Am găsit Raiul. Are 476,63 km pătrați.

 Și vreo 80.000 de locuitori.  Plus încă 10.000.000 de vizitatori anual. Imens, pentru o țară așa mică, însă nu suficient, pentru câte oferă. 

Andorra, căci despre ea e vorba, este, pentru mine, materializarea perfectă a vederilor minunate de demult, sau a reclamelor la fericire. 

Totul e verde crud, presărat cu cascade, pășuni întinse pe care pasc cai,  vaci, oi, cu munți înalți, împăduriți, bordas (restaurante) cu specific andorez, clădiri construite din piatră (chiar și țiglele sunt tot din piatră), șosele în perfectă stare, curățenie impecabilă, ordine și armonie. Totul e ...perfect. 

Și nu, nici nu arunc cuvinte aiurea, deși, într-adevăr,  tind să fiu mai pasională și să mă îndrăgostesc ușor de frumusețe,  și nici neieșită din casă nu sunt, deși în ultimul an ni s-au anulat câteva excursii. Pur și simplu nu am găsit nimic să îi reproșez acestei țări minunate. 

Am mai scris aici că am un instinct bun când vine vorba de anumite lucruri.  Case, mașini, țări de vizitat, de cele mai multe ori și oameni. Pur și simplu simt dacă există compatibilitate sau nu.

Când cautam o destinație pentru weekend ul prelungit care doar ce s-a încheiat și am ales, în cele din urmă,  Andorra, am început, ca de fiecare dată, să-mi fac temele conștiincios (voi scrie curând și despre cum mă pregătesc pentru o excursie, am un sistem destul de bun). Mi-a plăcut instant ce am găsit pe net și, la un moment dat, eram chiar panicată că nu vom putea atinge toate obiectivele pe care mi le propusesem. (nu le-am atins, dar n-a mai fost cu panică, ci o alegere bazată pe alte opțiuni ). 

O țară atât de mică, să ofere atâtea... mi s-a părut fascinant încă dinainte să o văd. Și, pentru prima oară de mult timp, m-a făcut curioasă. 

Apoi...am ajuns. Peisajul montan ni se arătase încă din Franța,  era firesc să fie o trecere lină.  Însă cu cât înaintam mai mult, cu atât mai impresionați eram. 

Curățenia exemplară,  iarba tunsă perfect, semafoarele inteligente care se schimbau în verde dacă te apropiai cu viteză mică și îți faceau cu ochiul sau semnul OK, și rămâneau roșii dacă aveai viteză mare, astfel încât să fii obligat să oprești,  (motorina la 1 euro/l :) ), cei mai mari cai pe care i-am văzut vreodată, jucându-se fericiți pe un câmp, la marginea drumului și casele...ahh..casele alea perfecte...

Toate astea îți dau așa o stare de bine încât nici nu-ți dai seama când arunci un ochi pe geamurile primei agenții imobiliare ce-ți iese în cale și începi să calculezi cât ar fi, dacă ar fi...pentru că deja știi cum ar fi.

Revenind cu picioarele pe pământ,  de dragul informațiilor folositoare, în cazul în care vreți să vizitați Andorra, noi am stat în Arinsal, la Sant Moritz, undeva în nord, într-un apartament care avea fix priveliștea următoare din balcon:

Raportul calitate-preț a fost foarte bun, în zonă sunt tot felul de pub-uri, terase, un magazin alimentar foarte bine aprovizionat chiar la parter(de unde am luat pentru acasă câteva produse englezești ce nu se găsesc decât la magazinele de profil, dar despre faptul că noi din excursii ne luam ardei iuți și chutney de lime în loc de haine și parfumuri, în alt episod) și e într-o zonă liniștită, deși destul de populată. 

De vizitat...am vizitat cam toată țara.  A fost chiar amuzant să trecem dintr-un oraș în altul așa cum cutreierăm,de obicei, cartierele unei capitale mari.

Fiecare oraș are farmecul lui și ceva de oferit, însă cel mai viu ramane,cum e și firesc, Andorra La Vella, capitala. 

Străzi pietonale, terase, oameni, mulți oameni înțesând orașul,  duty free-uri cu țigări,  băutură,  cosmetice la prețuri mici, culori și zgomote, totul te ține în priză cât timp te plimbi prin centru.

Pe lângă orașele frumos ordonate și pline de istorie(Andorra are biserici datând încă din secolul al IX-lea) pe lista de obiective obligatorii a fost și Roc  del Quer, o terasă panoramică construită din fier și sticlă peste hăul muntelui, unde am și ajuns, de altfel, după un stop cardiac și 3 AVC-uri, că e în vârful vârfului muntelui iar eu în afară de treptele din casă nu urc niciodată nimic.

Priveliștea, însă, merită zilele de spitalizare, pentru că este într-adevăr impresionantă.  Dacă nu era domnul din poză pe bara aia, acolo aș fi stat eu, să fotografiez natura, dar, fiind ocupat de Iron Man din imagine, m-am mulțumit să fac o poză de după balustradă. 

Și tot pe lista de "musai" a fost și Naturalia, un parc de activități sportive aflat la 1600 - 2000 m înălțime,  parc ce a reprezentat, de altfel, și cireașa de pe tort, atât pentru noi, cât și pentru copii.

Cu 35 de euro ai acces la toate atracțiile parcului, care, deși nu sunt foarte multe, sunt pline de adrenalină. 

Noi am ajuns târziu, cu 2 ore înainte de închidere,  așa că ne-am concentrat pe ce îi interesa pe copii mai tare, și anume Tobotronc, cel mai lung tobogan alpin din lume(5.3 km), unde am urcaaaat, și am tot urcat(de la 1600 la 2000 m) până a venit momentul să coborâm.  Nu m-au lăsat cu telefon, și oricum mi-ar fi fost greu să filmez la coborâre,  când aveam viteză mare spre foarte mare(viteza era controlată de noi) dar pun o poză de pe site-ul lor, să vă faceți o idee, iar eu scriu doar atât: bate la fund multe din montagne russe-urile în care m-am dat(și nu au fost puține).

Copiii au fost în extaz, Răzvan era în spatele meu și îmi tot striga să merg mai repede, că trebuia să menținem o distanță de 25 m între noi și tot i se părea că mă ajunge(de unde?!, era Fata Morgana:) ) iar Edu, care s-a dat cu D, deși n-a avut parte de aceeași viteză, sub frâna protectoare a lui taică-su, a fost, de asemenea, peste măsură de încântat.

Apoi copiii s-au echipat de tiroliană și au urcat în Airtrekk, o structură înaltă din lemn unde se deplasau pe frânghii un etaj sau două,  până să ajungă la etajul 3, de unde coborau pe tiroliană.

După tiroliană a urmat circuitul de buggy, cu secțiune pentru copiii mai mici, unde a condus Edu(trebuie să menționez că, spre surprinderea mea, a condus perfect din prima) și una pentru adulți, unde trebuia să ai permis de conducere, că era cu obstacole, așa că a condus D, iar Răzvan a stat în dreapta.

Au mai tras cu arcul, era și o grădină zoologică, la care nu am mai ajuns, puteai merge cu motociclete(copiii mai mici), erau trambuline, tobogane și tot felul de activități,  toate pe un platou imens aflat la înălțime. La 2000 de metri erau multe alte activități însă pentru sezonul rece, din câte am văzut pe harta de la intrare.

A fost chiar o zi din care nu a lipsit nimic,  petrecută într-o țară din care nu pare sa lipsească nimic.

Si observați că nu am zis nimic de mâncare (încă), da? Doar din asta și vă dați seama cât de fermecată am fost de peisaj.(da, am și mâncat bine, că nu s-a inventat încă locul din care să plecăm noi nemâncați,  dar prefer să umplu spațiul liber rămas cu poze din natură,  nu insistați! :) )

Una peste alta, dacă ați citit direct la sfârșitul articolului, să vedeți dacă se termină cu bine, și nu vă e clar încă,  recomand Andorra din tot sufletul! 

Las mărturie câteva din zecile de poze făcute weekendul ăsta, inclusiv una cu caii de care spuneam mai sus. :)

De luni. Nu, de pe 1. De luni, 1.

 Azi am fost la nutriționist.  Ă. Că era doamnă. 

Drăguță, amabilă, nu am ce să-i reproșez, doar că nu citisem același DEX.
De exemplu, când a venit vorba despre desert, m-a întrebat dacă servesc. 
- Servesc, doamnă,  cum să nu servesc? Pai mai aveam discuția asta dacă nu serveam?
- A,da? se miră ea. Ce desert? Iaurt?

Încă râd.

- Doamnă,  iaurtul NU e desert. Torturile, prăjiturile, ciocolățelele, înghețata, astea sunt. Iaurtul nu.

În fine. Nu părea edificată. Apoi m-a întrebat dacă beau fresh de lămâie.  Iar am râs, am crezut că mă ia la mișto.  Nu de alta, dar mi s-au sterpezit dinții doar când a pronunțat.

- Cum...fresh de lămâie? Is that even a thing?(i-am zis eu, dar în franceză ). Cine, Doamne iartă-mă, întreg la minte, bea suc de lămâie?? am întrebat eu, siderat-amuzată, încă sperând că e pusă pe șotii.
- Eu, mi-a răspuns ea candid, moment în care cred că mi-a mărit si prețul consultației cu 10 euro.

Apoi m-a întrebat dacă mănânc brânză.  Fericită că în sfârșit găsisem ceva de care să mă întrebe și să îi răspund afirmativ(o ținuse numai în capre, oi, alte animale de nemâncat și fructe pe care nu le suport) i-am zis că da, mănânc.

- Cam cât? Porție mică,  mare?
- Miiică, am rotunjit eu prin omitere. Mică de tot. Vreo 50 de grame.
- 50 de grame nu e porție mică,  a zis ea cu ochii holbați, apoi a fost rândul ei să râdă isteric.  30 de grame e porție mică.
- Haideti, doamnă,  că glumiți cu mine! 30, 50, pe bune acum? Ne cramponăm de câteva grame...am bolborosit eu în continuare.

Am mai vorbit despre ceai, s-a mirat când i-am spus că beau doar când sunt răcită,  m-a mai întrebat de vreo 2 ori pe parcursul consultației, nu îi venea a crede, m-a întrebat dacă  nici "thé" nici "tisane ", i-am explicat că nici nu știu care e diferența între ele, a scuipat în sân a mirare, mi-a explicat, mi-a prescris ceai, ne-am distrat.

Apoi mi-a tăiat pâinea,  dulciurile,  alcoolul(de care nu beam și nici nu simțeam nevoia până să ies de la ea), pastele, sucurile, carnea seara, orezul în exces, a doua cafea și încă vreo 784 de alimente de primă necesitate,  ca să zic așa.

Dar măcar a fost scumpă consultația,  s-a meritat!

Vorba lui Edu azi, când D îl sfătuia pe Răzv să reacționeze mai matur când îl necăjește fra-su:
" Smile in pain!"



Well...what else to do, anyway? 

Cheers!

 

De proastă nu sunt deșteaptă, dar de surdă n-aud bine.

Practic, am concentrat deja într-o frază chintesența existenței mele, dar, de dragul de a demonstra că măcar știu să scriu,  o să dezvolt.

Eu nu înțeleg fără subtitrare. Nicio limbă.  Nici engleză, nici franceză, nici română, nimic.  Cred că înțeleg doar vreo 80%. Sunt sigură că există și un nume pentru asta, dar încă n-am terminat de catalogat celelalte defecte pe care le posed, așa că n-am ajuns la ăsta, să-l caut.

Sigur, dacă atunci când vorbești cu mine mă uit la tine, procentajul crește optimist, însă dacă ești la telefon, televizor, distanță mare, după un copac, paravan sau orice alt obstacol...întreb o dată și apoi, în funcție de dispoziție, ori îți răspund la ce cred eu că am înțeles ori zâmbesc tâmp. Asta ca să știți, dacă vorbim.

Bun. Și merg ieri să-mi fac o radiografie la mână. Și, după ce termin, doamna, de după un paravan de plastic (gros, să știți, nu că sunt surdă eu, dar gros, de protecție, na) mă întreabă de când mă doare mâna. 
Eu, pentru că deja îi creasem impresia că sunt în spectru când îmi spunea să ridic mâna și ridicam doar palma(asta nu pentru că nu auzisem bine,ci pentru că așa considerasem că e mai bine :)) ), zic să nu o mai întreb o dată ce a zis, că probabil că m-a întrebat cam cât mă doare. Și încep să îi zic pe o scară de la 1 la 10 cam cât e durerea, în funcție de efort, apoi să îi povestesc istoria durerii în mai multe acte decât o piesă de teatru, să dau exemple și să gesticulez..ce mai, să îi fac o prezentare mai lungă decât cea a lucrării de licență. 

Aproape de ora închiderii, când mai avea puțin și leșina de plictiseală, profitând că făcusem o mică pauză să respir, doamna îmi spune:
"Bine, bine, dar de cât timp vă doare, zic..?"

Reacția mea, priceless. Încă o franțuzoaică ce nu o să aibă părere bună despre români.  Îmi cer scuze poporului.

Însă loc fruntaș în topul momentelor Kodak îl ocupă discuțiile mele cu cei de la bancă.  Și vorbesc la plural pentru că,  believe it or not, mi s-a întâmplat (deja) de 2 ori aceeași situație.  Respectiv:
Sună o reprezentantă a băncii. Se prezintă:nume, prenume, funcție și filială.  Toate bune și frumoase pe partea ei de fir, doar că eu, pe undeva pe după nume, mă panichez și încep să improvizez.  Și în loc de bancă aud că sunt de la copii de la școală.  De. Fiecare. Dată.

Ce urmează face episoadele din Stan și Bran să pară tentative de amatori. Ea mă întreabă ceva(v-aș zice și ce,dar nu am habar, că deja eu sunt în filmul meu și nu aud, dar intuiesc) iar eu o întreb fie dacă e de la Răzvan sau de la Eduard, moment în care ea se blochează și mă pune să repet, eu repet iar ea vede semne de întrebare în loc de stele verzi, fie o întreb direct dacă are legătură cu cantina,  vreo excursie sau te-miri-ce fișă de la școală,  moment în care iar se blochează,  în fine, înțelegeți voi, ideea e că îi dau KO din primul minut, ca profesioniștii.

În sfârșit,  exemplele pot continua, slavă Domnului, că nu sunt vreo începătoare! Dar ma opresc aici, cred că v-ați edificat. Eu am vrut doar să știți,  în caz că mă sunați să mă întrebați ce fac și eu vă răspund că am deja abonament.

Închei cu o glumă care, deși nu descrie întocmai subiectul de azi...mă descrie perfect pe mine, din păcate.  E veche, dar mi-am amintit de ea săptămâna trecută când am fost la bancă să imprim din bancomat o foiță cu IBAN ul ,  doar că nu am găsit absolut deloc butonul care să facă asta(deși în trecut,când era bancomatul vechi,am scos de n ori) și, pentru că îmi era rușine de camerele de luat vederi din sediul băncii, să nu-și facă o impresie proastă despre mine, că am stat 5 minute degeaba în fața bancomatului, am depus 100 euro. 

Livin' la vida loca. Piesă în două acte.

 Actul 1.

Martie. Noapte laptoasă într-un orășel din munți. Liniște deplină. Personajul principal feminin (eu) își doarme somnul cel mai dulce, apropiat de "cel de moarte, în care ne-adânciră barbarii de tirani", somnul care face să merite banii dați pe pastilele luate seara.
Deodată, în liniștea nopții, se aude o șoaptă :

- Auuzi?

E personajul principal masculin, să-i zicem D, care de obicei doarme ca delfinul, oricum, așa că nu e de mirare că și acum e treaz.

- Scuza-mă! continuă el, de parcă asta ar fi vreodată posibil când vine vorba de privare de somn sau mâncare.
- Mmmm? îi răspunde tânăra domniță, dulce și suavă ca o garofiță, încercând să nu ia numele Domnului în deșert așa devreme.
- E totul alb afară! îi dă el vestea șoc, după ce, cu o zi înainte,  fuseseră 15 grade cu soare și ieșiseră afară în tricou.
- Hai, să-mi trag una! Cât e ceasul? se impacientează eroina, cu gândul la câtă treabă o așteaptă și cum locul ei de muncă e sus, sus, sus, la munte sus, pe o stradă îngustă.
- 5.30.
- Să-ți trag si ție una! conchide ea drăgăstos, știind că până la următoarele două Novanuit nu mai pupă somn.

Scena se termină cu cei doi în dormitor, ea pozând natura din toate unghiurile ferestrei, iar el meditând la faptul că are tracțiune pe spate și doar ce și-a pus cauciucurile de vară.

Actul 2.

Două ore și jumătate mai târziu. Același oraș,  aceleași personaje, dar mai vesele puțin, așa,  ca după o omletă cu jalapeño și un gând de week-end.

Personajul principal feminin(tot eu) pleacă spre școala copiilor, apoi spre muncă,  relaxat la gândul că e mai bine să ai 4x4 decât să nu ai. :)

Spre surprinderea ei, însă,  străzile sunt curățate,  trotuarele la fel, se circulă absolut minunat în tot orașul. E printre puținele dăți în viața tinerei (sâc!) de 41 de ani când iarna o prinde doar pe ea pe nepregătite, și nu pe autorități.  Așa surpriză plăcută nu mai avusese de când locuia în altă țară civilizată,  tot din vest. 

Scena se termină brusc, la fel cum începe,  după ce fata realizează că urâse iarna în ultimii ani din motive eronate, când, de fapt, autoritățile erau de blamat, nu bietul anotimp.

Sfârșit.

Nu aplaudați,  că nu aud. Loviți butonul de like, mai bine. Numa' zic.

Ce-i al meu e pus deoparte. De mine.

 Poate nu am eu multe calități, dar de una sunt sigură : dau banii pe prostii ca nimeni altcineva.

Vestea proastă e că e un viciu, și, ca orice viciu, are un preț.  Vestea bună e că je ne regrette rien. 

După cum știți, sunt fată serioasă și implicată. Dacă mi se pune pata pe un domeniu, fac tot posibilul să îl acopăr exhaustiv. Desigur, până acum s-a întâmplat doar cu oale, crăticioare, forme de tort, lumânări, materiale, nasturi și alte prostii. De sport sau ceva folositor m-a ferit Dumnezeu.  Dar îmi place să cred că se poate și mai rău. 

Noul capitol palpitant din viața mea a început acum o lună, când răsfoiam Aliexpressul în căutare de nimic. Nimicul ăsta a luat imediat formă și definiție când am văzut niște cercei foarte drăguți, altfel decât ce găsești de obicei pe piață și adaptați condițiilor actuale.

Și anume, ăștia:

Apoi, cum știți că se procedează,  demonii internetului mi-au bombardat pagina cu produse asemănătoare,  respectiv zeci de perechi de cercei drăguți și deosebiți. Eu, fire vulnerabilă, ce era să fac? Am început să îi admir.  Doar că nu poți să admiri ceva de la distanță, că nu se cade. Așa că i-am luat și pe ăștia, să îi văd de aproape:

Apoi mi-au atras atenția ăștia :

și am vrut să îmi arăt recunoștința pentru singura băutură care există pentru mine, așa că i-am luat pe ăștia:

Apoi parcă erau din ce în ce mai frumoși, iar eu din ce în ce mai prinsă în vârtejul cumpărăturilor, așa că am comandat și așa :

și așa:

Și  urmează încă unii, superbi, care încă nu au ajuns, dar care vor fi cam așa :

Da. De altfel nu sunt mare fan cercei, ani de zile n-am purtat și de 2 ani nu mă despart de cei mai frumoși cercei din lume, primiți de la sora mea. Dar nu mi-aș fi iertat niciodată să las să zacă într-un depozit amărât, printre chinezi mici și muncitori, frumusețile astea.

Cu plăcere, Aliexpress! Cu plăcere,  popor chinez! Sper ca gestul meu mărinimos să ajute la relansarea economiei voastre, atât de afectată de criză.  

Până la următoarea țintă, over and out!

Ofer consiliere financiară gratuită.

 Acum 2 zile mi-am promis, solemn, că nu o să mai cheltui niciun ban. NICIUNUL. Să pun și eu ceva deoparte, ca tot omul.

În timp ce îmi promiteam și juram pe degetul mic, vocea rațiunii mi-a șoptit că ar trebui să aduc un amendament, totuși,  așa că am adăugat,  timid, la contractul mental, dar hotărât, pe care îl semnam cu mine însămi:"...niciun ban aiurea. Să nu mai cheltui niciun ban aiurea".

Perfect. Zis și făcut.  Era vineri, o zi perfectă pentru pecetluit promisiuni și început planuri de pensie. Totul a mers ca uns.

Ieri, însă, (sâmbătă) am fost în Aix-en-Provence.  Înainte de a ajunge în centru am trecut pe la Plan de Campagne, o zonă comercială cu o suprafață de 250.000 mp. Dap. 250.000.

Ne-am învârtit prin zonă și totul decurgea minunat, până să mă hotărăsc să intru "puțin " la Zodio. 

Zodio este...cum să vă spun...raiul pe pământ,  dacă ești pasionat de gătit, prăjiturit, ornat, etc. Și, ce să vezi? Eu sunt. 

Nu știu ce simt copiii când intră într-un magazin cu dulciuri, dar mie în Zodio îmi vine să-mi întind o păturică și să mă mut acolo definitiv. 

Îmi înțelegeți, așadar, bucuria cu care m-am lipit de câteva lucruri esențiale pentru o bună continuitate a vieții mele. Nu are rost să menționez cât au costat,  cert e că m-au îndepărtat cu viteză de planul perfect de vineri. Nu luasem nici măcar coș, să nu cad în păcat,  așa că am ieșit din magazin jonglând ca la circ cu tot felul de cutii de pectină, coloranți,  pudră de vanilie și sirop de glucoză. 

Mi-am repetat în gând promisiunea făcută,  cu accent pe "aiurea", și am răsuflat ușurată când mi-am dat seama că nimic din ce cumpărasem din Zodio nu era  aiurea. Erau produse de maximă necesitate, cum ar veni. Așa că eram în plan, ce naiba? Trebuia doar să am grijă să nu cad în tentație cu te-miri-ce prostioare.

Ca să scurtez povestea, aseară îmi comandam, de ultimii bani de pe card, un parfum cu miros de lenjerie de pat proaspăt spălată și azi am investit, pe datorie, în criptomonede. 

În rest totul merge brici, planul de economii este foarte bine pus la punct,  trebuie doar să îl incep.

Mâine e luni, nu? 

Oricine știe că de luni se încep proiectele.  Trebuie doar să stau cuminte undeva. Închisă.  Fără internet.  

5 maimuțele. Analiză pe text.

 

https://youtu.be/8EkJ3rrpFRo

Bună ziua și bine v-am regăsit pe blogul de mare angajament ce tratează numai și numai subiecte fierbinți! Astăzi vom discuta despre ceva extrem de important, așa că opriți orice altceva faceți și dați play videoclipului de mai sus. Vă invit să îl urmăriți cu atenție, pentru a putea înțelege mai bine analiza minuțioasă făcută într-o manieră profesionistă de expertul de serviciu.

Așadar:

5 maimuțele săreau în pat. Până aici, nimic deosebit.  Sunt pui, e normal să se joace, mai mult, sunt maimuțele, așa că multe activități nu au oricum la dispoziție.  Cred că săriseră și pe pereți înainte, la cum arată camera, dar eu am doi băieți de natură (aparent) umană și camera lor arată similar,așa că nu sunt în măsură să judec.

La un moment dat, o maimuță cade din pat și se accidentează.  Se mai întâmplă, desigur. Mama intră în cameră,  boită toată de parcă era nașa mare, și, în loc să se îndrepte spre copilul ei, să evalueze pagubele, schițează doar gestul, apoi se răzgândește brusc și decide să-l sune pe doctor. 

Nu pare deloc afectată de lovitura copilului, nu e îngrijorată, nu e speriată. Dimpotrivă,  limbajul corpului imediat după ce mimează grija transmite un fel de "lasă, că am eu ac de cojocul tău!" sau "lasă,  că am eu punguță pentru banana ta!", cum s-o traduce zicala pentru maimuțe. 

Mbun. Îl sună imediat pe doctor, care ajunge surprinzător de repede,  și care ce credeți că face? Le spune să nu sară în pat!  Îi trântește și niște leucoplast pe ici, pe colo, să nu bată la ochi, și asta e tot.  Nici că poate fi mai evident faptul că asta putea să facă și mama maimuță. 

Mai mult, atitudinea ei în momentul în care doctorul îi sfătuiește pe copii e cel puțin ciudată.  În ochii ei se citește bucurie, iar faptul că bate din picior trădează nerăbdare.  De ce ești nerăbdătoare, maimuță machiată prună? Să te conversezi cu doctorul oacheș? Nu mai bine te-ai îngriji întâi de copilașii tăi??

In fine. Doctorul pleacă,  cele patru maimuțele rămase continuă să sară în pat, pentru că sunt pui, și puii nu ascultă niciodată, face parte din descrierea postului, așa că încă o maimuțică o pătește și cade din pat .

Ne-am putea gândi, având experiența primului căzut din pat, că mama maimuță știe ce are de făcut de data asta, nu?  Că ar putea să-l oblojească singură pe pui și să aibă și grijă de ei mai bine, dat fiind că nu par să asculte.

Dar nu! Mama maimuță are aceeași atitudine ce ar trebui pedepsită de Protecția Maimuțelor și nici de data asta nu face nimic, ci profită de moment pentru a-l suna, din nou, pe Zorro, doctorul ce pare să locuiască vizavi.  Care vine și dă același sfat prețios și același pachet de Urgo maimuțelelor neastâmpărate. După care dispare cu mama nerăbdătoare. 

Believe it or not, schema se repetă și cu restul de 3 maimuțe,  mama continuă să nu le supravegheze,  continuă să nu se aplece asupra lor când cad și să nu facă nimic pentru ele, limitându-se la a-i telefona bunului doctor de fiecare dată.  Eu nu știu unde e tatăl maimuță, probabil la muncă, spetindu-se să pună banane pe masă seara, dar mi se pare extrem de evident că mamei maimuță îi fug ochii rimelați excesiv după ferchezuitul ce cred că și-a luat diploma de doctor la negru, după cum abordează pacienții și rudele lor de gradul 1.

În plus, mă deranjează foarte tare și că mama maimuță are timp să-și pună perle și gene false(cine stă cu perle în casă, anyway?) dar nu își rupe 5 minute să facă puțină ordine și să strângă hârtiile de pe jos sau să îndrepte tablourile, mai ales că știe că va primi oaspeți. 

Bun. Cad toate maimuțele din pat, mama își încarcă factura telefonului cu o mulțime de apeluri,  doctor House vine de fiecare dată cu o amabilitate ieșită din comun, le dă același sfat de 2 bani, le pune același leucoplast în aceleași locuri, deși șansele să se fi lovit toate 5 în fix aceleași zone sunt 0, însă la un moment dat...se termină maimuțele.

Ce credeți că face mama maimuță atunci? Își vede de treaba ei și se apucă de făcut banana bread, să aibă copilașii ce mânca în convalescență? 

Nu. Intră în cameră, îi vede p-aștia plictisiți, săracii, că stăteau degeaba pe canapea, și ce se gândește? 

"Să vezi că ăștia vor să le fac mâncare acum, sau, mai rău, să mă joc cu ei! Ia să fac eu o șmecherie, cât încă sunt mici și nu se prind!" 

Și ...IL SUNĂ PE DOCTOR! IAR. Ca să ce? Să vină și să le spună să sară din nou în pat!!!

De ce, mama maimuță? Să se lovească iar, să ai motiv să-l suni iar pe doctor? De asta? Nu ti-e puțin rușine? Ce vină au copilașii ăia? Cât trebuie să se mai lovească până să te potolești?

In sfârșit.  Eu atât am avut de zis. Mă culc acum, că se apropie ora de masă și nu vreau să le vină idei copiilor. Dar așa mamă denaturată ca maimuța aia...eu n-am văzut..