marți, 25 iulie 2023

Despre Waze, Maps și puterea speranței

 Am început vacanța în forță,  apoi am curs cu ea și am uitat să povestesc întâmplarea care cred că va rămâne scrijelită pentru totdeauna pe un perete al sufletului lui D.

După ce am pus copiii la avion joi dimineață, pentru că da, așa s-a ajuns, să fie suficient de mari încât să plece singuri în țară cu avionul, am urcat în mașină și noi, acești doi bătrânei (mai mult sau mai puțin) simpatici și am pornit cătinel spre vatra strămoșească, cum îi șade bine călătorului.

Mai o pizza în Italia, mai o cafea tot pe acolo, că ar fi păcat să nu profităm de toate darurile pe care le oferă această țară, și spre seară am ajuns în Maribor, în Slovenia, unde ne și rezervasem o cameră cu scopul declarat de a ne încărca bateriile pentru a doua zi. Am ajuns în oraș pe la 21h00, am pus adresa pensiunii pe Waze și pe Maps și am pornit ascultători spre cazare, urmând drumul albastru mai ceva ca Dorothy "the yellow brick road".

La un moment dat, drumul asfaltat s-a terminat,  iar Waze și Maps ne-au sfătuit la unison să continuăm pe un drum de munte, neasfaltat (și cam pustiu, fie vorba între noi).

Evident că ni s-a părut dubios, și că sistemul interior de alarmă al lui D făcea bip-bip-bip, dar era târziu, eram obosiți, amândouă hărțile ne indicau același drum, așa că am continuat prin pădure și pustietate întru credință, ca două oițe rătăcite, vara, târziu, pe ploaie, într-o mașină cu tracțiune pe spate.

Și a pornit mașina noastră, lumina ochilor lui D, motivul pentru care se trezește dimineața și îi mulțumește universului seara, bucuria și mândria, a pornit ea, săracă inima ei, urcușul nebun prin creierii pădurii, pe un drum pe care doar intuiam că mai fusese cândva un vehicul, și ăla în niciun caz categoria B, ci TR, deși probabil nu mai trăiește niciun martor să își amintească, așa demult a fost.

Și ea urca, și D suspina și înjura,  și afară se întuneca, și pensiunea nu mai apărea. Cadru idilic , demn de invidia scriitorilor de suspans, deloc surprinzător pentru noi.

Acum... expozițiunea o știți,  intriga și desfășurarea acțiunii sper că vă sunt clare,  să trecem la punctul culminant, că de asta ne-am adunat aici, și anume cum ne-am trezit noi deodată în situația în care la dreapta aveam perete muntos, la stânga aveam râpă, afară era aproape întuneric,  începuse să burnițeze și peste tot în față și în spate iarba era de 40 de cm, semn că nu ne mai găsea nici mama lui Ștefan cel Mare acolo, cu tracțiunea noastră pe spate cu tot.

Nu spun cine, dar cineva avea nervii întinși la maxim și blestema secunda în care își expusese protejata la asemenea risc, iar altcineva eram super zen și îi argumentam, evident, prematur,  cum va veni ziua în care vom râde de acel moment.  Bine, posibil ca monstrul geloziei ce sălășluiește în mine permanent de când are mașina asta(și pe cea dinainte. Și mașină în general.) să mă fi obligat să zâmbesc machiavelic încă de pe atunci. Noroc că D era prea stresat să se uite la mine, că vă scriam din pădure acum.

Dar cum bețivii au Dumnezeul lor, așa se pare că au si CLS-urile, pentru că în scurt timp am găsit o poieniță în care am putut întoarce mașina și,  după alte câteva minute de coșmar la coborâre(nu mai menționez pentru cine, ați prins ideea) am ajuns din nou la civilizație a.k.a. asfalt, lumini și oameni.

Deznodământul a fost unul fericit și de data asta, am reușit să găsim și cazarea, în cele din urmă, și acolo ne aștepta cel mai pufos pat posibil, și nu singur, ci cu cea mai confortabila pernă din lume. Căci uneori trebuie să pătimești ca să primești, am învățat asta pe calea grea și împiedicată a vieții mele.

Sper doar să treacă suficient timp și pentru D să depășească această cumpănă din viața lui, să pot să îi zic "Vezi? Ți-am zis eu că o să râdem de asta!" fără să risc o privire ucigătoare, însă PTSD-ul e nemilos și durează, așa că am răbdare.








sâmbătă, 22 iulie 2023

Noua B.A.R.(bucătărie aproape românească)

Azi voiam să scriu despre cum ne-am început noi vacanța cu peripeții, că la noi trebuie să apară mereu câte ceva de povestit, zici că suntem rude cu Nică, dar doar ce m-am ridicat de la cea mai tare experiență culinară ever, așa că o să relatez despre asta, cât încă îmi dansează papilele gustative de bucurie.

Urmăresc de ceva timp Noua B.A.R. pe Instagram și mi-am zis mereu că la primul drum prin București trebuie să îi vizităm. 

Azi am reușit. 

Best. Decision. Ever. 



Tot ce au pe meniu e altceva. Începând cu simpla apă,  pe care o servesc infuzată cu fructe și ierburi, apoi limonada de mușețel care e afumată cu paie,  cocktailuri care mai de care mai spectaculoase(cu leuștean, borș, sirop de brad) și continuând cu mâncarea, totul e spectaculos.



Noi am luat un storceag de sturion acrit cu zer, care avea ulei de pătrunjel,  un mousse de hrean și alte câteva ingrediente combinate la fix, 


o portie de icre de știucă cu smântână afumată și chives, pătrunjel și scoverguțe calde


și un risotto cremos cu creveți,  crispy kale, ridichi murate și un gălbenuș în sos de soia.



După ce am emis toate onomatopeele posibile și câteva noi pe lângă ele și ne-am șters lacrimile de fericire de pe obraji am petrecut jumătate de oră încercând să stabilim ce fel de mâncare ne-a plăcut mai mult. Nu am reușit. Fiecare a avut câte ceva deosebit (ciorba foarte echilibrată,  totul fiert exact și cum trebuie, smântâna aia afumată de la icre e sigur dar adus de zei, risotto era aromat cu o brânză extraordinară iar combinația cu sos de soia și murat mie mi s-a părut opera unui geniu...)așadar a fost misiune imposibilă.

Cu un singur lucru am fost de acord: zilele următoare vom reveni să încercam și alte preparate(știm deja și ce 😀).

Până atunci vă las câteva poze cu meniul(lipsește o pagină, de emoție, cred 😀) nu înainte să menționez și personalul extrem de amabil și designul foarte modern. 

P.S. Chef este Alex Petricean(pe care îl știam de la Masterchef). Chapeau!








marți, 11 iulie 2023

Regele manipularii lovește din nou și cum să devii cetățean belgian fără să treci pe la primărie

 


Part one

Eduard se trezește, dar e încă puțin somnoros. Imi zice că ii e foame,așa că îi sugerez să își pună cereale cu lapte.
- Nu-mi pui tu?
- Nu-ti pun.
- Haai, mami! Curând o să plec de acasă și nu o să mai ai cui să îi pui.
- Hai, hai, lasă lenea și pune-ți,  îi zic eu, mustăcind.
- Deci să înțeleg că ți-ai da viața pentru mine, dar cereale cu lapte nu vrei să-mi pui? Ăsta e mesajul pe care vrei să-l transmiți? concluzionează, cu mine în spate, râzând și plângând.

Part 2

Mergeam ieri cu Edu pe stradă, eu ținându-l de mână,  el intrând în mine la fiecare 2 pași.
- Mami! îi spun. Mergi și tu drept, nu mai intra in mine!
- Păi așa fac belgienii! îmi răspunde repede.
- O fi, dar tu nu ești belgian, ești român!
- Nu sunt? În ce țară m-am născut?(Belgia,n.r.). In ce țară locuiesc?(tot Belgia, e drept). Ce limbă vorbesc?(...)

Well...știți vorba aia: if it walks like a duck and it talks like a duck...probabil e Edu, jucându-se cu mintea mea.



joi, 22 iunie 2023

Revista presei

 Am facut rapid revista presei acum, la ceas de seară,  și treaba stă cam așa:

Un articol era despre cum, daca faci planșa(plank) timp de o lună,  în fiecare zi, crescând treptat timpul de stat în poziția respectivă,  la sfârșitul acelei luni ai pătrățele mai ceva ca Dorian Popa. Nu scriau ei de Dorian Popa, dar nu mi-a venit nicio altă pătrățică în minte.

Noroc că am dat click pe articol și am citit și restul informațiilor,  că era cât pe-aci să mă arunc pe podea în poziție. Nu contează că umerii mei își trăiesc ultimele zile, ar fi cedat în plină glorie, ca niște umeri-eroi. Imnuri li s-ar fi dedicat și presupusele pătrățele, rezultatul sacrificiului lor, ar fi zvâcnit emoționate ori de câte ori aș fi avut nevoie de mâini. 

Dar, după cum spuneam, am citit tot articolul, și se pare că nu s-ar întâmpla acest miracol pe calea plankului, că nuștiuce mușchi nu sunt nuștiucum. Mi-am pierdut interesul odată cu speranța, deci nu am mai multe detalii.

Dacă aș fi reușit,  totuși,  să obțin un corp și o rezistență fizică de invidiat, aș fi provocat-o pe Meryl Streep la o luptă în ring. De ce, poate se întreabă cineva? Din 2 motive:

1. Am citit că Elon Musk și Mark Zuckerberg se provoacă asemănător, deci e the thing to do zilele astea. Îți aduce faimă, urmăritori, deci bani, și cine nu are nevoie de bani?

2. Am ales-o pe Meryl că e mai purie, și poate aș fi avut vreo șansă.  Doar nu era s-o aleg pe Scarlett Johansson, să îi dobor recordul lui Mircea Badea la stat în ring. (Glumesc, recordul lui nu poate fi doborât decât prin neprezentare).

Și, după ce am terminat de citit și știrea asta și continuând revista presei, mi-am dat seama că nici prea multă faimă sau prea mulți bani nu e bine să ai, că, uite,  simți nevoia să fii extravagant și să cheltui 250.000 de dolari pe excursii care pot ajunge breaking news, Doamne-ferește!



Așa că am oprit robinetul de informații pe seara asta și mă apuc să ascult muzică, pentru că într-un alt articol se spunea că e bine să asculți melodii familiare pentru a te elibera de stres și a te conecta la propriile emoții.  

Voilà exemple:


Eu cred că o să ascult "Omletă din ouă de broască țestoasă ", că m-a luat o foameee...



marți, 20 iunie 2023

Românește, dar în Belgia

 In episodul de astăzi voi scrie despre ultima mea descoperire extraordinară, de care sunt extrem de încântată, ta-daa-ta-daa, de zici că am descoperit America!

Habar n-am cum, dar mi-a trecut recent prin fața ochilor o reclamă la o aplicație ce susține lupta împotriva risipei alimentare. Așa a intrat în viața mea o brutărie-patiserie din apropiere și, odată cu ea, cea mai bună afacere din ultima perioadă. 

Pentru că aici nu se pun la vânzare a doua zi produsele nevândute în ziua respectivă, la sfârșitul zilei concep niște coșuri cu bunătăți (toate proaspete și absolut demențiale la gust) pe care le vând la un preț de nimic: 5 euro.

Eu, româncă get beget, pentru care orice e redus sau moca reprezintă întruchiparea fericirii pe pământ,  normal că m-am băgat instant  și,  la prima comandă,  duminica trecută,  am primit următoarele:






Pâinea e făcută cu maia, se păstrează foarte bine și e bună-bună.  Cu croissantele am făcut șmecheria aia cu cheesecake de zmeură pe care am postat-o zilele trecute, iar moelleux au chocolat a apucat doar 2 minute la noi în casă, cât am făcut pozele.

Azi am comandat iar(aș comanda zilnic,dar nu mâncăm atâta pâine, și nu am ce să fac cu ea) și m-am șmecherit și eu așa că,  la îndemnul copiilor, am cerut mai multe produse dulci.
Am primit următoarele:





Înca nu am gustat din pâine, dar sunt sigură că e foarte bună,  însă pot spune despre pain au chocolat și cramique(cozonacelul cu zahăr pe el) că au fost. La trecut. Ne-am gândit că, decât să le ducem grija, mai bine le ducem dorul. Mission accomplished.

Așadar și prin urmare, aici una bucată român mulțumit, a primit mult, bun și ieftin, Doamne ajută la toată lumea și jos risipa alimentară! Că pentru asta lupt, Doamne ferește, nu că mă bucur eu la mocangeală! 😀 (said no-one ever).

Și-am încalecat pe-o ṣa, și v-am spus povestea-şa!



luni, 19 iunie 2023

Nu-i al meu! Al meu e oare?

 Dacă tot mi-am propus ieri să scriu mai des, ocazie cu care am și vândut deja o carte nescrisă( blink, blink!), o să povestesc o fază de aseară, de când am ieșit la alergat cu Edu(mă rog, nu am alergat noi non stop, dar a existat și mișcare alertă în plimbarea de o oră pe care am făcut-o prin cartier).

Eram deja pe drumul de întoarcere și Edu îmi tot povestea ceva de zor(cred că despre cum nu înțelege de ce sunt copii cu rezultate proaste la școală, când tot ce trebuie să faci este să fii atent în clasă. Da, știu. Pare înfiat). 

Și cum vorbea el acolo, calcă într-un bălegar. Erau patru bălegari uscați pe stradă și el a atins unul.(A trebuit să caut in DEX pluralul lui bălegar, că n-am folosit niciodată și nimic nu-mi suna bine.  Nici acum nu-mi pare wow :) ).

Bun. Eu, care sunt atentă și la pietricelele de pe marginea drumului, darămite la pericole mirositoare, îi atrag atenția să fie mai atent data viitoare.

- Păi de ce? ma întreabă el. Că nu e nicio problemă.

- Pai ar fi fost, dacă nu era uscat, că intrai cu adidașii în casă și mirosea peste tot.

Răspunsul lui?

Mami, când Einstein era la școală (a fost profesor)(asta tot el mi-a zis, nu țin eu nevoia să precizez), a scris tabla înmulțirii și a omis intenționat înmulțirea cu 9. Toți au râs de el că nu știe să înmulțească, iar el le-a spus: râdeți de mine că nu știu înmulțirea cu 9, dar nu mă felicitați că le-am știut pe toate celelalte. Așa și tu, mami. M-ai certat că am călcat într-un bălegar, dar nu m-ai felicitat că am evitat trei.

Și aia a fost. Iar s-a strigat Bingo, de parcă eram într-o fabulă și tocmai aflasem pilda.  Nu i-am mai zis nimic, și oricum el deja își reluase povestirea despre școală și cât de ușor e și cum termină primul exercițiile și apoi se plictisește.

Alo, barza, sigur nu ai încurcat pachetele? 





duminică, 18 iunie 2023

Guess who's back? Back again.

 Multă vreme am crezut că pot scrie. Știam că îmi place să citesc, mi se părea că înțeleg mesajul ce vine spre mine din  partea cărților, și în mintea mea toate datele problemei erau clare. Citesc, ergo scriu.

Bine, semne ca nu aș fi cel mai ascuțit creion din penar au apărut timpuriu, de ce să mint? Doar că am ales să le ignor. De exemplu, de pe canapea, mie și patinajul artistic mi se părea ușor. Mă uitam cu nesaț când eram mică și le vedeam pe fetele alea cât de grațios se mișcă, se aruncă și se învârt, încât mi se părea floare la ureche. Până am pus pentru prima oară patine în picioare. Atunci, mișcându-mă ca un mânz abia fătat, am realizat că, intr-adevar, lucrurile nu sunt cum par a fi.

M-am învățat minte? A, nu! Nici vorbă. Doar mi-am concentrat admirația spre alt domeniu. Spre înot, o perioadă. Doamne, ce mult îmi plăcea înotul sincron! Imi place, încă. Doar că nu mă mai uit la televizor si nu am mai avut ocazia să văd. Dar atunci, demult, când TVR1 difuza Jocurile Olimpice si mie nu-mi scăpa nicio emisiune, atunci, da, ochii mi se lipeau de ecran și, adânc, în sufletul meu, mă scufundam și mă sincronizam și eu cu aceeasi grație ca înotatoarele. Și mi se părea că știu să înot extraordinar de bine. 




Iar ca dovadă că anii au trecut peste mine fără să schimbe mult în afară de fermitatea pielii, rezistența la efort și memoria din ce în ce mai șubredă, nu mai mult de acum două luni, când am fost în Grecia, credeam încă în puterile mele de înotătoare olimpică. Ceea ce nu e puțin, nu? E bine să fii optimist și d-astea. Poate nu la fel de bine e să te arunci în mare de pe vas, să înoți puțin(mă alint acum, pentru că nu erați acolo. Nu am înotat. Am dat din maini și din picioare ca un câine obosit) și apoi, când simți că nu mai poți, în loc să te întorci pe vasul care e la 5 metri de tine te hotărăști să te odihnești pe mal, care e la 100 de metri de tine. Sau 200, habar n-am, niciodată n-am fost capabilă să estimez corect distanța. Doar timpul si numărul la pantofi.

Si dă-i, și lupta, neicușorule, până la mal, mai ceva ca naufragiații din filmele care se termină mereu cu bine. Normal că am ajuns obosită ca după 2 ore de lupte greco-romane.(înainte să mă întrebați, nici lupte greco-romane n-am făcut, dar îmi place să dau referințe din sport, ca și cum aș avea cunoștință de acest domeniu. Nu am. Știu doar câteva cuvinte pe care le-am auzit și eu pe parcursul anilor, și mi se pare că dă bine să le folosesc în contexte diferite).

De ajuns, am ajuns. Au ajuns și D si Edu între timp, mai mult să mă salveze decât din dorința de a înota atât. Doar că, după câteva minute, când mă pregăteam să îmi activez iar stilul smuls pe care îl practic la înotat, mâna mea dreapta a decis să abandoneze lupta, conștientă fiind, probabil, că cel mai deștept cedează primul. Așa că m-a lasat doar cu stânga și cu o durere îngrozitoare, date insuficiente pentru o întoarcere la timp pe vas.

Noroc cu salvatorii mei, cele două treimi din comitetul de bărbați si bărbăței din casă, care m-au împins \tras\înjurat înapoi pe vas.

Nu-s cea mai isteață persoană pe care o cunosc, vă zic.

Revenind la oile noastre, și anume naivitatea mea, vă spuneam că a fost o vreme când credeam că pot scrie. Am scris chiar și poezia asta neînsemnată, stați să mi-o amintesc...

Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte


...în fine, e mai mare, dar ați prins ideea.

Ce? Vă pare cunoscută de undeva? Pentru că e posibil să se fi inspirat și altii, da, s-a mai auzit. Așa se întâmplă când ești modest și nu publici la timp.(1882 ar fi fost tocmai bine, dar..)

In fine. Oile, oile. Că, daca ați mai fost pe aici, știți că atunci când încep să scriu, oile mele o iau razna și fug în zeci de direcții, și cu ele și gândurile mele.Ce voiam să spun, și acum chiar încerc să rezum într-o frază această postare încântătoare de o oră, este că mi-ar plăcea să scriu mai des. Chiar daca nu sunt scriitoare. Că știți cum se zice: ești ce mănânci! Nu că m-aș apuca acum să mănânc scriitori, Domne fer`! Deși aș avea o scurtă listă de preferințe. Dar poate se aplică și la scris, cine știe?


Gata. Mă duc să mai scriu ceva si pe hârtie. Mi-a venit acum o idee de o poezie nouă. Începe cam așa:


A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.




Bună! Sunt eu, nehoața prinsă la nefurat

Pentru cine nu mă cunoaște foarte bine, una dintre cele mai mari temeri ale mele este să îmi bipăie sistemul de securitate la ieșirea din ma...