a părut rece, scrisă secvențial, cu propoziții scurte, lipsite de conexiune, cu repetiții inutile(numele personajului principal, Irene, se repetă o dată la 2 propoziții, cred) și nu mi-a transmis nicio emoție.  Nici personajul, care este o femeie emigrată din "cealaltă țară " în Germania, nici cartea. 

Repet: cel mai probabil sunt analfabetă funcțional, așa că nu e musai să vă bazați pe părerea mea neavizată. Pun și un fragment din carte, pentru inspirație. 

2. Fiica negustorului de mătase- Dinah Jefferies.

Inițial cartea mi s-a părut asemănătoare ca stil cu Sandra Brown sau Danielle Steel, și mi-a părut rău că am irosit banii pe ceva atât de superficial. Însă după prima jumătate devine mai interesantă, capătă puțin subiect, cu un strop de suspans, un strop de dragoste,  puțin neprevăzut...și rămâne pe plus.  E ușurică, genul de lectură de drum sau de plajă, aș zice, dar, una peste alta, am pățit și mai rău (vezi punctul 1).

Pe foarte scurt, e vorba de două surori (jumătate vietnameze, jumătate franțuzoaice), foarte diferite,  atât fizic cât și din punct de vedere al personalității fiecăreia,  ce primesc o moștenire inegală la tatăl lor. Personajul principal, sora mai puțin populară (cel puțin din punctul ei de vedere) trebuie să-și gestioneze problemele, împărțindu-se între familie, conștiință și dragoste. Ce va alege și cum se vor termina misterele, suferințele și dilemele din viața ei aflați dacă dați 40 de lei pe carte. Sau 10 lei mie, și vă povestesc ce n-a știut nici scriitoarea.

3.  Cei rămași și cei plecați- Parinoush Saniee.

In sfârșit vorbim și noi ca oamenii mari. Parinoush (cred că putem să ne tutuim, că ne știm de mult) este o scriitoare ce pe mine m-a cucerit definitiv cu "Cel care mă așteaptă ", carte tradusă în 26 de limbi,  si cu "Tatăl celuilalt copil", iar cu "Cei rămași și cei plecați " m-a purtat, din nou, într-o lume atât de necunoscută mie până de curând, dar atât de fascinantă.  Ea scrie despre familiile iraniene, despre tradițiile și obiceiurile lor, dar, psiholog fiind, o face atât de bine, încât zile întregi după ce termini cartea ești încă trup și suflet cu familia respectivă. 

"Cei rămași și cei plecați "  vorbește despre patriotism,  suferință, idealuri, luptă, dar, cel mai important, evidențiază ideea că familia este foarte importantă și că,  până la urmă, este numitorul comun de care toți țin cont, când altceva nu reușește să îi unească. 

Pe scurt, după mulți ani în care nu s-au văzut,   membrii unei familii dezmembrate din cauza condițiilor precare de trai din Iran și împrăștiate prin diferite țări, se reunesc și încearcă să-și rezolve durerile nespuse. 

O carte foarte bună, pe care o recomand, alături de celelalte două menționate mai sus.

4. Strigă-mă pe numele tău- André Aciman

Deși pe a doua copertă scrie clar că romanul a avut o ecranizare de excepție eu nu am băgat de seamă această informație până mai ieri, când am citit că personajul principal din film, un actor cunoscut,e acuzat de canibalism, ocazie cu care i-am citit și mesajele destul de explicite care demonstrau acuzațiile. 

Mfine. 

Cartea mi-a plăcut, e scrisă curat, matur, deși personajul principal își incepe relatarea la 17 ani, și urmărește pasiunea lui și, ulterior, relația,  cu unul din tinerii universitari pe care tatăl său îi invita în fiecare vară la reședința lor din Italia pentru a-i ajuta cu revizia finală a manuscrisului lor, înainte de publicare .

Deși limbajul e, pe alocuri, mai explicit decât m-aș fi așteptat,  e o carte interesantă,  o perspectivă captivantă a dragostei și a modului în care ea poate dăinui peste ani.

5. Moartea demonului- Anne Holt

Ca o persoană la care genul thriller-crimă-dramă domină vreo trei sferturi din totalul cărților citite, nu pot decât să recunosc deschis că această carte mi-a venit mănușă. 

Cartea, deși cu un parcurs ușor de intuit, reușește să surprindă cu finalul(sau cel puțin pe mine, că nu mă așteptam să...:) Hai,măi,că n-am dat eu spoilere la GoT când îl vedeam pe HboGo la 8 dimineața, n-o să dau nici la cartea asta)

Acțiunea se petrece la un orfelinat din Oslo, unde Olav, un băiat de 12 ani, îi surprinde pe toți cu o ceva neobișnuit la vârsta lui: o ură "neostoită".

Atunci când directoarea instituției este găsită moartă iar Olav dispare...apar mai multe mistere de rezolvat decât ai putea preconiza.

6. Alias Grace-Margaret Atwood.

După ce am citit cartea asta am făcut ceva ce n-am mai făcut niciodată (și nici nu cred că voi mai face) : am urmarit filmul (serial) pe Netflix. 

Deși, în afară de Prietena mea genială, care e SINGURUL film pe care l-am găsit mai bun decât cartea, nu am întâlnit vreo situație în care cartea să nu câștige detașat,  așa am considerat eu potrivit atunci, să văd filmul cât era caldă încă informația. 

Nici că puteam să fac greșeală mai mare. Fie că filmul e prost făcut, fie că e prea bună cartea,  fie că le-am sudat eu ca pe țigările Carpați și n-am putut fi obiectivă, rezultatul mi s-a părut catastrofal.  Personajele, în afară de Grace, nu mi-au părut veridice, scenele care în carte erau parte integrantă din frumusetea subiectului aici erau fie trecute cu vederea, fie redate în doi peri...a big no-no!

Cartea, însă, că de asta ne-am adunat aici, mi-a plăcut mult. E bazată pe o poveste reală- un dublu asasinat petrecut în Canada anului 1843- în urma căruia au fost arestați Grace Marks, de doar 16 ani, și  James McDermott, acesta din urmă fiind si executat.  Ei i se schimbă, datorită avocatului primit din oficiu, pedeapsa din capitală la închisoare pe viață, și toată povestea se împletește în jurul stabilirii adevărului. A fost ea vinovată și l-a manipulat pe James să își omoare stăpânul și pe amanta acestuia, sau nevinovată ca ochii ei albaștri și fața de înger, și suferă de amnezie când vine vorba de ziua crimei?

10 lei. 😁

7. 3096 de zile- Natascha Kampusch 

Cartea face parte din categoria Memorii/Jurnale, și este povestea adevărată a unei tinere care a fost răpită la 10 ani și ținută captivă timp de 8 ani.

Nu am multe de spus, sincer, e o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate,  o carte care conține mult mai mult decât cei 8 ani petrecuți în captivitate,  o carte scrisă excelent și pe care o recomand din tot sufletul. Psihologie,  dramă,  suspans, cam tot ce înseamnă o întâmplare de asemenea anvergură.

8. Copilul E- Steve Tasane

Cartea asta m-a impresionat într-un mod în care nicio altă carte nu a făcut-o.  M-a lăsat cu un sentiment ciudat, pe care nu il pot descrie. Începând de la faptul că primele rânduri sunt scrise pe copertă,  deci are parte de o prezentare inedită,  continuând cu stilul simplu, dar atât de frumos, și terminând cu subiectul extrem de dureros și poate prea puțin mediatizat al vieții în taberele de refugiați,  cartea asta e...altfel. 

Copiii au alte cărți pe noptieră acum, și nu îmi place să îi încarc cu mai multe deodată,  dar țin neapărat să citească și ei cartea asta, scrisă nu atât dur cât realist, însă atât de frumos. Râzi, plângi, te înfurii, speri...toate alături de copiii care nu au nume, doar litere...

9. Copilul de nisip- Tahar ben Jelloun

O altă poveste foarte interesantă, bazată pe o poveste reală,  ne aduce în prim-plan povestea lui Ahmed, cea de-a opta fiică a unui cuplu islamic fără moștenitori de gen masculin, care e crescută ca băiat.  

Pentru a spăla rușinea familiei, dar și pentru a putea avea pe cineva căruia să îi predea afacerea,  tatăl se hotărăște să își anunțe frații și toate cunoștințele că cel de-al optulea născut e băiat, începând, astfel, ceea ce pentru copil se dovedește o viață bulversantă, cu efecte traumatizante .

O carte ciudățică pe alocuri, mai greu de digerat la unele pasaje, dar cu un subiect interesant. 

10. Zmeie de hârtie-Romain Gary

Un roman de dragoste ce se desfășoară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial între un francez sărac  și o poloneză aristocrată.

O carte frumoasă, scrisă duios, patriotic, care împletește cu succes mai multe teme,  din care cea mai puternică este puterea dragostei dusă la obsesie.

Cei doi protagoniști se cunosc la o vârstă fragedă,  petrec câteva veri în Franța,  apoi vreo 3 luni în Polonia, exact înainte de izbucnirea războiului, care îi și desparte vreme de câțiva ani.

................................................................

Cam astea au fost cărțile citite integral luna asta. In plus, am terminat Skidamarink a lui Guillaume Musso, prima mea carte citită în franceză, că îmi era o frică să pun mâna pe ea de zici că îl informa cineva direct pe autor că un străin îi subliniază cuvintele neînțelese.  

Contrar așteptărilor mele, lectura a mers brici, genul este asemănător cu cel al lui Dan Brown, preferatul meu, așa că nu avea cum să nu mă prindă.  

Subiectul, pe scurt: patru persoane diferite, care nu se văzuseră niciodată înainte,  primesc fiecare câte un sfert din Mona Lisa(tabloul,  da? Că ea e oale și ulcele,God rest her soul!). Se intalnesc și pornesc împreună pe lungul drum al descifrării misterului, drum presărat cu evenimente neașteptate, firește, că altfel nu ar fi ditamai thrillerul. 

Mi-a plăcut.  O recomand, dacă vă coafează genul, în orice limbă vă vine la îndemână. 

BONUS:

1. O viață măruntă- Hanya Yanagihara

O carte pe care nu o pot recomanda suficient, care mi-a plăcut atât de mult încât i-am povestit-o soră-mii pe WhatsApp, că muream dacă nu vorbeam despre ea cu cineva. Las poză cu ambele coperte, cu mențiunea că trebuie s-o citiți, cuvintele ce o descriu nu îi fac dreptate.

2. Jurnalul unui burlac- Mihai Bendeac

Deși pe Bendeac îl iubesc de mor și îl consider un geniu al domeniului în care activează,  nu subiectul cărții în sine mă face s-o recomand (deși e o lectură ușoară, amuzantă,  fix stilul lui sincer și direct cu care e obișnuit oricine îl urmărește pe Instagram), ci faptul că toate veniturile obținute din urma vânzărilor sunt donate unei cauze nobile. Așa cum probabil știți, primii 100.000 de euro strânși din vânzări au fost deja donați.  Cartea costă 50 de lei și poate fi găsită cam peste tot, in librarii, online, numai s-o căutați. 

Gata! Am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa, că e februarie deja și am treaba. 

 

Dor. (cuvânt intraductibil, să nu înțeleagă agenturili străine)

 Râdem, glumim, dar în Franța se vehiculează ideea unei noi carantine. Ar fi a treia, ca la Stăpânul Inelelor sau Batman, dar nu musai și ultima, la cum se mișcă lucrurile. Parcă văd că prinde mai multe sezoane ca Game of Thrones (am vrut să zic Tânăr și neliniștit,  dar nici în glumă nu fac referire, pușchea pe limbă).

În mod normal nu am o problemă să stau în casă, nu mă plictisesc, și am tot zis asta de câte ori am avut ocazia. Însă de câteva zile așa m-a pălit un dor de normalitate..de numa'.

Îmi e dor să beau o cafea bună în ceașcă adevărată.  Dar o cafea din aia ...să-mi facă papilele să plângă de fericire(ultima cafea ca în descriere am băut-o  în Italia, acum mult prea multe luni). Îmi e dor să stăm la masă la restaurant și să mâncăm ceva spectaculos, ceva ce acasă nu poți mânca oricât de bine ai găti(nu că aș avea eu vreo stea Michelin prin bucătărie). Îmi e dor să stăm la o terasă, eventual pe o stradă pietonală aglomerată, și să observăm trecătorii. Și prin observăm mă refer să le vedem și fețele, nu numai cu ce sunt îmbrăcați.  Să încerc iar să îi atașez fiecăruia o poveste de viață în funcție de expresii și gesturi(neavând cum să aflu adevărul vreodată, îmi închipui că le nimeresc în proporție de 100%).

Îmi e dor de viața de dinainte, atât de naturală și frumoasă. 

Și nu nostalgia mă întristează cel mai mult, ci faptul că nu știu când (sau dacă!) va mai fi ca înainte. 

Nici nu mai pomenesc de durerea mea cea mai mare, pe care, dacă ați mai intrat pe blog, o știți, că eu am idei puține, dar fixe: călătoriile. 

Am ajuns să prețuiesc ieșirile atât de tare încât jur că mă bucur și când merg la piață. Cu cât mai departe piața, cu atât mai bine. Aș aprecia enorm, de exemplu, să fac piața în Zanzibar, că am auzit că au fructe mai proaspete.

Poate că de asta și încerc să nu plec cu mâna goală din niciun magazin în care intru și am luat azi pernuțe gri, pastă Fimo, mănuși de schi și era cât pe-aci să iau și o lampă uriașă, noroc că nu luasem coș. Toate sunt manifestări ale aprecierii mele față de puțina libertate rămasă.  Și un sprijin important pentru economia franceză, desigur, că doar liberté,  égalité, fraternité, ce mama mă-sii?!

Închei acest suspin delicat cu speranța că în curând o să fie iar bine, să nu fie rău, vorba ceea, și cu o poză cu niște mărunțiș de când am ieșit ultima oară la un restaurant.

Or mai fi valabile? 

Cum îți iei adio?

Când scriu aceste rânduri e aproape ajunul Crăciunului,  perioada mea preferată din an. Toată lumea face mâncare, prăjituri, curățenie, sau se relaxează în cele câteva zile ce ne despart de noul an.

Azi dimineață am citit pe Facebook că tatăl unei persoane pe care o apreciez și o urmăresc de ceva timp a murit. Desigur, nimic nou perioada asta, nici chiar pentru ea, căci știau de câteva zile că așa se va întâmpla.  Însă mesajul prin care a anunțat moartea tatălui mi-a trezit niște sentimente stranii, pentru că a atins un punct sensibil: cum îți iei adio de la cineva?

Am citit, și nu de puține ori, de persoane triste că nu au apucat să-și ia la revedere de la cei dragi. Că nu au apucat să le zică acele ultime cuvinte, înainte să nu le mai poată zice deloc. 

Eu nu știu să îmi iau adio.  Nu știu și, sincer, nici nu vreau. Ce aș putea să îi spun unei persoane dragi, știind că sunt ultimele cuvinte pe care i le voi spune vreodată? 

Că o iubesc? Că îmi pare rău dacă i-am greșit vreodată? Că aș fi vrut să fie altfel? 

Cum ar schimba ce urmează să se întâmple?

Prima persoană apropiată pe care am pierdut-o a fost nașa mea. Eram mică, aveam vreo 13 ani. Ea stătea în Sibiu, și îmi amintesc că mama ne-a întrebat dacă vrem să mergem și noi cu ei la înmormântare, iar eu am refuzat. Voiam să mi-o amintesc așa cum o știam,  mereu surâzătoare, mereu amabilă,  singura persoană care îmi spunea Valentina. Și așa mi-o amintesc și acum, de parcă ieri eram la ei în bucătărie și ne pregătea găluște cu prune. Îmi plăcea la nebunie când mergeam la Sibiu. Iubeam casa nașilor mei, iubeam vorba lor, pe ei toți.  Iar în sertăraşul meu amintirile sunt intacte, exact cum le-am trăit acum ani buni, o mică lume perfectă.

Apoi mi-am pierdut 3 bunici, cei din partea tatălui și pe Gigi, tatăl mamei. Mai crescusem, mă mai maturizasem, pierderea lor am primit-o mai calm, însă nu cu stoicism, deși încerc, pe cât posibil, să mă ghidez după acest curent. 

Cea mai grea despărțire, însă, după care încă mă resimt, deși au trecut 5 ani, e cea de bunica maternă, de Bubu. 

..............................................................

Da. A trecut aproape o lună de când am începutul articolului în drafts. O lună în care m-am tot gândit cum să îl termin. O lună în care l-am scris, în capul meu, de zeci de ori. Sau în care l-am început și m-am oprit după prima frază, pentru că durea prea tare.

Încă nu știu să-mi iau adio de la apropiați.  Și n-o să știu, sau n-o să pot, probabil, niciodată. Dar știu ce trebuie să fac azi, aici. Să încerc să transpun în scris câteva din gândurile care îmi aleargă haotic prin cap de 5 ani. Să încerc să-mi orânduiesc, terapeutic, ideile, în ceva puțin mai concret decât eterul. 

Singurele momente în care îmi doresc să cred în viața de după moarte, Bubu, sunt cele în care mă gândesc la tine. Dacă, măcar pentru câteva clipe, pot spera că ne-am reîntâlni vreodată, atunci, fie! Mă hrănesc cu acest miraj. Și visez cum aș putea să te îmbrățișez iar, să îți povestesc despre copii, despre cât de mari s-au făcut, despre câte mai fac și zic. Așa, ca pe vremuri. Ai fi atât de mândră de ei, cum ai fost și de noi, tot timpul. Am râde și am vorbi vrute și nevrute, despre vreme, programe tv sau vecinele de la bloc.

Ți-aș aduce iar capete de pește și tu te-ai bucura ca un copil, știind ce ciorbă bună vei face din ele. Apoi m-ai întreba ce am mai gătit eu și am vorbi despre asta. Mi-aș nota, din nou, rețetele tale, știind că, deși nu îmi va ieși niciodată mâncarea așa bună ca a ta, ele îmi vor aduce aminte întotdeauna de tine și de noi, împreună.  Ți-aș spune că mă trezesc des fredonând romanțe în timp ce gătesc, așa cum făceai tu mereu. 

Mi-aș cere scuze pentru toate dățile în care te-am supărat, deși știu că m-ai iertat mereu, chiar și fără să ti-o cer. Ți-aș spune cât de mult te iubesc și cât de tare îmi lipsești. Și cât de târziu mi-am dat seama că, pe lângă bunică, mi-ai fost și o foarte bună prietenă. 

Te iubesc, Bubu. Și îmi lipsești cumplit.

Till we meet again.

 

(De) bine (ce) am venit acasa!

 Am ajuns aseară, nu foarte târziu, acasă, după aproape 2 săptămâni de concediu. 

Mașina era încărcată până la refuz cu bagaje, noi eram nerăbdători să ajungem și să ne reluăm ale noastre(mai puțin copiii, școala, evident), afară era zăpadă și frig, tot scenariul de întors acasă iarna.

Ușa noastră de la intrare? Nu și nu. Deși nu fusese pentru prima oară lăsată singură atâta timp, casa noastră a simțit, pesemne, nevoia să se revolte.

A început, după cum spuneam,cu ușa. Nu se deschidea și pace. Am încercat noi cu vorba bună, cu aia rea, cu mângâieri și cu agresiuni, tot ce a făcut a fost să ne țină jumătate de cheie în yală, ca atunci când te despărți de cineva și îți împărți bunurile. 

Cu cealaltă jumătate de cheie în mână, recunosc, a început să se instaureze și panica. Toate celelalte intrări în casă erau baricadate de parcă am fi stat în Bronx și/sau ne-ar fi anunțat turcii că vor să ne calce, așa că multe posibilități nu întrevedeam.

Eu, fată trecută prin tutoriale YouTube, am aruncat repede două pastile Orbit în gură și am început să mestec frenetic, pentru că văzusem eu undeva că așa poți scoate cheia ruptă din ușă.  Nu dacă mesteci gumă, ci dacă o lipești acolo,se întărește și tragi. Și nu era gumă, era silicon, dar a fost singura idee care mi-a străbătut scalpul și încă sunt mândră de ea.

Din fericire,n-a fost nevoie, că D deja scosese un patent din mașină și,  în secunda 2, și cheia ruptă din ușă.  Apoi cealaltă cheie din buzunar și, imediat, ca prin minune, a binevoit și casa noastră să se declare învinsă la proba 1,așa că am putut intra.

În casă...5 grade pe minus. Oprisem centrala,cum facem mereu,pentru a evita eventuale neplăceri, așa că, dacă am fi avut pinguini ca animale de companie, i-am fi găsit în culmea fericirii.

Când să dăm drumul la centrală,  proba 2: se stricase. Ooo,  ce chin, ce dor, ce jale! 

Cu hainele pe noi, scoțând aburi pe nas și gură mai ceva ca trenulețul Thomas în zilele lui de glorie, ne-am pus pe treabă.  Eu, să despachetez bagajele și să pregătesc ceva de mâncare,  D, să rezolve problema cu centrala. Inutil de menționat că era vineri seara, momentul săptămânii în care se poate întâmpla orice necaz, că e inchis peste tot și așa rămâne 3 zile...

Copiii-in mașină, la căldurică, internet și voie bună,  de cred că nici nu au conștientizat furcile caudine prin care noi treceam. 

Jumătate de oră mai târziu (după ceasul telefonului, că după ăla interior trecuseră 3 zile) D a reușit să rezolve și problema asta și să dea drumul la căldură.  Între timp, pentru că am avut o problemă similară iarna trecută (dar atunci mai serioasă, a durat mai mult) noi băgasem în priză niste calorifere electrice care ne salvaseră și în trecut. Proba 2-checked. In your face, house!

Am reușit să mâncăm decent, după ce am decongelat niște sarmale și am copt niște pâine din aia semipreparată(planning ahead is my thing) și mai aveam doar de golit portbagajul exterior. 

Doar că, ce să vezi? Se șmecherise și el între timp, sau poate era totul un mare complot, așa că nu se mai deschidea nici ăsta. Deloc. Nici din prima, nici din a doua,nici din a treia...numărați voi vreo jumătate de oră din a câta s-a deschis.

Însă toată lumea știe că binili învinge. Cât să dureze și proba 3? A cedat și portbagajul până la urmă, că oricum nu avea de ales, și am scos și de acolo vreo 450 de litri de suveniruri. 

După toate peripețiile enumerate mai sus am reușit,  asadar, până la finalul serii, să și intrăm în casă,  să și despachetăm, să și mâncăm bine, să facem și duș (cu apă caldă, atenție!) și să și dormim bine ACASĂ.

The end.

Late night post

Mâine (foarte) dimineață plecăm, și, deși am petrecut ziua de azi împachetând și făcând liste, trăiesc cu impresia că am uitat ceva, pentru că nu am avut ocazia să stau și să analizez, la rece,  cam ce ar mai trebui luat.

Așa că mi-am zis că nu e problemă,  după ce se culcă toți și se liniștesc apele, înainte să adorm și eu, stau în pat și cuget liber la eventualele scăpări. 

Am stins lumina (telefonului), am închis ochii, și firul liber al gândirii mele a fost cam așa:

" Bun, deci am luat haine, cosmetice,  încălțări, electronice, încărcătoare, mi-am luat 2 cărți,  să-mi mai iau una, să fie, dar cred că e în birou,unde am pus și hainele cu care ne îmbrăcăm pe drum, care sper să fie liber, că doar e a doua zi de Crăciun, cine circulă a doua zi de Crăciun, că toți sunt la adăpost, la căldurică, la mâncărică, aoleu, cât am mâncat zilele astea, ai zice că dacă nu am mai fost în vizite ar fi trebuit să mâncăm mai puțin, dar n-a fost cazul, însă a fost un Crăciun frumos, oricum, păcat că n-a nins, să vezi că ninge după ce plecăm noi, m-aș oftica, dar oricum nu avem echipamente adecvate zăpezii, în afară de Edu, căruia i-am luat recent, că nici lui nu îi mai venea, au crescut așa mult, iubiții mei, nu-mi vine să cred că Răzvan e așa înalt, parcă ieri l-am adus în brațe de la spital și administratora a crezut că am o păpușă, și s-a mirat, câteva zile mai tarziu, când a aflat că am născut, îmi amintesc așa clar totul, stăteam la Dacia, în garsonieră, și mergeam dimineața la Mega și luam mini baghete calde pe care le mâncam cu atâta poftă la mic dejun, de zici că nu mai văzusem pâine caldă,  probabil datorită faptului că era imediat după ce ne întorsesem din Grecia și eu eram așa fericită, de zici că descoperisem lumea pentru prima oară. "

Am deschis ochii mari și am venit în birou. Nu mai știu ce căutam, dar știu că nu găsesc în pat, deocamdată.  

Oare am luat tot? Și dacă nu, e ceva ce putem înlocui pe drum?

Rămâne de văzut. Acum îmi e poftă de baghete calde.

BUM!

 Acum mulți ani, când locuiam încă la ai mei și dormeam cu păpușile(asta acoperă o perioadă foarte lungă de timp, respectiv 3-23 de ani, când m-am măritat și am fost obligată să aleg între soț și Cristi, ursulețul cu care dormeam încă) deasupra noastră stătea o familie care, fără nicio exagerare, își demola/construia/monta ceva în casă ZILNIC.

Zilnic, ani de zile, vecinii de deasupra noastră au făcut gălăgie, obligându-ne pe noi, simpli muritori, să  dezvoltăm mai multe teorii. Amintesc câteva dintre  cele notabile: 

1. Că "moldovenii"(așa le ziceam noi,că erau din Moldova și că habar n-aveam cum îi cheamă) sunt, de fapt, Ana, Manole și meșterii, și că nu se prinseseră de faza cu ziditul, așa că aveau ghinionul să li se surpe noaptea ce construiau ziua. Iar ei, ambițioși,  au repetat procedeul ca niște catâri până au murit de bătrânețe.

2. Că și-au construit, în interiorul apartamentului de la etajul 7, o vilă cu piscină,  dar nu orice vilă, cu 8 etaje, și nu orice piscină, ci infinity, și toată lumea știe că astea necesită timp.

3. Că noi, toți ceilalți,  trăiam ca în Ziua Hârciogului, și repetam la nesfârșit aceleași 24 de ore asurzitoare. (Faptul că nici nu păream să îmbătrânim, nici eu, nici sor-mea și nici ai mei ne ajuta mult să susținem această teorie).

4. Că erau constructori de meserie și țineau cursuri practice on-line.

Mfine. Într-o zi cred că s-au oprit, că nu i-am mai auzit.  Sau o fi fost că m-am mutat? Nici nu mai contează.  Mi-am adus aminte de ei azi, acum 2 ore, mai exact, când vecinul de la casa lipită de a noastră a început să se dea cu capul de pereți. 

Sau cel puțin de la asta sper eu să vină zgomotul ăsta puternic ce nu încetează odată! 

Măcar așa aș ști că se va termina curând, că nu are capul așa mare. Sau ocupat.

Nu de alta, dar nu mai am răbdarea să trăiesc iar câțiva ani în mister, și nici nu suntem apropiați, să-l întreb. Și deja, de 2 ore, am cam epuizat toate  variantele logice și de bun simț.

Atâta bucurie mai am și eu: să sper că de la dat cu capul de perete vine zgomotul, și că se va termina curând. 

În rest,  sărbători cu bine le doresc! :)

Când știi, știi.

 Sau "decât să fie rău,  mai bine să fie bine". Aceeași valoare intelectuală. 

Mă gândeam mai devreme, trecând în revistă multiplele mele talente(îmi ia zile întregi să le înșirui pe toate, e epuizant) cum am eu acest sentiment de siguranță de sine când vine vorba să recunosc  ceva  potrivit pentru mine/noi. Simt că "gata, ăsta e!"  și nici că mai reușești să mă faci să-mi schimb părerea. 

Desigur că asta poate fi dezavantajos când mă înșel,  pentru că o mai dau și în bară, dar în general sunt mulțumită cu alegerile făcute. 

Și mi-am adus aminte când ne-am mutat în Franța și a trebuit să ne căutăm casă de închiriat.  Noi cam știam ce vrem,  însă pe net și la agenții oferta era mai slabă ca Adele.  Așa că am sunat la singura (SINGURA!) casă ce corespundea criteriilor noastre și ne-am rugat să se apropie, măcar,  de ce ne doream,  pentru că alte opțiuni nu aveam oricum.

Din prima secundă în care am pășit în casă am știut că EA E. Am simțit,  pur și simplu. Fără să fi urcat în camere,  fără să fi văzut, măcar, curtea.

 Însă nu puteam, din motive de viitoare negocieri, să mă trântesc pe jos și să îmbrățișez gresia din bucătărie,  așa cum mi-aș fi dorit, așa că..am jucat dur și am părut indiferentă.  Sau am încercat.

Să mă fi văzut, cu fața de : "Îmi pare atât de rău,  v-a murit cățelușul", cum îi spuneam lui D, în română, "Doamne Dumnezeule și Maiculița Domnului, cât de frumoasă e și cât de mult îmi doresc să ne mutăm în ea fix în secunda asta!".  Epic. Ca momentele Mastercard.

Pokerul n-a fost niciodată punctul meu forte, așa că sunt sigură că păream cel puțin bipolară.  Cu un ochi râdeam,  cu altul mă strâmbam la yale. 

Copiii fuseseră și ei educați să nu își exprime părerile gălăgios, ca de obicei,  așa că arătam ca o familie de mormoni în vizită la o casă de toleranță. Oripilați, cel puțin. 

În fine, după o negociere ratată, ce era să se soldeze cu pierderea casei, am reușit să o obținem și, 3 zile mai târziu, să ne mutăm în ea, unde încă sălășluim, așa să ne ajute Dumnezeu!

Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa!

Casa arată exact ca asta, dar fără piscină, spațiul imens și aspectul modern. În rest nu le deosebești.