Dor din viitor

E dimineață. Te trezești. Cu greu. Îi trezești. Si mai greu. Te asiguri că s-au ridicat din pat și te duci să le pregătești micul dejun.

Unul vrea lapte de soia cu aromă de ciocolată, încălzit 1 minut, și cereale cu scorțișoară. Celălalt vrea numai lapte bio, încălzit 30 de secunde, cu pernuțe cu ciocolată. 5 linguri fiecare, adăugate în lapte nici prea devreme, nici prea târziu, să nu fie nici prea moi, nici prea crocante.

Apoi te asiguri că au tot ce le trebuie pentru școală în ziua respectivă. Ghiozdan făcut, foi semnate,  proiecte terminate, echipament sportiv spălat și pregătit.

Urmează prânzul, cina, week-endul, lecții, plimbări, momente tandre, certuri, împăcări, supărări, bucurii.

Apoi, 10 ani mai târziu, pleacă fiecare la casa lui și a ta rămâne goală. Fără râsete, gălăgie, pași grăbiți pe parchet, chicote și îmbrățișări.

Și atunci începi să îmbătrânești. Pentru că nu știi ce altceva să faci. Pentru că timpul trece al naibii de greu și intervalul dintre două telefoane date în grabă dă răgaz amintirilor să te năpădească, exact ca niște ierburi ce cresc prea repede și se strâng in jurul unei clădiri. 

Și ești bătrân, prea bătrân să  mai cureți ierburile, iar clădirea se transformă, încet încet, în ruină.

Sfârșit.

Episodul în care se povestește despre amenda de 2000 de lei.

 Nu știu dacă am mai spus, însă eu am așa, un fel de dar, de a ieși din mulțime și a mă face remarcată. Din păcate, până acum, a fost doar pe negativ, nu am câștigat la lotto sau ceva, dar e drept că nici nu joc.

Însă, odată, ca să dau doar un exemplu, eram 12 persoane și 10 locuri undeva, așa că trebuia să tragem bilețele să vedem cine rămâne și cine sunt cei 2 care pleacă, și, da, normal că am tras bilețelul ghinionist. Le-aș fi tras pe amândouă, dacă aș fi avut cum. 

Când eram mică (să dau un alt exemplu, dacă ăsta nu v-a convins), și mergeam în Satul de Vacanță  mă așezam în singura gărgăriță care nu se ridica. Și nu, nu era de la greutate, pe atunci nu se punea problema asta. Dar poate aceste tragedii au declanșat ce a urmat, cine știe? Rămâne de investigat.

În sfârșit, revenind la zilele noastre, acum o săptămână, fix de ziua mea, mai exact, am primit, pe adresa de România, o amendă atașată unui frumos proces verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, pe motiv că nu aș fi completat PDF ul obligatoriu la intrarea în țară, când am vizitat plaiul de dor, în decembrie. 

Foarte lăudabilă inițiativa brațului lung al legii, doar că...eu am completat această declarație bine-mersi, că nu sunt nici genul dezorganizat, nici procrastinator.

Trecem peste cele câteva ore în care nu găseam  nicăieri declarația comple­tată și nu aveam efectiv nicio dovad­ă, în afara memoriei mele și a unui martor subiectiv, că aș fi făcut ceva în sensul ăsta, și ajungem la momentul în care am găsit  PDF ul, dovada supremă a nevinovăției mele. 

Ei bine, acum a început adevărata distracție, dat fiind că nu a fost de ajuns un telefon dat agentului DSP care a completat procesul și mi-a făcut cadou amenda de 2000(două mii!) de lei, și nici mailul trimis, minute mai târziu, aceleiași instituții, cu dovada completării.

Nu, nu! Domnul de la DSP are, se pare, doar libertatea de a completa amenzi așa, pe neverificatelea, nu și de a le anula, cu probe. Nu. Atunci îl ia pe „eu sunt un simplu funcționar" în brațe,și se retrage tăcut. Așa că am intrat pe net să văd dacă mai e cineva în situația mea și ce e de făcut.

Cineva? Suntem mii. Mii de oameni au primit, pe nedrept, amenzi contraven­ționale pentru necompletarea declarației la intrarea în țară .

Și vreți să vă spun ceva (și mai) amuzant? Am citit că au primit amenzi și piloții avioanelor de pasageri, pe motiv că nu au scaun cu loc în avion. Da, da! Când crezi că nimic nu te mai poate surprinde...

Ideea cu mine, cea aproape infractoare, acum, e următoarea: trebuie să fac eforturi să-mi dovedesc nevinovăția, deși am toate actele necesare. Nu e suficient. Trebuie să completez o contestație, să plătesc o taxă de 20 de lei (hilar, nu!?) și să depun toate actele la judecătoria ­ corectă. Că, dacă, Doamne- ferește, depui la altă judecătorie, și nu te încadrezi în cele 15 zile pe care le ai la dispoziție să plătești sau să contești, iar e rău. Ajungi în instanță.

A, și am mai citit ceva interesant! Cum că ar fi cam neconstituțional acest decret. Dar nu contează, chiar și așa, tu trebuie să parcurgi drumul inițiatic și să completezi, plătești, trimiți, aștepți și speri.

Dat fiind că eu nu mai locuiesc în România de ceva timp, am făcut ce trebuia făcut, dar varianta online, iar acum aștept mulțumiri, scuze și felicitări. Sigur așa se va intâmpla cu miile de oameni acuzați pe nedrept. Chiar dacă vorbește  lumea în târg că nici dupa ce ai făcut totul corect (încă o dată) și ai trimis, în timp util, toată documentația la locul potrivit, nu ai garanția că se va finaliza cu bine. Eu sigur voi fi norocoasă, așa sunt obișnuită. :) 

În altă ordine de idei, pe lângă faptul că sunt frustrată din cauza unei nedreptăți, fie ea cât de mică, nu pot să nu mă întreb câte asemenea cazuri există, în care, nevinovat fiind, te afli în imposibilitatea de a o demonstra, și pierzi lupta cu sistemul. 

Pentru că, până una, alta, până la războaie, boli și calamități naturale, tot sistemul este dușmanul nostru principal.

42

 42. Atât zice buletinul, dacă faci un calcul. Aș vrea să spun "simplu", dar știți că sunt certată cu matematica. Și fizica. Bine, și chimia. 

Când eram tânără și mă gândeam la persoanele de peste 40 de ani, le consideram bătrâne. „Babe", ca să fiu exactă. Acum nu îi consider bătrâni nici pe ai mei, care au 65 +. 

Ce înseamnă, de fapt, bătrân? E un termen relativ. Suntem bătrâni dacă ne simțim așa. Poți să fii bătrân la 25 de ani și tânăr la 42, de exemplu. 😀 (glumesc, poți fi tânăr și la 70 de ani, dacă sufletul și corpul tău sunt de acord).

Pentru că eu, deși m-am maturizat suficient cât să mă adaptez cutumelor societății, înăuntru sunt tot un suflet de 19 ani prins într-un corp de 65 (vă rog să faceți, mental, dacă puteți, media aritmetică, și să apreciați faptul că ea coincide cu vârsta mea reală. Doamne, mă joc cu cifrele astea mai ceva ca un contabil la bilanțul anual. Asta înseamnă 4 ani de mate-fizică la Mircea, thank you very much!) 

[A mai observat cineva că parantezele mele sunt mai lungi decât ideile principale? Da? Și eu. Noroc că nu sunt vorbă-lungă, Doamne- ferește ce ieșea!]

Și mă simt tânără, spuneam. Nu tânără de purtat culori fosforescente la 4 dimineața, în club, cu sticla  de tequila pe jumătate plină ( plină, da, că sunt optimistă), dar tânără cât să dansez când îmi vine, să mă maimuțăresc cu copiii, să cânt toată ziua (pentru că memoria mea se încăpățânează să nu stocheze nimic altceva în afară de versurile tuturor melodiilor din univers ), să mă dau în toate atracțiile din toate parcurile de distracții (gărgărițe included, dacă nu mă izgonesc gardienii ),  să chicotesc cu sor-mea din toate tâmpeniile posibile, să mă bucur de fiecare dimineață, zi de luni sau zi oarecare posibilă.

Și nu văd să se schimbe curând. Și nici nu vreau. Why would I? 

Mi-e frică de bătrânețe, normal. Deși mult timp am crezut că nu îmi e frică de nimic (ehe, eram necoaptă și nu aveam copii pe atunci),  bătrânețea e nemesisul meu.

Dar asta nu înseamnă că trăiesc în umbra ei, sau că cedez fără luptă. 😀 

Așa că o să mă trezesc și mâine dimineață la fel ca în fiecare zi, troznind din toate încheieturile, cu genunchii pârâind, cu umerii zvâcnind, cu ochii intuind poziția lentilelor de contact, o să strâng din ce mi-a mai rămas din dinți și o să mă bucur că sunt tânără.

Bring it on, 42! I 'm ready. Nu! Stai! Să-mi iau betablocantul. Și un paracetamol. 

Gata. Acum sunt pregătită. Hai!

Toaleta literară

De ceva timp, toaleta noastă este lăcașul de cult al casei(minus partea religioasă :) ). Pentru că se petrece timp semnificativ în acest colțișor intim și pentru că eu sunt de părere că orice timp în care stai degeaba e timp pierdut, am decis să afișez, săptămânal, pe ușă, poezii cunoscute ale poeților români, dat fiind că băieții nu au altă șansă de a le cunoaște operele, căci se știe că încă nu s-a sesizat ministrul francez al educației cu privire la nestematele poeziei românești.

"Românii" sunt tari pe fier aici, nu pe nestemate, ca să fac și o glumă de autobază în frumoasa postare.

NOTĂ: Afișul de deasupra s-a dorit a fi o atenționare blândă asupra unei activități simple, dar evitate de anumiți copii, însă, după cum se poate vedea în poză, a fost modificat cu nerușinare de un mini golănel cu apucături de artist graffiti. 

Mai mult decât faptul că îi pun să citească, și, deci, să ia la cunoștință câteva noțiuni de bază despre poezia românească, m-am gândit că ar fi drăguț să și învețe câteva versuri, așa, lejer, cât să-și antreneze hipocampul. 

Doresc să anunț pe această cale că inițiativa a avut un succes nebun (mai puțin la Bacovia, care li s-a părut deprimant, deși am pus și „Liceu", care e veselă, zic eu), și asta mă încurajează să sper și la o secțiune de proză scurtă în viitorul apropiat.

Așadar, dacă sunteți poeți sau scriitori debutanți, sunteți invitați să-mi trimiteți o operă reprezentativă pe adresa redacției, iar eu promit că va fi citită de cel puțin 4 persoane, cu maxim interes, în momente intime de minimă și maximă intensitate.

Cu respect,

Președintele Asociației Locatarilor din casa noastră

Stan pățitul. Pe feminin.

Suntem în Constanța, am închiriat un apartament, foarte drăguț, de altfel, dar care se întâmplă să aibă fie cea mai stresa(n)tă proprietară, fie cea mai...pățită.

Ne sună prima oară acum câteva săptămâni, când nici nu plecasem în mini concediul de încălzire de dinainte de concediul propriu-zis (suntem turiști serioși, ne antrenăm, ca sportivii) și ne roagă să nu fumăm. Nu ne întreabă dacă suntem fumători sau nu,  ne roagă direct să nu fumăm în apartament, că rămâne mirosul imprimat și nu e frumos.  Fair enough, dar a avut noroc că nu găsesc nici eu plăcută această activitate, că mă mai apucă să fiu rebelă fără cauză. În fine, ne explică, precipitată, că #apățit, și că vrea să se asigure că nu se mai întâmplă.

#pățanianr1

Ajungem aseară, destul de târziu, destul de obosiți, ea ne aștepta în apartament, să ne dea cheia.
Ne scuzăm pentru ora târzie, îi mulțumim pentru înțelegere și dăm să o conducem spre ușă, că era deja  11 noaptea și noi mai aveam ceva treabă până să ne culcăm.
Ea, nimic.  Face stanga-mprejur și se oferă să ne facă turul casei, să ne explice una, alta.

Acum...să nu vă închipuiți că e vreo escape house cu coduri de descifrat pentru a nimeri baia sau patul, sau că nu am mai călcat în vreo așezare omenească (deși poate așa arătam,după 13 ore de când plecasem de acasă) dar am zis ok, cu jumătate de gură, gândindu-ne că poate sunt anumite lucruri care sunt musai de precizat în acel moment al nopții, ca de exemplu :"pentru a deschide frigiderul, loviți-l într-o parte" sau "lumina se stinge dacă aplaudați".

Așa că am urmat-o, docilă. Mă rog, mai mult am fost desemnată de D, care începuse deja să-și piardă răbdarea. Dar docilă am fost, by will.
Și intrăm în sufragerie. Și începe:

"Aici e sufrageria, acolo sunt geamurile(oh,da!) ,vă rog să nu le lăsați deschise dacă ieșiti. Știți, am pățit..."

#pățanianr2

"Aici e baia, lumânările astea sunt de decor, vă rog să nu le aprindeți, că se face fum. Am pățit, să știți..."

#pățanianr3

"Aici e dormitorul, ăsta e fierul de călcat,  e nou, să știți, doar ce l-am schimbat, pe cel vechi l-au stricat, am pățit-o"

#pățanianr4

În fine, se făcuse deja 23.15, cred, și pățaniile continuau, practic la toate obiectele din casă #pățise câte ceva, așa că e posibil să îmi fi pierdut interesul după un timp și să nu fi fost destul de discretă în legătură cu asta. Îmi amintesc clar că i-am precizat, după a nșpea pățanie, că am mai fost în case de oameni și că, în principiu, ne descurcăm să nu pornim incendii,  inundații sau alte calamități. Și că îi refuz politicos invitația de a-i testa fierul de călcat cel nou(pentru că insista să îi dau feedback), dar nici nu am venit să calc și nici nu aș avea ce, că avem la noi doar pulovere.
A plecat, în cele din urmă, mai din proprie inițiativă, mai condusă de noi cu forța, dar se vedea pe fața ei că mai avea povești nerostite.

Acestea fiind zise, azi D îmi tot lăuda ușa de la intrare, că e securizată,  bine făcută, etc., și îmi zicea că ar vrea și el una la fel, așa că i-am propus să o luăm cu noi când plecăm, ca Păcală, să adauge doamna încă o pățanie pe listă. Nu de alta, dar eu așa am văzut în Friends, la Ross, că se face.  😀

#timpulpentrupățanianr5 #șefapățaniilor #thisishowyoudoit



Disclaimer: doamnă, dacă citiți, glumesc. N-am fost noi. 😀 

Ziua mea de azi și o veste neașteptată

Acum câteva zile nu știu ce făceam (sigur ceva important, că mereu fac lucruri importante), când îmi sună telefonul pe numărul de România. Răspund (contrariată, că pe ăla nu mă sună decât curierii,și am terminat cu comenzile de cărți pe anul ăsta.  Sper.) și mă abordează o domnişoară, oferindu-mi nuştiuce preț fantastic la nuştiuce serviciu de telefonie, în fine,ceva lipsit de interes. O las să își termine fraza(deși am realizat din secunda 3 că nu mă interesează) și îi mulțumesc politicos, comunicându-i că nu pot continua discuția și că nu sunt interesată de ofertă. Domnişoara îi dă înainte, încercând să îmi explice una,alta,îi mai zic o dată că nu mai pot vorbi, ea continuă, eu îi mai mulțumesc o dată, și închid, cu ea încă vorbind, ce-i drept, dar nu-mi plac necunoscuții insistenți.

Așa.  Și azi ascultam colinde și făceam turtă dulce. Și îmi sună iar telefonul, pe numărul de România. Ceea ce a urmat este fie începutul unei prietenii deosebite, fie a unei internări la veseli.

Eu: -Alo,da?
Persoana de la celălalt capăt al firului : un oftat lung. Dar luuuung, de jale, de dor, de doină, de iubire neîmpărtăşită, de inimă rănită, de atunci când îți cade ultima bucată de pizza în noroi.
Eu, din nou:- ...alo?
Persoana: - Bună ziua...sun din partea firmei x(habar n-am cum îi zice,data viitoare când sună, notez). V-am mai sunat și acum câteva zile...pentru o ofertă la telefonie mobilă...
(pauză lungă, tomnatică, tristă). Azi facem un sondaj de opinie...doriți să participați?
Eu,jumătate amuzată, jumătate deprimată de atâta oftat, dar sigură: -Nu.
...............................
(pauză de...1 minut,cred. Am lăsat-o să tacă/înjure în gând/plângă/își scrie demisia liniștită. Nu am mai zis nimic, am așteptat să văd cum decurge relația noastră în continuare)
După 1 minut lung cât 3, ea:- ...nu?
-Nu.
-(alt oftat, de data asta mai scurt, dar la fel de trist). Bine...mulțumesc..o zi bună!
Și zbang!

Aștept cu nerăbdare crescândă să mă sune data viitoare. Poate o şochez și accept discuția, cine știe? Moş Crăciun există.

Continuăm. Ascultam colinde, după cum ziceam.  Și, la un moment dat, tot dădea una cu "Domnu-i domn şi leru-i ler", ceea e şi logic şi ilogic în același timp. Ilogic pentru că tot nu știu ce e ăla ler și ce legătură are cu Domnu' și la ce e bună repetiția asta absurdă, iar logic pentru că..ei bine, e normal ca lerul să fie ler și Domnul...Domn,nu? I mean..c'mon!

ÎNSĂ!!!

Și acum urmează vestea ŞOCANTĂ. Vă țineți bine? După cum am aflat din următorul colind, uneori, "Domnu-i ler și leru-i Domn"!!!
Jur! Următoarea melodie, care, apropo, nu era colind(decât în cazul în care, mai nou, melodiile deprimante în care interpreta își întreabă tatăl de ce i-a părăsit la greu și îl roagă să vină acasă, că mama nu se descurcă, sunt colinde)spune exact ce v-am anunțat mai sus. Că treaba stă și invers, câteodată . Pesemne în situațiile mai delicate,  vezi abandon familial, cununii legate, Mercur retrograd, etc .

În orice caz, după cum puteți concluziona și singuri, nu am avut o zi ușoară.  În plus, pentru că de vreo două săptămâni citesc cam o carte pe zi, până ajung în țară mai am doar 2(două!!) cărți necitite. De beletristică, mă refer. Mai am de psihologie, dar de alea mă apuc după următorul apel de la domnişoara de azi.

Așa că treaba e serioasă. Cred că...cred că Domnu-i ler și leru-i Domn, atâta e de rău... 😞

De la un Capricorn obsedat de organizare, cu dragoste.

Muza mea, care mă ajută să scriu atunci când o fac, are amnezie latentă. Eu încerc să o ajut, îi dau idei de subiecte, ea nu și nu. Ori e capricioasă, nici că-mi dau seama. Important e că depind de ea ca de sarea în bucate.

Azi, de exemplu, voiam să scriu despre Lyon, oraș frumos, pe care l-am vizitat acum puțin timp, dar ea nu vrea și pace. Am vrut să scriu și despre Hamburg, care mi-a plăcut maxim, dar, la fel, nu m-a lăsat muza. Acum, și să insiste ea, și degeaba, că am uitat ce voiam să zic.

Mfine. Azi, îndărătnica, îmi spune să scriu despre cum organizez eu excursiile. Nu mă deranjează, îmi propusesem de ceva timp să fac asta,dar e așa frumos Lyonul..
Poate altă dată.

Așadar.
Primul lucru, n-o să vă șocheze-alegerea destinației.  Aici sunt două variante: ceva ce avem pe listă deja(eu îmi propun să mergem de fiecare dată în altă țară, dacă se poate, dacă nu, măcar într-un oraș nou) sau ceva ce ne trimite providența cu ofertele Ryanair.

Odată stabilit orașul, partea mea preferată poate începe.  Așa cum știe toată lumea, vacanțele sunt de două feluri: active sau pasive. Nu le suport și încerc să le evit pe alea pasive, nu îmi place să lenevesc (nici la umbră, darămite la soare), mi se pare pierdere de timp, dar, dacă,  Doamne ferește,  se nimerește să ajung într-o vacanță din asta(și se mai întâmplă, că cineva, nu spun cine, mă cară anual într-o țară , nu spun care, unde, în afară de cățărat pe pietre, bălăcit în mare și mâncat  souvlaki nu ai ce face) atunci storc tot ce pot de la destinația respectivă: peisaje, locuri altfel, mâncăruri tradiționale,  cea mai bună tavernă, cea mai bună cafea, etc.

Dar, în general, caut să vizităm orașe active,  interesante, care au multe de oferit. And it goes like that:

1. Citesc puțin despre orașul respectiv.
2. Îmi notez  ce se poate face/vedea. Intru pe toate site-urile și blogurile posibile(atât cele oficiale, ale primăriei sau agențiilor de turism, cât și cele personale) și fac o listă cu absolut tot ce există online.
3. Încep să sortez. Dacă orașul are foarte multe de oferit și nu mi-ar ajunge timpul să le fac pe toate, elimin ce am mai văzut sau ce nu e atât de interesant și de care m-aș putea lipsi.
Exemplu: dacă sunt 3 parcuri mari, aleg doar unul (eu sunt fan parcuri,  sunt mereu pe lista mea scurtă). Sau, dacă sunt multe muzee, încerc să las doar unul, două, care le-ar plăcea și copiilor(ceva educativ,  interactiv,  deosebit). Sau, dacă nu suntem cu copiii, au prioritate muzeele de artă contemporană sau de ciudățenii.

Notă: ÎNTOTDEAUNA, când mă documentez pentru un oraș,  caut lucrurile ciudate,  deosebite, ce se pot face sau vedea. Bar cu sicrie în loc de mese(bxl), muzeu despre obiceiurile de înmormântare ale diferitelor popoare(ams), biserica cu mumia nu-știu-cui(munchen), and so on. Există un site dedicat celor ca mine, www.atlasobscura.com, unde găsești toate activitățile altfel.
But that's just me, am observat că nu toată lumea e interesată de așa ceva. Ciudați.  🤷‍♀️

4. După ce am sortat și am definitivat lista cu obiective turistice și gastronomice( ambele de egală importanță) le marchez pe Google Maps. Obiectivele turistice cu steguleț verde, restaurantele cu inimioară roșie.  Astfel mă orientez cum sunt așezate pe hartă și în ce ordine le abordăm.
5. Îmi notez, la fiecare, tariful, zilele de funcționare și programul. Verific dacă sunt zile cu reduceri sau gratuități (orașele mari au de obicei prima duminică din lună intrarea liberă la (anumite) muzee).
6. În funcție de cum stabilesc ordinea vizitării obiectivelor turistice, îmi notez și stabilesc restaurantul/restaurantele și/sau cafenelele din jurul lor, să știm la ce oră și unde mâncăm. Verific meniurile, aleg, în mare, cam ce aș vrea, astfel încât acolo să nu pierd timp frunzărind un meniu pe care îl pot găsi pe net.
7. Imi notez, lângă fiecare obiectiv turistic, unde e posibil, câteva cuvinte despre ce urmează să vedem, astfel încât să le pot da băieților și câteva informații, nu doar să îi car de colo, colo. Desigur că îi interesează prea puțin ce le povestesc, dar eu insist, din 3 măcar de 1 să se lipească ceva. 😀
8. Am grijă să am, pe lângă lista propriu-zisă, și câteva idei de rezervă,  în caz că intervine ceva și epuizăm lista timpuriu(fie necesită mai puțin timp decât cel estimat, fie sunt închise unele obiective).
9. Printez foaia/foile cu desfășurătorul, păstrând o copie și în telefon, în caz că.

9. Mă apucă (apucau,  mai nou) toți dracii dacă ne abatem de la traseu. Și, pentru că mereu se găsește câte un băiat(mai mare sau mai mic) să comenteze, ba că sunt prea multe de facut, ba că e obosit, ba că vrea la hotel, să se odihnească, ba că îi e foame/sete/dor de codrul verde, mai nou îi eliberez(spre fericirea lor) și îmi văd de drumul meu liniștită, având grijă să bifez (toate ☺) câte sunt pe listă,  fără bruiaje sau tărăgăneli.

În rest, las lucrurile să decurgă de la sine. 😉