Guess who's back? Back again.

 Multă vreme am crezut că pot scrie. Știam că îmi place să citesc, mi se părea că înțeleg mesajul ce vine spre mine din  partea cărților, și în mintea mea toate datele problemei erau clare. Citesc, ergo scriu.

Bine, semne ca nu aș fi cel mai ascuțit creion din penar au apărut timpuriu, de ce să mint? Doar că am ales să le ignor. De exemplu, de pe canapea, mie și patinajul artistic mi se părea ușor. Mă uitam cu nesaț când eram mică și le vedeam pe fetele alea cât de grațios se mișcă, se aruncă și se învârt, încât mi se părea floare la ureche. Până am pus pentru prima oară patine în picioare. Atunci, mișcându-mă ca un mânz abia fătat, am realizat că, intr-adevar, lucrurile nu sunt cum par a fi.

M-am învățat minte? A, nu! Nici vorbă. Doar mi-am concentrat admirația spre alt domeniu. Spre înot, o perioadă. Doamne, ce mult îmi plăcea înotul sincron! Imi place, încă. Doar că nu mă mai uit la televizor si nu am mai avut ocazia să văd. Dar atunci, demult, când TVR1 difuza Jocurile Olimpice si mie nu-mi scăpa nicio emisiune, atunci, da, ochii mi se lipeau de ecran și, adânc, în sufletul meu, mă scufundam și mă sincronizam și eu cu aceeasi grație ca înotatoarele. Și mi se părea că știu să înot extraordinar de bine. 

Iar ca dovadă că anii au trecut peste mine fără să schimbe mult în afară de fermitatea pielii, rezistența la efort și memoria din ce în ce mai șubredă, nu mai mult de acum două luni, când am fost în Grecia, credeam încă în puterile mele de înotătoare olimpică. Ceea ce nu e puțin, nu? E bine să fii optimist și d-astea. Poate nu la fel de bine e să te arunci în mare de pe vas, să înoți puțin(mă alint acum, pentru că nu erați acolo. Nu am înotat. Am dat din maini și din picioare ca un câine obosit) și apoi, când simți că nu mai poți, în loc să te întorci pe vasul care e la 5 metri de tine te hotărăști să te odihnești pe mal, care e la 100 de metri de tine. Sau 200, habar n-am, niciodată n-am fost capabilă să estimez corect distanța. Doar timpul si numărul la pantofi.

Si dă-i, și lupta, neicușorule, până la mal, mai ceva ca naufragiații din filmele care se termină mereu cu bine. Normal că am ajuns obosită ca după 2 ore de lupte greco-romane.(înainte să mă întrebați, nici lupte greco-romane n-am făcut, dar îmi place să dau referințe din sport, ca și cum aș avea cunoștință de acest domeniu. Nu am. Știu doar câteva cuvinte pe care le-am auzit și eu pe parcursul anilor, și mi se pare că dă bine să le folosesc în contexte diferite).

De ajuns, am ajuns. Au ajuns și D si Edu între timp, mai mult să mă salveze decât din dorința de a înota atât. Doar că, după câteva minute, când mă pregăteam să îmi activez iar stilul smuls pe care îl practic la înotat, mâna mea dreapta a decis să abandoneze lupta, conștientă fiind, probabil, că cel mai deștept cedează primul. Așa că m-a lasat doar cu stânga și cu o durere îngrozitoare, date insuficiente pentru o întoarcere la timp pe vas.

Noroc cu salvatorii mei, cele două treimi din comitetul de bărbați si bărbăței din casă, care m-au împins \tras\înjurat înapoi pe vas.

Nu-s cea mai isteață persoană pe care o cunosc, vă zic.

Revenind la oile noastre, și anume naivitatea mea, vă spuneam că a fost o vreme când credeam că pot scrie. Am scris chiar și poezia asta neînsemnată, stați să mi-o amintesc...

Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte

...în fine, e mai mare, dar ați prins ideea.

Ce? Vă pare cunoscută de undeva? Pentru că e posibil să se fi inspirat și altii, da, s-a mai auzit. Așa se întâmplă când ești modest și nu publici la timp.(1882 ar fi fost tocmai bine, dar..)

In fine. Oile, oile. Că, daca ați mai fost pe aici, știți că atunci când încep să scriu, oile mele o iau razna și fug în zeci de direcții, și cu ele și gândurile mele.Ce voiam să spun, și acum chiar încerc să rezum într-o frază această postare încântătoare de o oră, este că mi-ar plăcea să scriu mai des. Chiar daca nu sunt scriitoare. Că știți cum se zice: ești ce mănânci! Nu că m-aș apuca acum să mănânc scriitori, Domne fer`! Deși aș avea o scurtă listă de preferințe. Dar poate se aplică și la scris, cine știe?

Gata. Mă duc să mai scriu ceva si pe hârtie. Mi-a venit acum o idee de o poezie nouă. Începe cam așa:

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Cartile lunii ianuarie. Partea a doua.

 S-a facut februarie și eu nu am apucat să scriu despre tot ce am citit in ianuarie.  Așadar, rămăsesem la :

Scorpia, de Anne Tyler. Mi-a plăcut.  Scriam în articolul anterior că este o reinterpretare modernă după "Imblanzirea scorpiei', a lui Shakespeare. O lectură ușurică, interesantă, nu dezamăgește nici la capitolul relaxare,nici la "suspans"(deși suspans e mult prea mult spus. Nu e plictisitoare). Amuzantă pe alocuri, personajul principal feminin adorabil..una peste alta, o recomand. 

Recomandare: de la începători în sus. Nu e Abecedarul, dar nici Theodoros.  😀

Zahăr Ars- Avni Doshi. O carte complexă,  foarte bine scrisă, despre relația eroinei cu mama sa. Două personaje complicate și un trecut traumatizant peste care fiica încearcă să treacă atunci când se vede nevoită să aibă grijă de mamă. Cartea are ramificații în psihologie care, dacă ești dispus să le urmărești,  te conduc spre introspecție.

Recomandare: avansați. Este o carte complexă.

Ușa ferecată- Ruth Ware. Încă o carte care mi-a plăcut.  Suspans la cote medii, dar orișicum.. :)

Este vorba despre o bonă care se angajează la o familie foarte bogată, într-o casă tehnologizată maxim. Pe parcurs i se arată destul de multe lucruri care îi dau de bănuit, dar, fiind o persoană rațională, încearcă să le înlăture obiectiv. Totul culminează când unul dintre copii moare, iar ea este acuzată de crimă. 

Nu mai zic altceva, decât că sfârșitul este foaarte interesant.

Recomandare: de la intermediari in sus.

In locul nepotrivit, la timpul nepotrivit-Gillian McAllister. Imi place de Gillian, scrie pe gustul meu. Acum observ că în ianuarie am citit preponderent suspans, dragostea mea dintâi. Dar sunt interesante, merg repede și sunt lectura ideală pe tren, în drum spre muncă.

De exemplu: pentru cartea asta, descrierea de pe copertă este:

Dacă nici asta nu vă trezește curiozitatea...nu știu ce să mai zic.

Recomandare: intermediari and above

Noaptea in care totul s-a schimbat- tot Gillian McAllister. 

Evident încă din titlu că va fi o carte interesantă, și așa și este. Intr-o noapte, o tânără își sună fratele și sora mai mare și îi cheamă pe un câmp din vecinatatea casei lor de vacanță din Italia,deoarece a omorât un bărbat. 

Însă detalii mult mai interesante se arată pe parcurs, când aflăm o serie de secrete despre cei trei frați și, mai mult, avem parte și de o a doua crimă. 

Recomandare: pornind de la  intermediar

Fata de pe stâncă- Lucinda Riley

Încă o carte interesantă, cu mai multe povești,din mai multe segmente temporale. Puțin suspans, puțină dragoste,  puțină istorie...câte puțin din toate formează un întreg interesant.

Grania, personajul principal, se întoarce la părinți, în Irlanda, și o cunoaște pe Aurora, o micuță ce îi va schimba viața.  Află că familia ei și familia fetiței au un trecut împreună și, cu aceeași ocazie, face fix ce mama ei îi spusese să evite: se implică în viața Aurorei 

Recomandare: intermediari in sus

Fata de pe peron-Samantha M Bailey

Am fost norocoasă luna asta,am citit cărți bune. :) Si asta e printre ele.

In timp ce era pe peron, în drum spre casă,  Morgan e abordată de o femeie speriată, cu aspect neîngrijit, care îi dă bebelușul ei și o roagă să aibă grijă de el. Înainte de a se arunca în fața trenului, îi spune pe nume lui Morgan,ceea ce o bulversează total pe protagonistă. Și de aici o serie de secrete ies la iveală, făcând din această carte ușurică, de altfel, o lectură interesantă. 

Recomandare: nici nu stiu..aș zice de la începători în sus

Cam astea ar fi până acum. Momentan sunt implicată până peste cap în misterele din "Înghețat " și am început și "Theodoros". Plus un pom lăudat,  "Abandon", care îmi dă exact dorința din titlu..

Despre cărți.

 Bine v-am regăsit! Să vă fie 2023 mai bun decât primii 2022 la un loc! :)

In fiecare an(lună, zi) îmi propun să scriu mai mult, dar apoi vine timpul, îmi trage una peste ceafă și îmi spune să mă potolesc cu prostiile, așa că nu reușesc decât sporadic.
Astăzi, însă, deoarece mi-a spus o prietenă că se mai inspira pentru cadouri din cărțile despre care am mai scris eu, am ales să scriu câte ceva despre asta.

Ca de fiecare dată când mă întorc din România, am venit cu tolba plină de cărți (vorba vine tolbă, a trebuit să-mi iau priority și să plătesc 55 de euro în plus 😀) și m-am și apucat de treabă, astfel încât am citit deja 4 cărți despre care voi încerca să scriu câteva cuvinte.

Prima și cea mai frumoasă este Învingătorii, de Fredrik Backman. Este a treia parte(după Scandalul si Noi contra voastră) și, din păcate , ultima din serie.
Eu ador stilul lui Backman. Sunt fascinată de modul în care scrie, am toate cărțile lui și l-aş citi zilnic. Dacă aș putea alege pe cineva care să scrie o carte despre mine, pe el l-aş alege.

Scrie trist și vesel în același timp, despre bine și rău, bucurie și tristețe, și te lasă, mereu, pe gânduri, atunci când termini povestea.

Învingătorii continuă povestea celor două orașe rivale, Björnstad și Hed, și a sportului ce le dictează viețile, hocheiul.
Cumva, Backman reușește să găsească binele și acolo unde, aparent, nu îl vede nimeni, și te obligă să iubești câte ceva la fiecare personaj.
Așa că îi vom înțelege și vom empatiza și-acum cu Lev, Frac, Matteo, Teemu și gașca gecilor negre, la fel ca Ramona.
Nu vreau să dezvălui prea multe, doar că este o carte minunată, la care nu simți cum trec paginile.
Recomandare: (după ce le citiți pe primele două)- de la începători la avansați,  deoarece stilul lui Backman este unul lejer, plăcut,  accesibil tuturor.


A doua carte pe care am citit-o anul ăsta a fost După faptă și răsplată, de Gillian Flynn.
Nu vă așezați comod, nu o să scriu mult despre ea. O porcărie inutilă, scrisă parcă forțat, de dragul de a scoate o carte. Noroc că are doar 50 de pagini și termini repede cu ea.
Pe scurt, o prostituată care este "avansată" de patroana bordelului la rangul de ghicitoare/clarvăzătoare ajunge în casa unei cliente disperate și îi cunoaște fiul vitreg, un copil bizar și aparent periculos și cade în capcane unor povești complicate.
Nu vă spun mai multe, în caz că vă lovește curiozitatea si vreți să pierdeți 30 de minute și câțiva lei(nu mai știu cât a costat, nici ce m-a îndemnat să o cumpăr).
Recomandare: (absolut deloc,dar,dacă țineți musai) 16 plus, deoarece mai conține și cuvinte deocheate . Grad de dificultate: inexistent.


A treia carte citită este Femeia cu fustă violet, de Natsuko Imamura.
Deși găsesc (și) această carte destul de insipidă, stilul în care este scrisă e interesant, ușor de urmărit și te prinde, până la urmă.
Ea este descrisă ca fiind o carte de suspans. Pot să garantez că e mai mult suspans într-un cântecel pentru copii decât aici, dar are cât de cât subiect,  așa că se citește repede.

Femeia cu fustă violet este o tânără pe care naratoarea, la fel ca toți vecinii și cei care o văd,  o găsesc misterioasă și căreia îi admiră în secret abilitatea de a se feri de toate obstacolele.
După câteva nereușite, se angajează la un hotel de lux, unde face curat în camere și devine, în scurt timp, foarte populară. Apoi, încet încet,  își modifică total comportamentul și de aici i se schimbă și viața.
Recomandare: de la începători (dacă nu intenționați să intrați în simbolistică) până la avansați.  E o carte care se citește ușor.


Următoarea a fost Mă găsești când vrei, de Lavinia Braniște, care mi-a plăcut mult. I-am dat 4/5 pe Goodreads, pentru că îmi păstrez 5-ul pentru cărțile excepționale, dar este o carte pe care o recomand.

O femeie cunoaște un bărbat într-un aeroport, în drumul spre Amsterdam, și începe o relație plină de frumos dar și de întrebări, neîncredere și, cel mai trist, dependență.

Cartea descrie drumul femeii  în această relație și este scrisă atât de intim, de familiar, încât te prinde încă de la prima pagină și te implică pe tot parcursul ei.

Recomandare: as spune de la intermediar în sus, deoarece, nefiind în niciun caz o carte grea,este, totuși, cumva, de nișă, nu o carte de citit pentru a te relaxa cât stai pe un șezlong(ceea ce îmi amintește că jumătate de Facebook e în țările calde acum și că mi-aș dori să fiu și eu pe un șezlong, dar maximum ce aș putea face să mă apropii ar fi să îmi scot un taburet în curte și să fac focul sub o umbrelă, că plouă bacovian).


Cam astea sunt cărțile citite până acum, iar azi sau mâine termin Scorpia, de Anne Tyler, o reinterpretare modernă după Imblânzirea scorpiei, de Shakespeare.
E interesantă, drăguță și amuzantă, despre Kate Battista, o tânără sinceră și copilăroasă care se simte captivă în propria viață, obligată să aibă grijă de sora ei mai mică și de tatăl ei. Mai mult, îl cunoaște pe Piotr, a cărui repatriere tatăl ei vrea să o oprească cu orice pret.

Vă mai țin la curent cu ce mai citesc și aștept, ca întotdeauna, recomandări de cărți, mai ales dacă ne potrivim la gusturi.  😀

Until next time, adios, amigos!

2022

Imi plac începuturile, am mai zis asta de câte ori am avut ocazia.  Foi albe pe care poti scrie ce vrei. Zile de luni. Inceputuri de lună.  De an. O nouă șansă de a o lua de la capăt, de a rezolva ce a rămas nerezolvat.

Și asta am de gând și eu să fac de mâine.  Ca de fiecare început de an. Doar că de data asta am destul de puține rezoluții pentru noul an, pentru că 2022 mi-a adus tot ce mi-am dorit, și poate și în plus.

A fost, de departe, cel mai bun an pentru mine, și, pe lângă recunoștință, încă trăiesc în uimire și încerc să mă obișnuiesc.
E de parcă mi-a găsit moș Crăciun toate listele cu dorințe din toți anii, și, ca să compenseze dățile în care a uitat, s-a hotărât să-mi dea tot, retroactiv. Plus dobândă.

M-am mutat în țara de care sunt obsedată și la care am visat tot timpul în care am fost departe de ea. Am închiriat o casă frumoasă lângă Bruxelles, la câțiva metri de niște prieteni buni și săritori. Deci la pachet cu super vecini. Am cunoscut alți oameni frumoși, cu care suntem compatibili(da,Corino,de tine zic 😀). Mi-am găsit de muncă undeva unde nici nu visam că voi ajunge la început de drum,ci,poate,în timp,cu noroc. Am înscris copiii la școlile la care mi-am dorit.  Și-au făcut și ei prieteni noi, în timp ce și-au păstrat și prietenii mai vechi. Am avut o vară extrem de ocupată și frumoasă, în care am călătorit mult și am avut în sfârșit ocazia să facem și croaziera printre fiordurile norvegiene, pe care o așteptam de mult. Și, nu în ultimul rând, m-am operat și am slăbit 35 de kilograme,deci am ajuns la o greutate de care nu-mi mai amintesc de când eram la mama fată.

Tot. Ce. Mi. am. Dorit. S.a. Îndeplinit.

Deci...mulțumesc, 2022! Sau moș Crăciun.  Sau Doamne Doamne. Sau destinule implacabil. Sau oricine e responsabil. Mulțumesc cu umilință.  O să încerc să mă dovedesc demnă de toate câte am primit.


La mulți ani cum a fost 2022 pentru mine vă doresc! 

Eu, în 60 de minute

Ultima oră din viața mea este reprezentativă pentru existența mea pe acest pământ și reprezintă chintesența a tot ce sunt eu.
Lucrez de acasă azi,și, cum între 13h00 și 14h00 am pauză de masă, mi-am propus să merg până la mall, să printez niște poze și să mai cumpăr câte ceva(o listă scurtă,de altfel)
Am căutat un stick prin casă, pentru a putea copia pozele,și, după ce am găsit unul care cred că are vârsta mea, am petrecut aproximativ 20 de minute încercând să le copiez. Edu îmi folosește laptopul în ultima perioadă și a instalat toate aplicațiile și jocurile posibile, așa că, după cum era de așteptat, e virusat și merge cu viteza statuilor vivante.
Într-un final am reușit, iar la ora 13 rupeam ușa spre mall. Care mall e la 5 minute cu mașina de mine, doar că, dacă nu știi drumul pe dinafară, și eu nu îl știu,  ești mâncat de gărgărițe, și eu am fost. Parcarea e într-un tunel,și acolo nu merge GPS-ul.  Așa că am dat nșpe mii de ture(dacă mă vedeți la camera ascunsă să vă mândriți că mă cunoașteți) pentru că mereu mă scotea în altă parte și exploram noi zone ale orașului, numai în parcarea în care voiam eu să ajung nu nimeream.
După lupte seculare care au durat vreo 10 minute am parcat în altă parcare, resemnată, cu gândul că puțină mișcare nu strică. 

Am lăsat-o într-un loc foarte bun în parcare. (expus, luminat, tare mândră am fost) și am luat-o la goană spre mall.
Am traversat o piață (de Crăciun), am mers de-a lungul unei străduțe pietonale foarte frumoase, încă o piață de Craciun și gata! Mall-ul era în fața mea. Nu trebuia decât să mă uit pe lista din telefon ce aveam de luat/făcut .
Lista era în telefon, da, însă telefonul îl uitasem în mașină.  Care mașină era în parcare. In locul ăla luminat și expus.
Ca de fiecare dată când îmi uit telefonul sau nu mi-l găsesc în geantă, o parte din mine a făcut stop cardiac și a murit.  Cealaltă,  suferindă, s-a hotărât să se adune și să încerce să fie puternică și fără telefon, și a rememorat lista făcută cu vreo 30 de minute înainte.  Deci imprimat poze...comanda lentile...luat calendar d'Avent pentru copii...ce mai era...mai era ceva...in fine,văd eu..

Și merg la primul magazin în care credeam că pot printa. Nu printau. Mi-au indicat alte două.  Merg în al doilea. În fața mea, la aparatul de printat, doua fete și-au transcris în imagini ultimii 15 ani. Prima printa deja de ceva timp când am ajuns eu, iar a doua a printat, după calculele mele, vreo 100-120 de poze.  Practic, am văzut-o crescând,  având primul iubit, despărțindu-se, dând examenul de admitere...ne-am despărțit aproape rude.
Deja, pe la poza 90, puteam să jur că aparatul va rămâne fără hârtie.  Puteam să jur..
Dar nu! Sau cel puțin, nu am apucat să aflu, pentru că, trei secole mai târziu, când fata respectivă si-a terminat alocația pe 18 ani pe poze, aparatul nu mi-a recunoscut stickul de memorie.  Asta da, surpriză!
Nu pentru mine, eu sunt călită ca trupele de elită când vine vorba de situații neprevăzute.  Pentru bietul aparat,zic.

Așa că am plecat spre magazinul numărul 3 și ce știam deja că va fi ultimul,că pauza mea se apropia de sfârșit, la fel și răbdarea, așa că mi-am mai dat doar o șansă.  Mi-am zis că măcar UN lucru de pe listă dacă rezolv, cei 2.5 euro dați pe parcare nu vor fi dați degeaba.
Nu vă mai țin în tensiune: au fost. Au fost dați degeaba, pentru că nici aparatul din al treilea magazin nu mi-a recunoscut stickul. Eu am zis că are vârsta mea,deci nu judecăm.
Pe scurt,am plecat spre casă aproape la fel cum am venit. Zic aproape deoarece, în caz că nu știți încă acest secret despre mine, aflați că am o calitate magică, de-a dreptul, și rară, cu care mă mândresc deloc: nu sunt capabilă să ies din casă fără să cheltui bani. Pentru ăștia ca mine s-au inventat celulele alea de izolare din inchisoare, cred. Eu și dacă merg în parc cheltui bani.
Așa că și azi, când așteptam să printeze fătuca aia roman foiletonul vieții ei, m-am lipit de o soluție de curățat plita, una pentru lentile(sper să nu le încurc) niște dischete demachiante, în fine, câte am putut și eu să țin în două mâini medii spre mari.
Am fugit spre mașină de l-aș fi făcut mândru și pe Usain Bolt și, spre surprinderea mea, telefonul, care nu numai că era la vedere, dar era și luminat, nu părăsise incinta. Apoi am mai gresit drumul doar o dată, când nu am ieșit pe unde trebuia, și în alte 10 minute eram acasă, la adapost.

Deci da. Cam asta a fost ora mea și numai a mea, marcă înregistrată, cum ar veni, dacă vorbim de dezastre .

On the bright side: azi NU am luat nicio amendă de viteză(cel puțin așa sper, Doamne ajută și Măiculița Domnului dimpreună cu el, să nu-l lase singurel la greu), am descoperit niște magazine super și o a doua piață de Craciun,de care nu știam, și am ajuns acasă fără incidente majore și fără să-mi fi explodat inboxul de mailuri urgente.
Aminuț la toată lumea! 

Ziua mea de ieri. Awful traffic day.

Din punct de vedere al transportului spre și de la muncă, ziua de ieri a fost drăguță ca păpușa Chucky.

Eu merg cu trenul la serviciu. Două stații, daca îl prind pe ăla rapid. Dar până la gară am de mers vreo 15 minute dus, 20 întors, că strada pe care cobor, respectiv urc, e în pantă.

Așa că scenariul ideal pentru nonsportiva din mine e următorul: merg cu mașina până la gară, o las în singura parcare gratuită din zonă, urc în tren, merg la muncă iar seara mașina mă așteaptă, bine, mersi, la gară, și ajung acasă în 5 minute.
Și uneori merge și scenariul ăsta, jur. Și e pace în lume. Alteori...e ziua mea de ieri.

Aveam tren la 8.15. Am plecat de acasă la 7.30, incredibil de devreme, dar intenționat,  cu dorința de a găsi loc în parcare. Era întuneric și ploua, dar mi-am zis că aștept în mașină sau în gară până vine trenul.
Am ajuns în parcare la 7.35.
Știți cum arată un cimitir de masini? Cu mașini puse unele peste altele, într-un tetris dezordonat? Așa arăta parcarea ieri. 

M-am strecurat printre două mașini ce tronau la intrare, și doar calitățile mele de șofer au făcut să nu ne amestecăm culorile(asta, sau faptul că berzei chioare îi face Dumnezeu cuib).

Apoi am încercat să dau o tură pe acolo, poate există miracole și în zile de joi și găsesc un locșor pentru micuța mea. Nu există, se pare, sau cel puțin nu pentru mine.
Un mic miracol a avut loc, totuși. Am ieșit din parcare fără să ating nicio mașină, și era prăpăd ce era acolo. Labirintul e linie dreaptă.

Apoi..ce să fac? A trebuit să mă întorc acasă și să las mașina.
Am pornit spre gară a doua oară, de data asta pe jos. Între timp se mai potolise și ploaia și se lumina.

Ajunsă în gară, eu, Regina neîncoronată a Alegerilor Nepotrivite, prima pe Numele Meu, Khaleesi a Trenurilor Luate Aiurea și Mama Incurcăturilor, m-am gândit să nu mai aștept trenul IC de 8.15, (cu care mergeam 2 stații si care mă lăsa în 15, 20 de minute la stația mea), ci să iau trenul de 8.07, care merge mai multe stații, dar în care, m-am gândit eu, pot sta la căldură și adăpost. Iar ca timp, socotisem eu cu matematica ce aproape m-a lăsat corigentă în liceu, ies cam la fel.

Greșit,  dragul meu Watson! Universul a râs și mi-a oferit următoarele: trenul a avut întârziere 20 de minute și,  ori că așa era stabilit dinainte și n-am văzut eu, ori că așa s-a hotărât pe parcurs,  a avut ca stație terminus gara Luxemburg,  adică o stație inainte de unde coboram eu.
Pam-pam!

Noroc că nu am oră fixă de ajuns la muncă, pentru că lipsa punctualității trezește monstrul din mine.

In fine. Am coborât la Luxemburg (că n-aveam ce face altceva), am luat un alt tren de acolo încă o stație (a întârziat și ăla, că doar nu era mai prost) și până la urmă am ajuns la muncă.
Acolo totul bine și frumos, până a venit ora să plec.

Aveam tren la 5.20, tot așa, frumos, elegant, două stații, mare doamnă.
Mare doamnă...daca l-aș fi luat, ceea ce n-a fost cazul, că eu nu sunt mare doamnă, sunt mare proastă, și m-am băgat la combinații, ca bișnițarii din Tomis 3.

Înaintea celui de 5.20 era unul de 5.07, parcă, ce toooocmai ajungea pe peronul unde mă aflam.
Nu era IC, era S, adică inferior în rang și viteză, cum ar veni, dar ce mi-am zis eu(deși s-a săturat și Murphy  de câte ori și-a aplicat legile pe mine)? "Hai,mă, să-l iau pe ăsta, că tot cam așa ajung ca timp!".

Greșit din nou. Din atât de multe motive.

In primul rând, era un tren foarte foarte mic(cu puține vagoane, nu că am stat aplecați). Ceea ce a făcut ca toți oamenii din toate gările să se înghesuie în el.
Sigur ați văzut trenurile alea în India,nu? Cu puhoi de oameni ce încearcă să urce și niște angajați care îi împing ca pe cutiile de cereale pe raft.
Așa eram noi ieri seară . Doar că nu erau angajați să ne împingă, trebuia să ne descurcăm singuri. Efectiv oamenii nu mai aveau loc să urce și împingeau care cu furci, care cu topoare, care cu genți de laptop sau umbrele.

Apoi, trenul ăsta mic era un fel de marfar din ăla de oprește la fiecare chioșc. Cum vedea patru pereți și un acoperiș, ciu-ciuuu! Oprea.  Și cum, necum, din pământ, din iarbă verde, apăreau oameni care voiau să urce. De zici că veneau toți la Ottignies, unde coboram eu.
Era, așa, ca într-o chemare la război.  Cum oprea trenul și ciu-ciuu-ia, cum apăreau ăștia pregătiți de luptă.

A fost horror. Am ajuns, muuuulte minute mai târziu,  în gara noastră mică, în care nu mă aștepta nicio mașină,  și am luat-o la pas, încet încet,  pe delușorul care seara mi se pare mai abrupt ca drumul spre Cota 2000...

Mi-aș dori să închei spunând că mi-am învățat lecția și că data viitoare stau naibii în banca mea și îmi astept trenul, dar nu-mi place să mint...

Anul în care s-a schimbat tot. Partea a doua. Supranumită și "Eu, copiii și universul".

Am spus că revin, iată-mă, dară, revenită. De data asta cu o altă poveste, total diferită față de prima, deși din aceeași sferă.

Când m-am hotărât să mă întorc în Belgia(pentru că  (ta-)daa, m-am mutat iar în țara inimii mele,Wakanda forever dar mai la vest,(stay tuned pentru povestea asta, de asemenea) ) am început,  în Franța fiind încă, să-mi caut de muncă.
Eu, de ce să nu recunosc, de căutat ceva serios de muncă în Belgia îmi caut de când am plecat. 😀 . Dar fie nu erau posturi care să mi se potrivească, fie mi se potriveau, dar nu mă chemau la interviu(eu sunt bună, dar nu sunt căutată),  fie îmi spuneau să îi caut cand mă mut în Belgia(de parcă aș fi intenționat să fac naveta). În fine. Speranța să rezolv ceva de la distanță era mai firavă decât șansele să mai salveze vreun partid politic România.

Așa că nu mică mi-a fost mirarea anul ăsta când, după doar 2 CV-uri trimise, am primit o invitație la un interviu online. Jobul- profesor de engleză, la o grădiniță particulară din Bruxelles.
M-am bucurat mult.  De interviu, de post, de ceea ce am văzut ca un semn că fac ce trebuie.
Într-adevăr,  mi s-a părut ciudat că în timpul interviului, când încercam să îi povestesc viitoarei șefe(proprietara grădiniței) despre trecutul meu profesional, ea părea complet dezinteresată și mă întreba, în loc de asta, dacă are cine să stea cu copiii mei dacă se îmbolnăvesc, dat fiind că eu va trebui să muncesc, dar am zis că, na, poate vede pe fața mea că sunt competentă și n-are rost să insiste pe ce e evident.  😀
Așa că, după ce am fost acceptată, am plutit pe norișori și mi-am continuat demersurile pentru relocare.
Mă rog, povestea ar fi muult mai lungă dacă aș povesti și toate problemele pe care le-am întâmpinat până să încep, propriu-zis, lucrul, așa că trec peste și sar direct la prima mea zi de muncă în Bruxelles.  Ca profesor de engleză, ați reținut.
Mândră toată, emoționată, încântată...full pachet de optimism, ce să mai...Puteam să fac reclamă la antidepresive.

Și iată-mă, floricică, la ușa grădiniței, repetând Baby shark în gând (glumesc, îmi curge prin vene, nu l-aș uita nici după lobotomie), și iată-mi șefa zâmbitoare, și uite-mi și colegele, și copiii, și,uite, sunt copii și în altă cameră, și în alta, și peste tot, și plâng toți, că sunt mici și le e dor, e normal, și le e foame, și au nevoie și de scutec curat, și de somn, și de plimbare în aer liber, dar trebuie să și mănânce,  să fie spălați, ținuți în brațe, alinați, dar stai că le e foame iar, și, uite, Dan a împins-o pe Juno, și ea s-a supărat,și l-a mușcat, șiapoitrebuiesădoarmătoțidarnuvorșiplângșiplângșiplângtoțiînacelașitimp....


Bine,bine, dar...engleza? Predatul? Baaaaby shark, ta-da-da-da-da-dam...?


Păi o să facem și engleză, she said. In English, it's true. Dar, uite, acum trebuie să speli vasele. Apoi toaletele. Apoi îți arăt cum să dai cu mopul. Nu, nu cum știi tu, cum vreau eu, pentru că am OCD și totul trebuie să fie cum vreau eu și când vreau eu.


Sigur, le fac și pe astea, că nu mi-e nici frică, nici rușine de muncă, dar eu am venit să predau. Asta știu să fac bine și asta scria în descrierea postului.


Da, lasă, o să și predai. Deocamdată avem nevoie de ajutor. Nu pune pahar verde peste pahar roz, totul trebuie să fie în ordinea impusă de mine. Ai terminat de spălat pe jos? Nu sta, ia mopul uscat și șterge. Ai terminat și asta? Du-te și pregătește scutecele pentru după-amiază. Nu sta, nu te opri nicio secundă, muncește!

Și uite-așa...trecu o zi, trecură trei, și iarăși noaptea vine,
Iar eu aștept și să predau, și să-mi faci acte, bine?


Pentru că, da, există și o cireașă pe tortul ăsta cu de toate: șefa nu era mare fan al lucrului în legalitate. Și mă aburea mai ceva decât au aburit Jake și Rose geamul mașinii, în Titanic.
Ba că nu mă poate încadra ca profesor de engleză pentru că nu-știu-ce, ba că e plecat cel ce se ocupă de acte, ba, când i-am zis că nu e problemă, să mă încadreze ca asistent, că nu mă interesează titlul neapărat, dar am nevoie de contract de muncă pentru o mie de motive, că da, sigur, mâine semnăm, și apoi a ținut-o cu mâinele ăsta vreo lună...și tot așa.

Între timp, în luna asta, lipseam 11 ore pe zi de acasă, spălam pe jos, pe sus, pe unde apucam și ce apucam, în urletele veșnice ale copiilor care se inspirau unul de la altul la țipat(și erau vreo 45, iar noi vreo 7), iar șefa tot pe sfântul mâine jura.

În luna asta am citit de două ori, câte 10 minute, copiilor, în engleză, o poveste. Mă rog, două.

În luna asta părea că orice făceam cam fac greșit, pentru că am dat cu mopul de sus în jos și nu de la stânga la dreapta, am băgat aspiratorul în priza de lângă cea în care trebuia să îl bag sau nu am reținut cine din cei 45 de copii lipsește, și am pregătit, din greșeală, un scutec și pentru cel absent...

În luna asta, în timpul săptămânii,  mi-am văzut copiii o oră, maxim două, pe zi.

După o lună m-am retras, evident. Am așteptat să îmi iau banii, am zis frumos "la revedere" și m-am aruncat în necunoscut. Nu știam când aveam să îmi găsesc din nou de lucru, ce aveam să găsesc sau unde. Știam doar că acolo nu mai e cazul să stau și că, (alt)undeva, ceva mai bun mă așteaptă. Și așa a și fost.


Mno, acum mă dau și rotundă puțin, nu povestesc câte atacuri de panică am avut, câte îndoieli, câte întrebări... 😀 (sor-mea și D cred că își pot da doctoratul în psihologie liniștiți, după ședințele cu mine).

Dar, una peste alta, pe lângă această poveste cenușăristică, ceea ce vreau să punctez este că, frate, uneori chiar lucrează tot universul pentru tine atunci când îți dorești ceva!
Trebuie doar să ai curaj să ceri.

(Poate că nu trebuia să îmi arunc cărțile cu Paolo Coelho. 😀 )

Deci..totu-i bine când se termină cu bine,cum ar veni.  

(Cred că mă fac coach motivațional, că-s fiartă pe dat sfaturi).

Gata. Pa. Mai veniți, mai am.