De proastă nu sunt deșteaptă, dar de surdă n-aud bine.

Practic, am concentrat deja într-o frază chintesența existenței mele, dar, de dragul de a demonstra că măcar știu să scriu,  o să dezvolt.

Eu nu înțeleg fără subtitrare. Nicio limbă.  Nici engleză, nici franceză, nici română, nimic.  Cred că înțeleg doar vreo 80%. Sunt sigură că există și un nume pentru asta, dar încă n-am terminat de catalogat celelalte defecte pe care le posed, așa că n-am ajuns la ăsta, să-l caut.

Sigur, dacă atunci când vorbești cu mine mă uit la tine, procentajul crește optimist, însă dacă ești la telefon, televizor, distanță mare, după un copac, paravan sau orice alt obstacol...întreb o dată și apoi, în funcție de dispoziție, ori îți răspund la ce cred eu că am înțeles ori zâmbesc tâmp. Asta ca să știți, dacă vorbim.

Bun. Și merg ieri să-mi fac o radiografie la mână. Și, după ce termin, doamna, de după un paravan de plastic (gros, să știți, nu că sunt surdă eu, dar gros, de protecție, na) mă întreabă de când mă doare mâna. 
Eu, pentru că deja îi creasem impresia că sunt în spectru când îmi spunea să ridic mâna și ridicam doar palma(asta nu pentru că nu auzisem bine,ci pentru că așa considerasem că e mai bine :)) ), zic să nu o mai întreb o dată ce a zis, că probabil că m-a întrebat cam cât mă doare. Și încep să îi zic pe o scară de la 1 la 10 cam cât e durerea, în funcție de efort, apoi să îi povestesc istoria durerii în mai multe acte decât o piesă de teatru, să dau exemple și să gesticulez..ce mai, să îi fac o prezentare mai lungă decât cea a lucrării de licență. 

Aproape de ora închiderii, când mai avea puțin și leșina de plictiseală, profitând că făcusem o mică pauză să respir, doamna îmi spune:
"Bine, bine, dar de cât timp vă doare, zic..?"

Reacția mea, priceless. Încă o franțuzoaică ce nu o să aibă părere bună despre români.  Îmi cer scuze poporului.

Însă loc fruntaș în topul momentelor Kodak îl ocupă discuțiile mele cu cei de la bancă.  Și vorbesc la plural pentru că,  believe it or not, mi s-a întâmplat (deja) de 2 ori aceeași situație.  Respectiv:
Sună o reprezentantă a băncii. Se prezintă:nume, prenume, funcție și filială.  Toate bune și frumoase pe partea ei de fir, doar că eu, pe undeva pe după nume, mă panichez și încep să improvizez.  Și în loc de bancă aud că sunt de la copii de la școală.  De. Fiecare. Dată.

Ce urmează face episoadele din Stan și Bran să pară tentative de amatori. Ea mă întreabă ceva(v-aș zice și ce,dar nu am habar, că deja eu sunt în filmul meu și nu aud, dar intuiesc) iar eu o întreb fie dacă e de la Răzvan sau de la Eduard, moment în care ea se blochează și mă pune să repet, eu repet iar ea vede semne de întrebare în loc de stele verzi, fie o întreb direct dacă are legătură cu cantina,  vreo excursie sau te-miri-ce fișă de la școală,  moment în care iar se blochează,  în fine, înțelegeți voi, ideea e că îi dau KO din primul minut, ca profesioniștii.

În sfârșit,  exemplele pot continua, slavă Domnului, că nu sunt vreo începătoare! Dar ma opresc aici, cred că v-ați edificat. Eu am vrut doar să știți,  în caz că mă sunați să mă întrebați ce fac și eu vă răspund că am deja abonament.

Închei cu o glumă care, deși nu descrie întocmai subiectul de azi...mă descrie perfect pe mine, din păcate.  E veche, dar mi-am amintit de ea săptămâna trecută când am fost la bancă să imprim din bancomat o foiță cu IBAN ul ,  doar că nu am găsit absolut deloc butonul care să facă asta(deși în trecut,când era bancomatul vechi,am scos de n ori) și, pentru că îmi era rușine de camerele de luat vederi din sediul băncii, să nu-și facă o impresie proastă despre mine, că am stat 5 minute degeaba în fața bancomatului, am depus 100 euro. 

Livin' la vida loca. Piesă în două acte.

 Actul 1.

Martie. Noapte laptoasă într-un orășel din munți. Liniște deplină. Personajul principal feminin (eu) își doarme somnul cel mai dulce, apropiat de "cel de moarte, în care ne-adânciră barbarii de tirani", somnul care face să merite banii dați pe pastilele luate seara.
Deodată, în liniștea nopții, se aude o șoaptă :

- Auuzi?

E personajul principal masculin, să-i zicem D, care de obicei doarme ca delfinul, oricum, așa că nu e de mirare că și acum e treaz.

- Scuza-mă! continuă el, de parcă asta ar fi vreodată posibil când vine vorba de privare de somn sau mâncare.
- Mmmm? îi răspunde tânăra domniță, dulce și suavă ca o garofiță, încercând să nu ia numele Domnului în deșert așa devreme.
- E totul alb afară! îi dă el vestea șoc, după ce, cu o zi înainte,  fuseseră 15 grade cu soare și ieșiseră afară în tricou.
- Hai, să-mi trag una! Cât e ceasul? se impacientează eroina, cu gândul la câtă treabă o așteaptă și cum locul ei de muncă e sus, sus, sus, la munte sus, pe o stradă îngustă.
- 5.30.
- Să-ți trag si ție una! conchide ea drăgăstos, știind că până la următoarele două Novanuit nu mai pupă somn.

Scena se termină cu cei doi în dormitor, ea pozând natura din toate unghiurile ferestrei, iar el meditând la faptul că are tracțiune pe spate și doar ce și-a pus cauciucurile de vară.

Actul 2.

Două ore și jumătate mai târziu. Același oraș,  aceleași personaje, dar mai vesele puțin, așa,  ca după o omletă cu jalapeño și un gând de week-end.

Personajul principal feminin(tot eu) pleacă spre școala copiilor, apoi spre muncă,  relaxat la gândul că e mai bine să ai 4x4 decât să nu ai. :)

Spre surprinderea ei, însă,  străzile sunt curățate,  trotuarele la fel, se circulă absolut minunat în tot orașul. E printre puținele dăți în viața tinerei (sâc!) de 41 de ani când iarna o prinde doar pe ea pe nepregătite, și nu pe autorități.  Așa surpriză plăcută nu mai avusese de când locuia în altă țară civilizată,  tot din vest. 

Scena se termină brusc, la fel cum începe,  după ce fata realizează că urâse iarna în ultimii ani din motive eronate, când, de fapt, autoritățile erau de blamat, nu bietul anotimp.

Sfârșit.

Nu aplaudați,  că nu aud. Loviți butonul de like, mai bine. Numa' zic.

Ce-i al meu e pus deoparte. De mine.

 Poate nu am eu multe calități, dar de una sunt sigură : dau banii pe prostii ca nimeni altcineva.

Vestea proastă e că e un viciu, și, ca orice viciu, are un preț.  Vestea bună e că je ne regrette rien. 

După cum știți, sunt fată serioasă și implicată. Dacă mi se pune pata pe un domeniu, fac tot posibilul să îl acopăr exhaustiv. Desigur, până acum s-a întâmplat doar cu oale, crăticioare, forme de tort, lumânări, materiale, nasturi și alte prostii. De sport sau ceva folositor m-a ferit Dumnezeu.  Dar îmi place să cred că se poate și mai rău. 

Noul capitol palpitant din viața mea a început acum o lună, când răsfoiam Aliexpressul în căutare de nimic. Nimicul ăsta a luat imediat formă și definiție când am văzut niște cercei foarte drăguți, altfel decât ce găsești de obicei pe piață și adaptați condițiilor actuale.

Și anume, ăștia:

Apoi, cum știți că se procedează,  demonii internetului mi-au bombardat pagina cu produse asemănătoare,  respectiv zeci de perechi de cercei drăguți și deosebiți. Eu, fire vulnerabilă, ce era să fac? Am început să îi admir.  Doar că nu poți să admiri ceva de la distanță, că nu se cade. Așa că i-am luat și pe ăștia, să îi văd de aproape:

Apoi mi-au atras atenția ăștia :

și am vrut să îmi arăt recunoștința pentru singura băutură care există pentru mine, așa că i-am luat pe ăștia:

Apoi parcă erau din ce în ce mai frumoși, iar eu din ce în ce mai prinsă în vârtejul cumpărăturilor, așa că am comandat și așa :

și așa:

Și  urmează încă unii, superbi, care încă nu au ajuns, dar care vor fi cam așa :

Da. De altfel nu sunt mare fan cercei, ani de zile n-am purtat și de 2 ani nu mă despart de cei mai frumoși cercei din lume, primiți de la sora mea. Dar nu mi-aș fi iertat niciodată să las să zacă într-un depozit amărât, printre chinezi mici și muncitori, frumusețile astea.

Cu plăcere, Aliexpress! Cu plăcere,  popor chinez! Sper ca gestul meu mărinimos să ajute la relansarea economiei voastre, atât de afectată de criză.  

Până la următoarea țintă, over and out!

Ofer consiliere financiară gratuită.

 Acum 2 zile mi-am promis, solemn, că nu o să mai cheltui niciun ban. NICIUNUL. Să pun și eu ceva deoparte, ca tot omul.

În timp ce îmi promiteam și juram pe degetul mic, vocea rațiunii mi-a șoptit că ar trebui să aduc un amendament, totuși,  așa că am adăugat,  timid, la contractul mental, dar hotărât, pe care îl semnam cu mine însămi:"...niciun ban aiurea. Să nu mai cheltui niciun ban aiurea".

Perfect. Zis și făcut.  Era vineri, o zi perfectă pentru pecetluit promisiuni și început planuri de pensie. Totul a mers ca uns.

Ieri, însă, (sâmbătă) am fost în Aix-en-Provence.  Înainte de a ajunge în centru am trecut pe la Plan de Campagne, o zonă comercială cu o suprafață de 250.000 mp. Dap. 250.000.

Ne-am învârtit prin zonă și totul decurgea minunat, până să mă hotărăsc să intru "puțin " la Zodio. 

Zodio este...cum să vă spun...raiul pe pământ,  dacă ești pasionat de gătit, prăjiturit, ornat, etc. Și, ce să vezi? Eu sunt. 

Nu știu ce simt copiii când intră într-un magazin cu dulciuri, dar mie în Zodio îmi vine să-mi întind o păturică și să mă mut acolo definitiv. 

Îmi înțelegeți, așadar, bucuria cu care m-am lipit de câteva lucruri esențiale pentru o bună continuitate a vieții mele. Nu are rost să menționez cât au costat,  cert e că m-au îndepărtat cu viteză de planul perfect de vineri. Nu luasem nici măcar coș, să nu cad în păcat,  așa că am ieșit din magazin jonglând ca la circ cu tot felul de cutii de pectină, coloranți,  pudră de vanilie și sirop de glucoză. 

Mi-am repetat în gând promisiunea făcută,  cu accent pe "aiurea", și am răsuflat ușurată când mi-am dat seama că nimic din ce cumpărasem din Zodio nu era  aiurea. Erau produse de maximă necesitate, cum ar veni. Așa că eram în plan, ce naiba? Trebuia doar să am grijă să nu cad în tentație cu te-miri-ce prostioare.

Ca să scurtez povestea, aseară îmi comandam, de ultimii bani de pe card, un parfum cu miros de lenjerie de pat proaspăt spălată și azi am investit, pe datorie, în criptomonede. 

În rest totul merge brici, planul de economii este foarte bine pus la punct,  trebuie doar să îl incep.

Mâine e luni, nu? 

Oricine știe că de luni se încep proiectele.  Trebuie doar să stau cuminte undeva. Închisă.  Fără internet.  

5 maimuțele. Analiză pe text.

 

https://youtu.be/8EkJ3rrpFRo

Bună ziua și bine v-am regăsit pe blogul de mare angajament ce tratează numai și numai subiecte fierbinți! Astăzi vom discuta despre ceva extrem de important, așa că opriți orice altceva faceți și dați play videoclipului de mai sus. Vă invit să îl urmăriți cu atenție, pentru a putea înțelege mai bine analiza minuțioasă făcută într-o manieră profesionistă de expertul de serviciu.

Așadar:

5 maimuțele săreau în pat. Până aici, nimic deosebit.  Sunt pui, e normal să se joace, mai mult, sunt maimuțele, așa că multe activități nu au oricum la dispoziție.  Cred că săriseră și pe pereți înainte, la cum arată camera, dar eu am doi băieți de natură (aparent) umană și camera lor arată similar,așa că nu sunt în măsură să judec.

La un moment dat, o maimuță cade din pat și se accidentează.  Se mai întâmplă, desigur. Mama intră în cameră,  boită toată de parcă era nașa mare, și, în loc să se îndrepte spre copilul ei, să evalueze pagubele, schițează doar gestul, apoi se răzgândește brusc și decide să-l sune pe doctor. 

Nu pare deloc afectată de lovitura copilului, nu e îngrijorată, nu e speriată. Dimpotrivă,  limbajul corpului imediat după ce mimează grija transmite un fel de "lasă, că am eu ac de cojocul tău!" sau "lasă,  că am eu punguță pentru banana ta!", cum s-o traduce zicala pentru maimuțe. 

Mbun. Îl sună imediat pe doctor, care ajunge surprinzător de repede,  și care ce credeți că face? Le spune să nu sară în pat!  Îi trântește și niște leucoplast pe ici, pe colo, să nu bată la ochi, și asta e tot.  Nici că poate fi mai evident faptul că asta putea să facă și mama maimuță. 

Mai mult, atitudinea ei în momentul în care doctorul îi sfătuiește pe copii e cel puțin ciudată.  În ochii ei se citește bucurie, iar faptul că bate din picior trădează nerăbdare.  De ce ești nerăbdătoare, maimuță machiată prună? Să te conversezi cu doctorul oacheș? Nu mai bine te-ai îngriji întâi de copilașii tăi??

In fine. Doctorul pleacă,  cele patru maimuțele rămase continuă să sară în pat, pentru că sunt pui, și puii nu ascultă niciodată, face parte din descrierea postului, așa că încă o maimuțică o pătește și cade din pat .

Ne-am putea gândi, având experiența primului căzut din pat, că mama maimuță știe ce are de făcut de data asta, nu?  Că ar putea să-l oblojească singură pe pui și să aibă și grijă de ei mai bine, dat fiind că nu par să asculte.

Dar nu! Mama maimuță are aceeași atitudine ce ar trebui pedepsită de Protecția Maimuțelor și nici de data asta nu face nimic, ci profită de moment pentru a-l suna, din nou, pe Zorro, doctorul ce pare să locuiască vizavi.  Care vine și dă același sfat prețios și același pachet de Urgo maimuțelelor neastâmpărate. După care dispare cu mama nerăbdătoare. 

Believe it or not, schema se repetă și cu restul de 3 maimuțe,  mama continuă să nu le supravegheze,  continuă să nu se aplece asupra lor când cad și să nu facă nimic pentru ele, limitându-se la a-i telefona bunului doctor de fiecare dată.  Eu nu știu unde e tatăl maimuță, probabil la muncă, spetindu-se să pună banane pe masă seara, dar mi se pare extrem de evident că mamei maimuță îi fug ochii rimelați excesiv după ferchezuitul ce cred că și-a luat diploma de doctor la negru, după cum abordează pacienții și rudele lor de gradul 1.

În plus, mă deranjează foarte tare și că mama maimuță are timp să-și pună perle și gene false(cine stă cu perle în casă, anyway?) dar nu își rupe 5 minute să facă puțină ordine și să strângă hârtiile de pe jos sau să îndrepte tablourile, mai ales că știe că va primi oaspeți. 

Bun. Cad toate maimuțele din pat, mama își încarcă factura telefonului cu o mulțime de apeluri,  doctor House vine de fiecare dată cu o amabilitate ieșită din comun, le dă același sfat de 2 bani, le pune același leucoplast în aceleași locuri, deși șansele să se fi lovit toate 5 în fix aceleași zone sunt 0, însă la un moment dat...se termină maimuțele.

Ce credeți că face mama maimuță atunci? Își vede de treaba ei și se apucă de făcut banana bread, să aibă copilașii ce mânca în convalescență? 

Nu. Intră în cameră, îi vede p-aștia plictisiți, săracii, că stăteau degeaba pe canapea, și ce se gândește? 

"Să vezi că ăștia vor să le fac mâncare acum, sau, mai rău, să mă joc cu ei! Ia să fac eu o șmecherie, cât încă sunt mici și nu se prind!" 

Și ...IL SUNĂ PE DOCTOR! IAR. Ca să ce? Să vină și să le spună să sară din nou în pat!!!

De ce, mama maimuță? Să se lovească iar, să ai motiv să-l suni iar pe doctor? De asta? Nu ti-e puțin rușine? Ce vină au copilașii ăia? Cât trebuie să se mai lovească până să te potolești?

In sfârșit.  Eu atât am avut de zis. Mă culc acum, că se apropie ora de masă și nu vreau să le vină idei copiilor. Dar așa mamă denaturată ca maimuța aia...eu n-am văzut..

Cărțile lunii ianuarie

 Pentru că am început anul foarte bine din punct de vedere intelectual 😎 și am reușit să citesc vreo 10 cărți deja, dar și pentru că am două prietene cu care discut des despre subiectul ăsta și despre eventuale recomandări, am hotărât să scriu un articol lipsit de suspans și inspirație despre cărțile amintite mai sus. Nu am și nu cred că am avut vreodată talent să redau subiectul unei cărți fără a povesti cu lux de amănunte (dacă am citit o carte de 300 de pagini o povestesc în 500,cred). Și asta pentru că nu mi se pare corect să privez ascultătorul (sau cititorul blogului) de niciun amănunt ce a dus la impresia puternică creată în mine.

Așadar, here goes nothing:

(Ordinea este aleasă aleator, nu pe bază de preferințe, în afară de prima, care nu mi-a plăcut și de care vreau să scap ca de un vis urât)

1. Călătorie într-un picior- Herta Müller.

Nu am citit așa carte aridă ...cred că niciodată.  Si nu pentru că n-ar exista, ci pentru că, până acum câțiva ani, dacă nu-mi plăcea o carte, o abandonam.

Între timp mi-am propus să învăț ceva bun din fiecare carte citită și să o citesc până la capăt.  Singurul lucru bun la cartea asta e că am terminat-o. Cu ochii sângerând, cu timpanele pocnind, dar am terminat-o. 

Eu am mai citit Herta Müller și mi-a plăcut.  Mai mult, cartea asta e, nici mai mult, nici mai puțin,  premiată cu Nobel. Așadar,  cel mai probabil, ca în relațiile care se sfârșesc tragic, nu e ea de vină, sunt eu. Dar mie mi s-a părut rece, scrisă secvențial, cu propoziții scurte, lipsite de conexiune, cu repetiții inutile(numele personajului principal, Irene, se repetă o dată la 2 propoziții, cred) și nu mi-a transmis nicio emoție.  Nici personajul, care este o femeie emigrată din "cealaltă țară " în Germania, nici cartea. 

Repet: cel mai probabil sunt analfabetă funcțional, așa că nu e musai să vă bazați pe părerea mea neavizată. Pun și un fragment din carte, pentru inspirație. 

2. Fiica negustorului de mătase- Dinah Jefferies.

Inițial cartea mi s-a părut asemănătoare ca stil cu Sandra Brown sau Danielle Steel, și mi-a părut rău că am irosit banii pe ceva atât de superficial. Însă după prima jumătate devine mai interesantă, capătă puțin subiect, cu un strop de suspans, un strop de dragoste,  puțin neprevăzut...și rămâne pe plus.  E ușurică, genul de lectură de drum sau de plajă, aș zice, dar, una peste alta, am pățit și mai rău (vezi punctul 1).

Pe foarte scurt, e vorba de două surori (jumătate vietnameze, jumătate franțuzoaice), foarte diferite,  atât fizic cât și din punct de vedere al personalității fiecăreia,  ce primesc o moștenire inegală la tatăl lor. Personajul principal, sora mai puțin populară (cel puțin din punctul ei de vedere) trebuie să-și gestioneze problemele, împărțindu-se între familie, conștiință și dragoste. Ce va alege și cum se vor termina misterele, suferințele și dilemele din viața ei aflați dacă dați 40 de lei pe carte. Sau 10 lei mie, și vă povestesc ce n-a știut nici scriitoarea.

3.  Cei rămași și cei plecați- Parinoush Saniee.

In sfârșit vorbim și noi ca oamenii mari. Parinoush (cred că putem să ne tutuim, că ne știm de mult) este o scriitoare ce pe mine m-a cucerit definitiv cu "Cel care mă așteaptă ", carte tradusă în 26 de limbi,  si cu "Tatăl celuilalt copil", iar cu "Cei rămași și cei plecați " m-a purtat, din nou, într-o lume atât de necunoscută mie până de curând, dar atât de fascinantă.  Ea scrie despre familiile iraniene, despre tradițiile și obiceiurile lor, dar, psiholog fiind, o face atât de bine, încât zile întregi după ce termini cartea ești încă trup și suflet cu familia respectivă. 

"Cei rămași și cei plecați "  vorbește despre patriotism,  suferință, idealuri, luptă, dar, cel mai important, evidențiază ideea că familia este foarte importantă și că,  până la urmă, este numitorul comun de care toți țin cont, când altceva nu reușește să îi unească. 

Pe scurt, după mulți ani în care nu s-au văzut,   membrii unei familii dezmembrate din cauza condițiilor precare de trai din Iran și împrăștiate prin diferite țări, se reunesc și încearcă să-și rezolve durerile nespuse. 

O carte foarte bună, pe care o recomand, alături de celelalte două menționate mai sus.

4. Strigă-mă pe numele tău- André Aciman

Deși pe a doua copertă scrie clar că romanul a avut o ecranizare de excepție eu nu am băgat de seamă această informație până mai ieri, când am citit că personajul principal din film, un actor cunoscut,e acuzat de canibalism, ocazie cu care i-am citit și mesajele destul de explicite care demonstrau acuzațiile. 

Mfine. 

Cartea mi-a plăcut, e scrisă curat, matur, deși personajul principal își incepe relatarea la 17 ani, și urmărește pasiunea lui și, ulterior, relația,  cu unul din tinerii universitari pe care tatăl său îi invita în fiecare vară la reședința lor din Italia pentru a-i ajuta cu revizia finală a manuscrisului lor, înainte de publicare .

Deși limbajul e, pe alocuri, mai explicit decât m-aș fi așteptat,  e o carte interesantă,  o perspectivă captivantă a dragostei și a modului în care ea poate dăinui peste ani.

5. Moartea demonului- Anne Holt

Ca o persoană la care genul thriller-crimă-dramă domină vreo trei sferturi din totalul cărților citite, nu pot decât să recunosc deschis că această carte mi-a venit mănușă. 

Cartea, deși cu un parcurs ușor de intuit, reușește să surprindă cu finalul(sau cel puțin pe mine, că nu mă așteptam să...:) Hai,măi,că n-am dat eu spoilere la GoT când îl vedeam pe HboGo la 8 dimineața, n-o să dau nici la cartea asta)

Acțiunea se petrece la un orfelinat din Oslo, unde Olav, un băiat de 12 ani, îi surprinde pe toți cu o ceva neobișnuit la vârsta lui: o ură "neostoită".

Atunci când directoarea instituției este găsită moartă iar Olav dispare...apar mai multe mistere de rezolvat decât ai putea preconiza.

6. Alias Grace-Margaret Atwood.

După ce am citit cartea asta am făcut ceva ce n-am mai făcut niciodată (și nici nu cred că voi mai face) : am urmarit filmul (serial) pe Netflix. 

Deși, în afară de Prietena mea genială, care e SINGURUL film pe care l-am găsit mai bun decât cartea, nu am întâlnit vreo situație în care cartea să nu câștige detașat,  așa am considerat eu potrivit atunci, să văd filmul cât era caldă încă informația. 

Nici că puteam să fac greșeală mai mare. Fie că filmul e prost făcut, fie că e prea bună cartea,  fie că le-am sudat eu ca pe țigările Carpați și n-am putut fi obiectivă, rezultatul mi s-a părut catastrofal.  Personajele, în afară de Grace, nu mi-au părut veridice, scenele care în carte erau parte integrantă din frumusetea subiectului aici erau fie trecute cu vederea, fie redate în doi peri...a big no-no!

Cartea, însă, că de asta ne-am adunat aici, mi-a plăcut mult. E bazată pe o poveste reală- un dublu asasinat petrecut în Canada anului 1843- în urma căruia au fost arestați Grace Marks, de doar 16 ani, și  James McDermott, acesta din urmă fiind si executat.  Ei i se schimbă, datorită avocatului primit din oficiu, pedeapsa din capitală la închisoare pe viață, și toată povestea se împletește în jurul stabilirii adevărului. A fost ea vinovată și l-a manipulat pe James să își omoare stăpânul și pe amanta acestuia, sau nevinovată ca ochii ei albaștri și fața de înger, și suferă de amnezie când vine vorba de ziua crimei?

10 lei. 😁

7. 3096 de zile- Natascha Kampusch 

Cartea face parte din categoria Memorii/Jurnale, și este povestea adevărată a unei tinere care a fost răpită la 10 ani și ținută captivă timp de 8 ani.

Nu am multe de spus, sincer, e o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate,  o carte care conține mult mai mult decât cei 8 ani petrecuți în captivitate,  o carte scrisă excelent și pe care o recomand din tot sufletul. Psihologie,  dramă,  suspans, cam tot ce înseamnă o întâmplare de asemenea anvergură.

8. Copilul E- Steve Tasane

Cartea asta m-a impresionat într-un mod în care nicio altă carte nu a făcut-o.  M-a lăsat cu un sentiment ciudat, pe care nu il pot descrie. Începând de la faptul că primele rânduri sunt scrise pe copertă,  deci are parte de o prezentare inedită,  continuând cu stilul simplu, dar atât de frumos, și terminând cu subiectul extrem de dureros și poate prea puțin mediatizat al vieții în taberele de refugiați,  cartea asta e...altfel. 

Copiii au alte cărți pe noptieră acum, și nu îmi place să îi încarc cu mai multe deodată,  dar țin neapărat să citească și ei cartea asta, scrisă nu atât dur cât realist, însă atât de frumos. Râzi, plângi, te înfurii, speri...toate alături de copiii care nu au nume, doar litere...

9. Copilul de nisip- Tahar ben Jelloun

O altă poveste foarte interesantă, bazată pe o poveste reală,  ne aduce în prim-plan povestea lui Ahmed, cea de-a opta fiică a unui cuplu islamic fără moștenitori de gen masculin, care e crescută ca băiat.  

Pentru a spăla rușinea familiei, dar și pentru a putea avea pe cineva căruia să îi predea afacerea,  tatăl se hotărăște să își anunțe frații și toate cunoștințele că cel de-al optulea născut e băiat, începând, astfel, ceea ce pentru copil se dovedește o viață bulversantă, cu efecte traumatizante .

O carte ciudățică pe alocuri, mai greu de digerat la unele pasaje, dar cu un subiect interesant. 

10. Zmeie de hârtie-Romain Gary

Un roman de dragoste ce se desfășoară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial între un francez sărac  și o poloneză aristocrată.

O carte frumoasă, scrisă duios, patriotic, care împletește cu succes mai multe teme,  din care cea mai puternică este puterea dragostei dusă la obsesie.

Cei doi protagoniști se cunosc la o vârstă fragedă,  petrec câteva veri în Franța,  apoi vreo 3 luni în Polonia, exact înainte de izbucnirea războiului, care îi și desparte vreme de câțiva ani.

................................................................

Cam astea au fost cărțile citite integral luna asta. In plus, am terminat Skidamarink a lui Guillaume Musso, prima mea carte citită în franceză, că îmi era o frică să pun mâna pe ea de zici că îl informa cineva direct pe autor că un străin îi subliniază cuvintele neînțelese.  

Contrar așteptărilor mele, lectura a mers brici, genul este asemănător cu cel al lui Dan Brown, preferatul meu, așa că nu avea cum să nu mă prindă.  

Subiectul, pe scurt: patru persoane diferite, care nu se văzuseră niciodată înainte,  primesc fiecare câte un sfert din Mona Lisa(tabloul,  da? Că ea e oale și ulcele,God rest her soul!). Se intalnesc și pornesc împreună pe lungul drum al descifrării misterului, drum presărat cu evenimente neașteptate, firește, că altfel nu ar fi ditamai thrillerul. 

Mi-a plăcut.  O recomand, dacă vă coafează genul, în orice limbă vă vine la îndemână. 

BONUS:

1. O viață măruntă- Hanya Yanagihara

O carte pe care nu o pot recomanda suficient, care mi-a plăcut atât de mult încât i-am povestit-o soră-mii pe WhatsApp, că muream dacă nu vorbeam despre ea cu cineva. Las poză cu ambele coperte, cu mențiunea că trebuie s-o citiți, cuvintele ce o descriu nu îi fac dreptate.

2. Jurnalul unui burlac- Mihai Bendeac

Deși pe Bendeac îl iubesc de mor și îl consider un geniu al domeniului în care activează,  nu subiectul cărții în sine mă face s-o recomand (deși e o lectură ușoară, amuzantă,  fix stilul lui sincer și direct cu care e obișnuit oricine îl urmărește pe Instagram), ci faptul că toate veniturile obținute din urma vânzărilor sunt donate unei cauze nobile. Așa cum probabil știți, primii 100.000 de euro strânși din vânzări au fost deja donați.  Cartea costă 50 de lei și poate fi găsită cam peste tot, in librarii, online, numai s-o căutați. 

Gata! Am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa, că e februarie deja și am treaba. 

 

Dor. (cuvânt intraductibil, să nu înțeleagă agenturili străine)

 Râdem, glumim, dar în Franța se vehiculează ideea unei noi carantine. Ar fi a treia, ca la Stăpânul Inelelor sau Batman, dar nu musai și ultima, la cum se mișcă lucrurile. Parcă văd că prinde mai multe sezoane ca Game of Thrones (am vrut să zic Tânăr și neliniștit,  dar nici în glumă nu fac referire, pușchea pe limbă).

În mod normal nu am o problemă să stau în casă, nu mă plictisesc, și am tot zis asta de câte ori am avut ocazia. Însă de câteva zile așa m-a pălit un dor de normalitate..de numa'.

Îmi e dor să beau o cafea bună în ceașcă adevărată.  Dar o cafea din aia ...să-mi facă papilele să plângă de fericire(ultima cafea ca în descriere am băut-o  în Italia, acum mult prea multe luni). Îmi e dor să stăm la masă la restaurant și să mâncăm ceva spectaculos, ceva ce acasă nu poți mânca oricât de bine ai găti(nu că aș avea eu vreo stea Michelin prin bucătărie). Îmi e dor să stăm la o terasă, eventual pe o stradă pietonală aglomerată, și să observăm trecătorii. Și prin observăm mă refer să le vedem și fețele, nu numai cu ce sunt îmbrăcați.  Să încerc iar să îi atașez fiecăruia o poveste de viață în funcție de expresii și gesturi(neavând cum să aflu adevărul vreodată, îmi închipui că le nimeresc în proporție de 100%).

Îmi e dor de viața de dinainte, atât de naturală și frumoasă. 

Și nu nostalgia mă întristează cel mai mult, ci faptul că nu știu când (sau dacă!) va mai fi ca înainte. 

Nici nu mai pomenesc de durerea mea cea mai mare, pe care, dacă ați mai intrat pe blog, o știți, că eu am idei puține, dar fixe: călătoriile. 

Am ajuns să prețuiesc ieșirile atât de tare încât jur că mă bucur și când merg la piață. Cu cât mai departe piața, cu atât mai bine. Aș aprecia enorm, de exemplu, să fac piața în Zanzibar, că am auzit că au fructe mai proaspete.

Poate că de asta și încerc să nu plec cu mâna goală din niciun magazin în care intru și am luat azi pernuțe gri, pastă Fimo, mănuși de schi și era cât pe-aci să iau și o lampă uriașă, noroc că nu luasem coș. Toate sunt manifestări ale aprecierii mele față de puțina libertate rămasă.  Și un sprijin important pentru economia franceză, desigur, că doar liberté,  égalité, fraternité, ce mama mă-sii?!

Închei acest suspin delicat cu speranța că în curând o să fie iar bine, să nu fie rău, vorba ceea, și cu o poză cu niște mărunțiș de când am ieșit ultima oară la un restaurant.

Or mai fi valabile?