Cuprins

Acum, că mi-am demonstrat și veleitățile tehnice și am reușit să public articolul precedent, pot să povestesc în continuare aventura africană. Mă rog, nu a fost neapărat o aventură, dar africană a fost sigur și dă bine să zici aventură, pare interesant.

La aeroport, coadă de zici că se dăduseră bilete gratis și eu nu aflasem. Inițial am crezut că toată lumea merge în Cabo Verde, că eram la coadă la TUI acolo, era 4 dimineața, zic.. Na, câte zboruri să aibă și compania la ora asta? S-a dovedit că a fost una din puținele dați în care m-am înșelat  :)) . Erau pentru toate destinațiile, de unde și coada imensă și stresul meu crescând.

Tocmai când începusem să-mi fac calculele mele obișnuite de : câte persoane sunt împărțit la cât durează de persoană plus/minus timpii pierduți/câștigați cu moșcăiți/schimb de tură sau cei ce n-au bagaj de cală, pentru că, da, în momente ca astea, în care e foarte aglomerat și încep să mă panichez că nu îmi ajunge timpul, ce credeți? Toată matematica iese din mine ca duhul din lampă și începe să lucreze, să lucrezeee...până la epuizare. Adică după a doua adunare.

În fine. Ziceam că tocmai îmi începusem calculele, că numai ce o aud pe o angajată că striga după cei ce zburau către Sal, să vină în față. Al naibii noroc, că acolo mergeam eu! Așa că am trecut frumușel pe lângă zecile de oameni și zvârrr pe-o dugheană. Adică fix în față.

Dar să nu ne mai pierdem în amănunte și să trecem la funny facts de aici, din Cabo Verde. Ar fi câteva.

În primul rând, eram la supermarket, stateam la coadă , să plătesc. În fața mea, o doamnă care făcuse ceva cumpărături, printre care și niște ouă. Avea două punguțe, fiecare cu câte 6 bucăți. La un moment dat, se întoarce către mine și îmi arată una din punguțe. Eu îi fac semn că nu, gândindu-mă că poate mă întreabă dacă vreau să îmi dea din ouăle ei, că are prea multe, dar ea, săraca, începe să îmi explice în portughezo-engleză că nu este permis să cumpere decât 6 ouă de persoană și ei sunt 8 acasă, și n-aș putea eu să cumpăr 6 ouă pentru ea, și mi le plătește...

Mi s-a părut ceva atât de aiurea.. Mă gândeam că dacă ar fi fost și la noi regula asta, la cum cumpăr eu câte 30 de ouă pe săptămână, lasă că trebuia să strâng mereu armata de teracotă ca să-mi adun ouăle, dar cred că mă treceau pe lista neagră a dușmanilor găinilor, ceva, la final, că aș fi golit sistematic cuibarele țării.

Altă chestie ciudată e că pe insula asta spitalul se închide la ora 20. Deci dacă ai ceva probleme ar fi bine să le ai până atunci sau să te ții până a doua zi dimineața. Dacă nu și nu și e o urgență încăpățânată care nu respectă orele de program, există o clinică privată la care poți apela. Care sunt prețurile și condițiile acolo.. nu știu, sincer, pentru că eu, din momentul în care ghidul a lansat această informație și a făcut gluma cu "dacă aveți vreo problemă medicală să o aveți până în ora 20" am inceput mantrele de curățire spirituală a minții de gânduri necurate ce îmi dădeau târcoale ca ciorile. Știți despre ce vorbesc: când totul e bine și frumos, nu te doare nimic, nu vrei nimic, până afli că nu poți avea. Atunci brusc parca ți se face puțin răuc, parcă te ia capul, parcă greața, parcă mănânci ceva ce nu-ti priește...

Fun fact number 3: salariul mediu este de 250 de euro. Incredibil de puțin, iar ghidul spunea că prețurile pe care le vedem în piață, la restaurante sunt aceleași și pentru turiști și pentru localnici (în Cambodgia aveau preturi diferite pentru turiști, ceea ce mi se părea ok pentru bieții localnici care erau extrem de amărâți).
Aici se bazează în proporție de peste 70% pe turism(altfel ar fi doar o insulă amărâtă, prăfuitã, uitată de lume) și îi ajută foarte mult și vremea. Plouă doar 3-4 zile pe an, iar temperatura marii nu scade niciodată sub 22-23 grade. Ghidul nu văzuse zăpadă în viața lui. Doar la televizor. :)

Mă rog, când zic "fun" despre faptul că salariul e mic în niciun caz nu mă refer că ar fi amuzant, ci că e o informație interesantă. Mai ales pentru atunci când ne plângem că nu ne ajung banii pentru mofturi.

Gata! Mă opresc aici dar țineți aproape, următorul articol este extrem de util pentru solo female travelers. Și nu numai.

Introducere

Cu doar un rucsac în spate, atât pentru a sublinia ideea de aventurieră dar mai ales pentru a nu plăti 84 de euro în plus cât costa bagajul suplimentar, acum câteva zile am demarat o etapă nouă în viața mea, călătoria de una singură.

Și pentru că zborul era foarte devreme chiar și pentru o early bird ca mine, am ales să îmi iau cazare la un hotel de lângă aeroport, în Bruxelles, care asigura și transport, astfel încât jumătate din grijile mele erau acoperite deja. 

Bonus: avea mic dejun inclus. Bonus pe care l-am considerat nul și neavenit, dat fiind că urma să părăsesc hotelul la 4 dimineața și la ora aia nici Julieta nu cred că ar fi fost dispusă să îi pregătească lui Romeo nici măcar cereale cu lapte, darămite vreun angajat al vreunui hotel ceva, mie.

Dar, surpriză! După ce mi-a admirat manichiura(nu știu dacă a cântărit în luarea deciziei, dar eu las informația aici oricum), recepționera m-a întrebat dacă vreau să mi se pregătească un pachet cu mic dejun. Boom!
Nu vă mai țin în suspans. Am zis da, în ideea în care urma să am un zbor de 9 ore și nu îmi era clar dacă TUI este low cost sau linie, therefore dacă primesc ceva cald de mâncare, că eu la drum lung nu pot să mănânc uscături. Toată existența mea, în rest, da. Doar la drum lung nu. Nu mă întrebați de ce.

În fine. Revenim la all you can eat-ul meu pe care îl vedeam ambalat și pus într-o pungă din aia IKEA albastră. Mai ales că eu după operație mănânc de două ori într-un loc și o dată la mijloc. Dar nu contează, gestul e important, să se vadă opulența, să vorbească patrustelele.

A doua zi dis-de-extrem-de-dimineață, (după o noapte în care m-am trezit din două în două ore pentru că înainte de culcare, deși păream o persoană normală, m-a fulgerat gândul:"dar dacă nu sună alarma la 3.30? ") mi-a sunat alarma, ce surpriză, și m-am trezit într-un miros de croissante proaspăt scoase din cuptor.

Mănene, da' nu croissante de Lidl, cum miroși peste tot, ci direct de Paris, de cea mai boulangerie fină! Și mirosea, miroseaaa... zici că le cocea vecinul de la 214. (Eu eram la 216).

Zic mamăăã, cum s-a trezit ea, tanti Lenuța, săraca, la ora 2, să-mi împletească mie croissantele, să fie fierbinți la 3.30, fii atent acum! Cum au învățat-o aia la Cedric Grolet acolo, să nu le lase nici prea mult nici prea puțin la dospit, la rumenit, la alea, că pleacă clientul nemulțumit și dă rating prost la hotel.

Și uite-așa, nefiind nici măcar mare amatoare de croissante, dar nedorind nici s-o supăr pe tanti Lenuța și să-mi bat joc de școala și banii băgați în fundul ei, și nici să plec cu stomacul și punga de la IKEA goale, am coborât eu la recepție veselă ca o panseluță să-mi ridic pachetul și să mă duc spre shuttle bus-ul care urma să mă lase la aeroport. (Apropo, am o mini istorioară amuzantă și cu asta, revin)

Cobor, las cardul, zic numărul camerei, recepționera(alta, care nu mi-a mai zis nimic de manichiura) îmi zice că totul e în regulă și... îmi urează drum bun.

Panică-n tunel! Drum bun, drum bun, cucoanã, dar pe anemie, așa? Vrei să mă ia cu leșin? Că mi s-a promis un pachet cu mic dejun!

Aa, da, da, poftiți! Și îmi întinde o punguță miiică de hârtie cu exact : o banană, o portocală, un iaurt și un suc din ăla mic cu pai. Practic, cam ce aducea Moș Gerilă în 1987 la serbare la școala din Muțenii din Vale.

Pe lângă faptul că toate la un loc constituie o combinație nefericită, eu nici nu mănânc iaurt dulce (nici suc din ăla nu beau) iar de portocală pe stomacul gol nu se punea problema. Deci mulțumesc pentru nimic, Moș Gerilă.. sau tanti Lenuța care probabil a rămas repetentă în Franța și s-a întors cu coada între picioare la clătite și ouă jumări. (Ahh.. Ce-ar fi mers niște ouă..)

Deci până la urmă cred că vecinul de la 214 făcea croissante, că de mirosit mirosea, asta clar!

Le-am luat și eu, că mi-a fost rușine să le refuz după ce le cerusem, și am plecat. Am mai tras și de punguța cu doi bani după mine prin tot aeroportul până am putut să mă debarasez de ea. 

N-am ajuns încă la partea cu excursia și s-a consumat deja o călimară, dar nu închid înainte de a povesti și cu shuffle bus-ul.

Ajung la hotel, făceam check-in ul, și îi comunic receptionerei că a doua zi la 4 as vrea să fiu la aeroport. Ea îmi arată orele la care pleacă autobuzul, iar eu o întreb cât timp durează, și, în mintea mea, și pot să jur că am și terminat fraza cu voce tare, întrebarea completă a fost: "Cât face autobuzul până la aeroport? "
Că practic asta mă interesa.
Ea îmi zice: Aaaa.. foarte puțin. 1 minut, că e aici, după colț.
... Ok... Îi răspund mirată,și mă gândesc de ce naiba, dacă e după colț și face un minut, au mai pus shuffle și nu mergem pe jos. Am găsit și răspunsuri, normal :)) Zic, mă, poate intră shuffle bus ul
pe niște porți ceva de te duce mai aproape de intrare, sau pentru mai mult confort, zic.. or avea ei vreun motiv, n-or fi pus doar de marketing.

Dar n-am stat să anchetez, că deja îmi făceam planurile cu mic dejunul și îl imparteam pe categorii în funcție de cum îl voi aborda: întâi sărat, apoi dulce, cafeaua la final.. Mintea mea lucra febril, nu avea timp să le rezolve astora și misterul shuffle bus-ului.

Am facut o poză la orele la care pleca(fixe) și, când am ajuns în cameră și am verificat, am văzut că scria undeva, mic, timpul estimat până la aeroport: 15-20 minute. Zic: hop așa! Bine că am terminat mate-fizică, pentru că aici dă cu virgulă.

Cum naiba aia mi-a zis că fac un minut și aici scrie 15-20 minute?

Norocul meu e că mă uit de mică la filme cu mistere și am fler. 😎 Și mi-am dat seama că s-a produs o extorsiune a unui degajament și amețita aia a crezut că eu întreb cât fac până la stația de autobuz, pe când eu puneam întrebări mult mai profunde, pe care se pare că ea nu avea capacitatea să le înțeleagă. A fost așa, puțin, ca dialogul dintre Luceafăr și Cătălina, dacă vreți.

Dar sunt obișnuită să fiu izolată în nemurirea mea, incapabilă de a mă contopi cu lumea, așa că i-am iertat stângăcia bietei muritoare.

Și, că a venit vorba de geniul meu, acum că am scris acest drăguț articol, mai rămâne doar să îmi amintesc și cum sa-l public, pentru că diverse motive mă împiedică pentru moment să ating celebritatea. În afară de cel evident, și anume lipsa talentului, ar fi că am schimbat telefonul și nu mai stiu parola de la blog. Deci deocamdată citesc și mă critic doar eu, căci este sub forma de notiță. Dacă va vedea lumina tiparului, asta e o altă întrebare... 

30 de secunde

 Ceea ce urmează să povestesc este un moment de 30 de secunde. Însă...cu context. Iar la mine contextul are propriul lui context, care la rândul lui are...în fine, vorbim de un arbore genealogic de contexte. Așa că va dura, probabil, 45 de minute să povestesc cele 30 de secunde.

Să purcedem.

Azi am lucrat de acasă. Așadar nu am ieșit deloc, așadar nu m-am pieptănat deloc. Am avut coc de mamă, sau cum îi zice când îți prinzi tot părul într-o clamă și speri să arăți ca Julia Roberts, dar ești maxim fii-sa lui Fantozzi.

Aspectul numărul 1 de reținut: părul meu a arătat azi ca un câmp roditor de ciulini.

Trecem mai departe.

Acum câteva zile am suferit o intervenție de chirurgie dentară, care a decurs minunat, doar că azi fața mea angelică s-a inflamat brusc și surprinzător.

Aspectul numărul 2 demn de reținut: arăt ca Alvin sau oricare din veverițe la un all you can eat de nuci.

Acum. Contextul 3, cunoscut ca fiind cel principal. Există in Belgia o aplicație, Too good to go, prin care, la sfârșitul zilei, poți cumpăra produsele nevândute la un anumit magazin în ziua respectivă. Iar eu o folosesc pentru o brutărie la fiecare câteva zile, și de 5 euro primesc pâini (calde, de cele mai multe ori), baghete, brioșe, croissante, în fine, numai nebunii. 

Azi a fost una din zilele în care am fost să iau punga cu bunătăți si am primit, și de data asta, o groază de produse. Pâini de diferite mărimi și gusturi, dulciuri si două ecleruri. Pe celelalte le-am îndesat eu in pungă, dar eclerurile am preferat sa le țin in mână, să nu umplu sacoșa de cremă. 

Mă rog, mai bine zis pe unul am preferat sa-l țin în mână, iar pe celălalt în gură, că era proaspăt și arăta așa apetisant încât, imediat ce am ieșit din brutărie, în drum spre mașină, mi-am îndesat jumatate în gură mulțumindu-i în gând zeului dulciurilor că e bun cu noi, muritorii.

Acum a sosit momentul să creăm magia și să alăturăm contextele, și obținem următoarea imagine: eu, cu părul ca după o lună în junglă, cu fața umflată într-o parte ca Rocky Balboa într-o zi proastă, cu geanta într-o mână, sacoșa plină ochi in cealaltă, un ecler între două degete și jumătate de ecler în drum spre gură, ajung la mașină. Îmi infig a doua jumătate de ecler rămasă între buze, cât încă mai molfăi la prima, scot cheile de la mașină și, într-un echilibru instabil, în timp ce apăs pe telecomandă, trag de portiera din dreapta, să pun sacoșa acolo și sa-mi eliberez mâinile. Ușa nu se deschide, eu trag din ce in ce mai tare, că dacă am ceva pe lumea asta aia e încăpățânare, ușa nimic, eu mă opintesc pentru efortul suprem și, când să trag like there's no tomorrow, numai că vad cum se apleacă cineva DIN interiorul mașinii, de la volan, și-mi bate în geam cu un inceput de disperare(sau erau lacrimi?) în ochi, făcându-mi semne disperate să mă opresc.

Eu mă sperii, fac "hîîî"-ul ăla pe care îl faci când te sperii, aspir jumatatea de ecler care se duce pe gât nemestecată și, vânătă din varii motive, încerc să-mi dau seama dacă domnul din mașină e domnul meu, despre care știu, totuși, că în momentul vorbirii nu e in Belgia, dacă este,atunci cum a intrat în mașină fără chei, sau când a avut timp să meargă acasă, să le ia, sau de ce nu seamănă cu domnul meu deloc...zeci de gânduri într-o fracțiune de secundă, în care eclerul coboară, eu fac ochii cât dovlecii și domnul îi mulțumește Domnului că nu i-am rupt portiera.

Da, după cum probabil v-ați dat seama, NU era mașina mea, însă eu diferențiez mașinile pe baza a două categorii: dupa mărime și după culoare. Și, cum era fix o mașină mică și roșie, ca a mea, nu îmi gasesc nicio vină. 

In fine. Totul s-a terminat cu bine, domnul a fost drăguț, mi-a zis să nu-mi fac probleme, iar eu am plecat și am încercat să deschid următoarea mașină mică și roșie din parcare, și, din fericire, era a mea.

Cand am trecut cu mașina pe lângă el, domnul încă râdea(cred că nu i s-ar fi părut asa amuzant daca plecam cu o mașină mare și albă :) ). Probabil o să râd și eu imediat ce mi se digeră jumătatea de ecler și pot respira iar.

Nu, nu se termină aici,că am ajuns acasă și mi-am adus aminte, înainte să intru, că nu am verificat cutia poștală azi. Așa că am încercat să bag cheia să o deschid, dar, din cauză că azi noapte a nins-viscolit-iernuit, interiorul era congelat și cheia nu intra. Așa că atunci când vecinul de la casa de lângă a venit la geam să tragă draperia eu eram cu gura lipită de cutia poștală, încercând să îi suflu aer cald în yală, să o aduc la viață. Am abandonat proiectul când l-am văzut pe vecinu' cu pupilele dilatate iar acum nu știu dacă am ceva în poștă sau nu. Cred că aștept să adoarmă toată lumea și mă întorc la locul faptei.

Și cam astea au fost cele 30 de secunde de glorie ale zilei, cu bonus de 15 la cutia poștală. :)

Zboară, puiule, zboară !

 Am îmbătrânit. Mult și repede. Dacă ar fi să estimez, vreo 20 de ani în 12 luni. Cum știu?  Pai ultima oară am fost cu avionul în România acum aproximativ 12 luni, și nivelul meu de toleranță era rezonabil,  aș zice, iar azi, când am urcat iar intr-un avion cu conaționali, am gândit și simțit ca o bătrână de 60+. De unde și estimarea.

Să fi fost de vină și faptul că am zburat cu Wizz?(de obicei zburăm cu Ryan). Or fi oamenii altfel? 60% din ei erau naționalități conlocuitoare, asta clar. Asta, adunat cu o întârziere de minim 30 de minute- egal setting perfect pentru cele mai frumoase povești și întâmplări. 

În primul rând,  pentru că la poarta de îmbarcare se tot scanau biletele,dar jos nu deschisesera ușa,  la un moment dat ne-am blocat cu to(n)ții. Aici simt nevoia să fac o precizare: de fiecare dată noi așteptăm să se îmbarce toată lumea și ne ridicăm de pe scaune (printre) ultimii, însă azi eu nu am avut chef să stau jos, știind că urmează un zbor de 3h în care oricum asta voi face, așa că am zis că, dacă tot vreau să stau în picioare, I might as well să stau la coadă.  Partea relaxată a binomului nostru s-a așezat (oricum in avion am stat în emisfere diferite), iar eu m-am așezat la coada neaoșă care avea să-mi aducă subiecte pentru azi.

Primul pe listă,  Băsescu.  A fost cu noi în avion, îl observasem de la coada de la pașapoarte și chiar vorbisem cu D că poate stă lângă mine, să depănăm amintiri. N-a stat. Însă nu a trecut neobservat, firește, și a fost subiect de discuții pentru cei din spatele meu. Ba că ce o face la low cost,  ba că, dacă trece pe lângă ei, o să îl pună să zică un banc, "că el e cu bancurile"(de parcă bietul om era maimuță la circ, să execute numere amuzante), ba că una, ba că alta,  finalizând cu un apoteotic "poate vrea cineva să-l omoare și pune o bombă în avion". Când nu mai eram sigură că pot să ascult fără să intervin mi-am concentrat atenția pe cei din fața mea. Respectiv un tânăr de 24 de ani cu aer  de delicvent și un transilvănean rușinos/bleg/sau ce o fi fost de îl asculta pe delicvent.

Dar să încep cu începutul: tânărul, căruia NU i-a tăcut gura o secundă timp de 20 de minute(jur, pe ceas), repeta în loop aceleași informații pe care le recepționam printre damfuri de alcool (că băuse dimineață, după ce-l bătuse poliția).
Povestea lui: fără niciun motiv, poliția l-a oprit pe stradă,  i-a luat 2000 de euro din buzunar, i-a lăsat 500, apoi a dat în el ca surdu-n tobă, după care, 2 ore mai târziu,  a realizat că era omul greșit, si-au cerut scuze și  l-au lăsat să plece. 
Sigur că da! Nu a spus dacă a ajuns la aeroport călare pe un unicorn, pentru că ar fi fost la fel de credibil.
Oricum, nu se spălase pe cap, pentru că urma să meargă direct la ambasadă, în România, și să depună plângere.  Asta ca să știți și voi tot, și considerați-vă norocoși că citiți informațiile astea prețioase doar o dată.  Eu le-am auzit de 57 de ori, timp în care mi-a crescut și tensiunea, și alcoolemia, de la tânărul nedreptățit.

In fine, după lupte seculare ne-au lăsat în avion, unde 40% din pasageri încercau să își schimbe locul cu un altul, lucru extrem de haotic într-un avion plin ochi.
Apoi stewardesa a făcut instructajul celor care stăteau la mijlocul avionului, în dreptul ieșirilor de urgență.  Eu am auzit de multe ori instructajul ăsta,  am și stat pe locurile alea de câteva ori, și de fiecare dată suna cam la fel: "in eventualitatea improbabila in care avionul aterizează forțat,  dumneavoastră trebuie să trageți de maneta roșie, bla bla bla.."
Azi, la Wizz, a sunat cam așa:" să vă zic ce aveți de făcut: când avionul aterizeaza, dați asta la o parte, să nu ne rupem picioarele în ea, apoi trageți de maneta roșie,  o să se desfășoare toboganul și ne dăm pe el pe rând ". Jur că la primele  propozitii am crezut că nu am mai zburat eu de mult și acum se coboară și prin mijloc, abia când a zis de tobogan am realizat că vorbește despre situațiile de urgență. 
Apoi, în timpul zborului, când am avut turbulente destul de serioase, m-am gândit că poate stewardesa știa ceva,de era așa sigură pe ea, și m-am uitat după Băsescu, să văd dacă se simte amenințat.

Altfel, frumos. In spatele și în fața mea, o familie care zbura a 4 a oară (vă zic imediat cum știu, nu vă las în ceață) și care era obișnuită doar cu picnicurile la iarbă verde, pentru că urlau unii la alții "Marineee,vrei cafeaa?" "Nuu vreaaau!" , ii răspundea Marin. Apoi se simțea dator să își arate și el grija față de familie cu un "Puneți-vă telefoanele pe aviooon!!"(referindu-se, desigur, la mod avion), iar soția și fiica urlau, dragastos "Le-am puuus!!". Ceva frumos.

Așa.  De unde știu că era a patra oară când zburau? Păi să vedeți ce mică e lumea, că Marin și familia s-au intalnit în aeroport, la ghișeul de îmbarcări,  cu niște cunoștințe,  care zburau tot spre România.  Și dialogul a fost asa:
- Oo,salut, Marine, ce faci? Iubi, uite-l pe Marin!
- Salut! Ce faci?
- Bine, mergem în România! Si tu, nu?
- Da,și eu. Tu de unde vii?
(ăsta, siderat)- Pai..de aici, din Belgia. Merg spre casă, spre România...
- Aaa, eu vin din Laponia!!
Si uite așa am aflat și noi, amărâții care nu veneam de peste mări și țări, unde și-a făcut Marin vacanța.

Calcul simplu, deci: un drum din 2 zboruri spre Laponia, Laponia Belgia inca unul si al patrulea, hop, ăsta! La cum se comportau, alt avion sigur nu văzuseră. (Apropo, fiica și-a exprimat mirarea că există și alt aeroport în afară de cel din București, credea că e singurul din România...)
In rest, faptul că au stat fix în spatele meu și au mâncat chipsuri, apoi au mestecat gumă cu gura deschisă și au facut baloane nu au contribuit decât la agravarea misofoniei de care sufăr și care mă chinuie permanent.
Mă rog, de povestit ar mai fi, dar mă opresc aici, că am ajuns la capitală și mă scoate domnul în oraș.
Mai merg cu Wizz, a fost frumos. Not.

Gastric sleeve- operație de micșorare de stomac

 A trecut deja un an si jumătate de când m-am operat și nu am apucat să scriu despre asta.

Nu că murea cineva de grijă, dar au fost câteva persoane care m-au întrebat cum am reușit să slabesc așa mult și mă gandesc că poate sunt și altele interesate.

Deci secretul meu deloc secret ăsta e: am avut ambiție și mi-am tăiat stomacul! 😀

Nu eu personal, desigur, deși tare mi-ar fi plăcut, că salvam niște bani, dar, de când am încercat, pe la vreo 20 de ani, in fața oglinzii, să îmi mai fac o gaură în ureche și aproape am leșinat, m-am hotărât să las intervențiile din sfera medicală pe mâinile celor cu patalama.

Așa că am apelat la prietenul meu de nădejde, Google, și am căutat pe cineva cu un garaj liber și-un brici să mă ajute să scap de balans.

Și am găsit. În Antalya, la spitalul Mediterranean Health Foundation (ASV) Life Hospital. Bine, eu practic am găsit doar agenția (Aestetic Travel), am discutat, am întrebat prețul, că asta mă interesa în primul rând, și pentru restul ...am mers pe încredere iar ei s-au ocupat de tot.
M-au luat de la aeroport, m-au dus la spital, m-au cazat, mi-au asigurat un om de legătură/ghid prin spital/translator(că nu știau o boabă de engleză asistentele), analize, intervenția propriu zisă, medicamente, sfaturi...tot.
Eu doar am plătit, am stat cuminte 3 nopți în spital și...am slăbit 35 de kilograme.  Pas mal, să zic așa.

Cât despre preț,  deși inițial ziseseră undeva la 3000(2950, parcă), nu știu ce promoție am prins,cred că erau capsele mâna a doua sau ceva, că am primit o reducere de 300 de euro. Am acceptat,că nu era politicos să refuz.

Nu m-a durut, nu mi-a fost greu, am știut de la început la ce mă înham, nu am regretat nicio secundă,  este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut pentru mine.

Normal că fiecare om care face gastric sleeve trăiește diferit experiența, știu persoane cărora le-a fost greu o perioadă,  fizic, psihic, la care a durat puțin acomodarea cu noua viață, dar la mine a fost totul cum am visat și nu trece zi să nu mă bucur de alegerea făcută.

Ca date "tehnice" - operația este laparoscopică, se fac 3 incizii mici în abdomen, se capsează stomacul, se taie surplusul(80% din total), se înlătură, și tot ce rămâne este un stomăcuț de mărimea și capacitatea unei banane.

După operație trebuie urmat un regim alimentar mai strict: întâi doar lichide,apoi piureuri, apoi se introduc treptat alimentele, pentru a observa dacă ceva nu îți mai priește, pentru că practic se face o resetare și e posibil ca unele alimente să nu mai "intre", și sunt anumite categorii de care nu mai ai voie să te atingi: băuturi cu acid, alcool, etc.

Eu, care trăiam prin și pentru Coca Cola, am crezut că o să îmi fie imposibil să nu mai beau, însă nici nu a intrat în discuție să mă pot atinge de ceva acidulat în primele 6 luni, iar mai apoi, când, roasă de curiozitate și dor,am luat o gură, nu am regăsit nimic din gustul atât de iubit cândva.
Alcool oricum nu prea beam, dar un Hugo o dată la câteva luni n-a omorât pe nimeni, așa că e ok și aici, iar la mâncare acum pot spune că, deși sunt preparate care îmi fac rău și, therefore, încerc să le evit, nu mă opresc din a mânca ceva în mod special.  Unele pur și simplu nu mai merg (cum e burgerul, de exemplu, din care nu pot lua mai mult de 2 guri), dar altele cum-necum își fac loc lejer, cum ar fi prostioarele, că nu s-or alerga broccoli -ul cu kale-ul să vadă care îmi umple primul stomacul. Tot prăjelile,  bată-le norocul, sunt pe locul 1 pe lista preferințelor.

Așadar,  în altă ordine de idei( că mi s-a făcut foame tot vorbind de mâncare), experiența asta mie mi-a schimbat viața complet. Am trecut de la 46 la 38, de la a obosi când urcam o treaptă la a urca 3 etaje fără nicio problemă,  de la a nu-mi găsi niciodată haine pe măsura mea- la a putea purta orice cu încredere.

Și pentru că am tot așteptat să mă contacteze ăia de vând pastile "miraculoase" de slăbit,  să apar și eu în ziar cu "înainte" și "dupa" și să spun "Luați Slăbisil, e minunat!", dar nu m-a contactat nici naibii, am decis să spun adevărul și numai adevărul,  așa să mă ajute Dumnezeu! 😀

Hai, pa!