One of those days...

Era o postare pe Facebook în care scria ceva de genul ”uneori mă uimesc de câte idei bune am, alteori mă încalț cu fesul”. Mă rog, nu era chiar așa, am adaptat-o la folclor.
Dar una din zilele astea(menționate ca ”alteori”) am avut eu azi, și...se mai întâmplă să am, când și când. Și când.
Am fost dimineață la cimitir, la Bubu. Am luat flori, ca de obicei, am ajuns la mormânt unde, tot ca de obicei, apa se evaporase, așa că a trebuit să las florile puțin, să iau vaza în care stau ele de obicei, și să calc într-o lumânare topită pe care o vazusem și o ocolisem o dată. Pe moment nu mi-am dat seama, am observat în drum spre robinetul de la care iau apă, iar cînd am simțit am crezut că am călcat în noroi. Chiar dacă mi se părea super ciudat că era foarte cald noroiul, dar na, nu am stat să analizez. Am ajuns la robinet, am dat drumul la apă, să curgă în vază, dar apa nu, nu, s-a simțit generoasă, așa că a curs peste tot. A tâșnit ca un copil în pauză, când sună clopoțelul, și s-a împrăștiat în vază, pe lângă vază, pe fusta mea, pe mâini, pe picioare și pe tot ce se afla la un metru în jur.
Nu-i nimic, mi-am zis, și-așa voiam să mă spăl de noroi pe picior. Dau să mă spăl, ditamai ceara pe sandalo-piciorul meu. În fine, misiunea era deja compromisă, mi-am clătit ambele sandale, ambele picioare și ambele mâini și am pornit spre mormânt, să duc apa. De pornit am pornit eu, mai greu îmi era să mă deplasez, pentru că îmi alunecau picioarele în sandalele alea ca naiba, fiind pline de apă, și ele, si eu. Hârț, scârț, ce să mai, mergeam ca o vițică abia fătată. Atentă să nu scap vaza pe care aproape o umplusem cu apă, atentă să nu cad, atentă să nu trec de mormânt. Și aproape am reușit. Aproape, că înainte cu vreo 10 metri să ajung mi-a scăpat o săndăluță vreo 50 de cm mai în stânga, așa că a trebuit să calc pe pământ și să o încalț din nou, pornind la drum cu una bucata picior ud în sandală udă și alunecândă, și una bucată picior prăfuit în sandală murdară de pământ. Măcar cel din urmă nu mai aluneca.
Bun. Am ajuns la mormânt, am aranjat pe acolo ce era de făcut, și m-am așezat, cum fac mereu, pe ...el practic, că e înaltă lespedea și poate servi drept băncuță. Cât timp am stat am observat foarte multe furnici care se tot plimbau grăbite înspre și dinspre mine, și am încercat să le evit, dar la un moment dat am simțit cum urcă, harnicuțele, pe mine, așa că am tăiat-o scuturându-mă ca apucată.
Long story short, mi-am continuat drumul spre mașină și următoarele 2 ore scuturându-mă ca lovită de streche, de se uita lumea și își dădea coate(că nu mă ajută nici fața), și cred că vreo două băbuțe se pregăteau să-mi dea de pomană, dar le-a fost frică să se apropie.
Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa!

*Cu ce se alungă furnicile? Întreb pentru o prietenă.

Restaurant cherhana Histria

Sâmbătă am fost la Histria, la cherhana. Citisem pe Facebook despre locație, avea rating bun(4.7) și părea un loc potrivit pentru o evadare de weekend, mai ales dacă îți e poftă de pește.
Sunt vreo 65 de km din Constanța până acolo(plus-minus o oră) dar drumul e bun și am mers bine. Restaurantul e exact lângă cetatea Histria, pe care am și vizitat-o după ce am mâncat, în speranța că vom părea culți în ochii copiilor. Cred că disperarea mea de după 15 minute de stat în soare printre ruine a anulat orice speranță de încadrare în vreo secțiune elitistă, dar csf...
Când am ajuns la restaurant eram lihniți, așa că am murmurat printre dinți orice rugăciune mai știam pentru a convoca divinitatea și a ne primi mâncarea repede. Nu a venit repede, dar nici foarte mult nu am așteptat.(eu consider că ciorbele, care sunt deja făcute, ar trebui să fie pe masă în maxim 5 minute de la comandă, în condițiile în care mai sunt doar 3 mese ocupate pe toată terasa).
Am luat 2 borșuri de pește, un platou cald cu hamsie, chifteluțe de pește, pește pane și niște peștișori mai mari decât hamsia(nu cunosc peștii deloc, cer să fiu scuzată dacă toți sunt ”peștișori”).Platoul era pentru 2 persoane, dar a fost mai mult decât suficient pentru toți, mai ales că anumiți copii au strâmbat din nas, ba că hamsia e prea sărată(era) ba că vor să se joace și nu le e foame) . Am mai luat și o porție de somn prăjit, cu mujdei și mămăliguță(este că diminutivul este mai de efect decât dacă ziceam ”mămăligă”?).
Borșul de pește a fost bestial. Carnea a fost multă și gustoasă, el acru to perfection și parcă un pic afumat, iar prețul bun. 15 lei. Îl recomand sincer, noi am mâncat cu plăcere și am înțeles că zilnic fac borș, deci e și foarte proaspăt.
Platoul mi-a părut, când a ajuns pe masă, mic, că toate de pe el erau mici, invers proporționale cu foamea noastră. Dar, pe măsură ce am început să mâncăm din el, și am mâncat, și am tot mâncat, și încă mai era, am ajuns la concluzia că foamea judecase greșit. Dacă am fi comandat doar borșurile și platoul ar fi fost mai mult decât suficient. El a costat 65 de lei. Într-adevăr, hamsia sărățică, dar eu mănânc sărat, deci mi-a mers la suflet.
Apoi a venit și somnul, singurul la care am poză(blushing) pentru că eram sătulă și am avut timp și chef de finețuri. Prezentarea platoului ok, însă la gust...o mare dezamăgire. Știți cum v-am spus că mănânc sărat? Nici peștele, nici mămăliga și nici mujdeiul nu văzuseră sare în viața lor, prin urmare nu aveau NICIUN gust. Mămăliga era bine fiartă, dar complet fadă, mujdeiul era o zemișoară deloc iute și fără niciun gust iar peștele nu numai că nu avea gust bun, dar era ceva ciudat la el. Avea un gust...nu de stricat, ci mai degrabă de...clor,așa..sau ceva. Dubios. Somnul a fost 30 de lei, mămăliga 6 lei iar mujdeiul 3 lei. Iaca și poza.

Nu consider că am bătut drumul degeaba dar nici nu m-aș mai întoarce acolo. Vorba copilului meu ”mi-a plăcut dar nu mai vreau”. Dacă nu ar mai exista alternative, nici de loc de joacă(pentru că acolo e și un loc de joacă ce include o trambulină și niște legănuțe de copii mici) nici de cherhana și aș muri de poftă de pește poate aș mai face efortul. Altfel,nu. Drumul e lunguț iar acolo , în afară de a mânca și a vizita cetatea și muzeul despre care voi spune imediat câteva cuvinte, nu ai ceva face.
Da. Cu stomacul plin și motivați (mai mult eu, ce-i drept) de dorința de a insufla puțină cultură în mințile îmbuibate de kendama și clash royale ale copiilor, am zis să vizităm și cetatea, ingorând limbajul verbal și nonverbal al doamnei de la casierie, care, întrebată dacă e ceva interesant de văzut, a bâguit un”....mdaa...” neconvingător. Am ignorat muzeul în care am înțeles că era foarte foarte cald(nu au AC) și unde era tot 10 lei intrarea pentru adulți(copiii nu plătesc) și am luat bilete doar pentru cetate.
Mie niciodată nu mi-au plăcut ruinele. De niciun fel ;). De asta nu-mi place nici Atena, nu sunt nici fan Roma, și nu mă încântă niciun alt oraș antic ce are ca atracții turistice ruine, deci imaginați-vă încîntarea mea în fața unor cărămizi, în 40 de grade. Și, sincer, 10 lei de adult mi se pare mult, dat fiind că la Vulcanii Noroioși, unde am fost de curând, adulții plătesc 4 lei intrarea iar atracția e muuult mai interesantă decât pietrele astea. Dar na, trebuie să sprijinim aripa culturală a patriei. Așadar ne-am învârtit pe acolo, Răzvan voia să se cocoațe pe toate pietrele, ignorând atât sfaturile noastre cât și faptul că era în șlapi, Eduard căuta vestigii romane, iar eu îmi auzeam creierii sfârâind, așa că, 15 minute mai târziu, eram în mașină, în drum spre casă. Dar puteți admira imaginile pline de adrenalină chiar mai jos:

Și uite așa a trecut jumătate de zi, și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea mea! Stay tuned, mai am chestii de comentat, că ce bine ne pricepem toți la stâmbat din naaas! :D

Viața fără tehnologie

...nu e viață. Nu pentru mine. De ieri după-amiază(aproape 24 de ore!!!) nu am telefon. Adică, am o chestie de la care pot suna și la care pot răspunde, dar atât. Nu am facebook decât pe laptop, nu am whatsapp, nu am clash royale, nu am instagram, nu am internet decât pe laptop, nu am pinterest, nu am nimic practic. Nimic. Azi îmi iau un alt telefon pe care o să-mi instalez toate astea și sper ca încet încet viața mea să revină la normal. Trauma va dăinui o perioadă, rest assured, dar trag speranță că voi vedea din nou razele soarelui, că voi auzi ciripitul păsărelelor, că voi putea vedea luminița de la capătul tunelului. Pentru că nu, de ieri nu mă mai bucur de nimic. De ieri sunt prinsă într-o capcană invizibilă celorlalți oameni fericiți cu smartphone-uri, în care nu am chef de nimic, pentru că și dacă aș avea, nu aș putea, neavând telefon. #lifeistough
Și știu că eu am adus necazul ăsta asupra mea, știu asta, pentru că acum câteva zile mă gândeam, conștientă fiind că sunt dependentă de telefon și încercând(nu cu toate forțele) să găsesc o soluție să mă detașez puțin de el, mă gândeam la ce aș face dacă aș rămâne fără el. Et voila! Că nu mi s-ar putea adeveri O DATĂ, O DATĂ măcar, ceva pozitiv. Gen...ce aș face dacă aș câștiga la Lotto, sau dacă m-ar cere Chirilă în căsătorie, sau dacă aș inventa teleportarea. Nuuu! Astea nu se întâmplă. Mie mi se întâmplă să rămân fără telefon când m-am gândit la asta, să mi se strice 2(două) torturi perfecte de cât m-am mirat de ele de frumoase ce erau până n-au mai fost, mi se întâmplă să mă împiedic atunci când îmi doresc cel mai tare să n-o fac(nu că în general mi-aș dori să mă împiedic), și tot așa...
Tristă. Sunt tristă...în cel mai patetic mod cu putință. Tristă pentru că am rămas fără tot ce aveam în telefon(poze, mesaje, telefoane, secrete întâlniri) dar și pentru că mă găsesc așa de legată de un aparat mic (când aș fi putut să fiu dependentă de banda de alergare, de exemplu)
Gata. Mă duc să jelesc încă puțin, că la 14.00 mă duc să-mi iau in primire noul telefon. Eu atât vă spun: prețuiți-vă bunurile cât le aveți! :D Și faceți backup!!!

Festivalul gastronomic mexican

Am zis că scriu despre asta și așa o să și fac. Și, pentru că tot m-am pornit, o să scriu zilele viitoare și despre experiența la un alt local, ”La Oala” îi zice, tot din Constanța.
Acum. Nu sunt vreun critic culinar, departe de mine ideea asta, dar de mâncat pot spune că mănânc(mai des decât ar trebui :)) ) și destul de mult în oraș. Și am mâncat și în locuri mai selecte, și în restaurante sau taverne mai sărăcăcioase(îmi amintesc o tavernă în Grecia unde îmi era scârbă și să merg la toaletă, dar unde a trebuit să mâncăm, fiind singura disponibilă la acel moment, și unde am găsit o mâncare excelentă), și la noi, și afară, și nici străină de gătit nu sunt. Așa că pot declara cu mâna pe inimă că am gust și pot estima corect dacă mâncarea pe care o încerc e bună sau nu.
Acum câteva zile s-a anunțat cu mare tam-tam un Festival Gastronomic Mexican în Mamaia, la restaurantul hotelului Riviera, sub aripa protectoare a lui chef Scărlătescu. Pentru că am mai participat la festivaluri gastronomice organizate de el și am avut numai experiențe plăcute, și pentru că mâncarea mexicană este pe locul doi în topul preferințelor mele(Asian food rules) am fost mai mult decât incântată să merg și să văd despre ce e vorba.
Ajunși acolo(era 18.45) ni s-a spus că la 19 se deschide restaurantul, ceea ce știam, așa că ne-am așezat la masă și am așteptat cuminți până la 19.15 când s-a deschis bucătăria(aparent la 19 se deschide doar barul). În fine, neimportant. Festivalul însemna următoarele: prima pagină a meniului cu vreo 4-5 feluri de mâncare variate în vreo 10-15 moduri(2 supe, vreo 4-5 feluri de tacos, fasole cu porc, pui jalapeno,dorada nuștiucum și încă vreo două alte chestii), la prețuri de Mamaia, urmate de restul meniului, ceea ce m-a dus cu gândul că nu e un festival propriu-zis ci doar o promovare inteligentă.
Noi am ales o porție de fasole neagră cu porc și una de pui jalapeno și vreo 30 de minute mai târziu, timp în care tooooți ceilalți își primeau hamburgerii, salatele, pastele, scoicile și orice altceva comandaseră în cele 10 minute de când veniseră...am primit și noi ce comandasem.
Ce să zic... mâncarea mea se afla într-un bol în care pluteau niște felii de ardei iute, niște ceapă roșie crudă, câteva bucăți de porc, o jumătate de conservă de fasole roșie și o zeamă absolut dezgustătoare(probabil zeama din conservă amestecată cu niște apă de la canal), plus coriandru pe care personal îl detest, dar asta nu e vina nimănui. Fără sare, fără gust, fără niciun Dumnezeu.
Credeți-mă când vă spun că nu sunt pretențioasă la mâncare și că, în afară de câteva cazuri în care sunt fascinată de vreun gust inedit, mâncarea nu mă deranjează. Doar de două ori în viață mi-a fost scârbă să mănânc la restaurant. Aici, la Riviera, și la împinge-tava de care vă spuneam mai sus, ”La Oala”.
O să atașez și poze, să vă faceți propria impresie și să observați și bulbuceii din zeama care apropo era rece.

Asta a fost porția mea de fasole neagră cu porc de 28 de lei.O-ri-bil!
Celalalt fel de mâncare a fost, așa cum spuneam, pui jalapeno. Cu toții știm ce înseamnă jalapeno, da? Înseamnă iute spre foarte iute, cu iuțeala dată de ardeiul cu același nume. :) Ei bine, puiul din poveste era o bucată(mare, ce-i drept) de carne, frecată cu sos de ardei(foooarte puțin iute) care nu avea nicio treabă cu ardeiul jalapeno ci mai degrabă cu un gust de boia picantă. Puiul era bine făcut, era mult cantitativ însă relativ fad și fără nicio legătură cu mîncarea mexicană. Garnitură avea(cum puteți vedea în poză) vreo 4 fâșii de ardei . Gras. Și aia era tot. 38 de lei.

 Ce să mai spun? Că am plecat atât de dezamăgită de toată experiența...atât de supărată pentru bătaia de joc ce a reprezentat-o festivalul vieții...e inutil să mai spun ceva. Dar de scris tot am scris, că prea mi s-a părut treabă de mântuială și parcă n-om fi toți proști,așa,zic...

Căldură mare, moncher...

Îmi fierb creierii. Îi și simt, parcă. Gâlgâlgâl...Niciodată nu mi-au plăcut extremele astea. Prea cald..prea frig. Las-o la un 20 de grade și aia e...ne înțelegem.
Normal că dau și rateuri. Eu așa spun, că din cauza căldurii. Până la proba contrarie...
Azi aveam de făcut un tort. Adică am, că nu e gata încă. Normal că ieri, când am făcut piața, nu am fost în stare să mă organizez, așa că azi dimineață mi-am tot făcut liste, listuțe și curaj până pe la prânz, când am ieșit din casă în cele 35 de grade afară și 364 din mașină și am pornit spre piață. Am luat tot ce era pe listă și în plus(mereu iau și în plus, Doamne-ferește să nu mă lipesc de vreo chestie absolut vitală de care nu știam până atunci) și am plecat spre casă.
Am mâncat, toate bune și frumoase, până să  trebuiască să mă apuc de treabă și să văd că nu am smântână pentru caramel. Și nici alune. Și nici alte câteva nimicuri destul de importante pentru decor. Practic...jumătate de rețetă nu aveam. Afară, între timp, încă vreo 20 de grade în plus.
Ok. Nu-i nimic. Mă îmbrac(nu mai iau copiii că mai pierdeam 30 de minute și minim 100 de lei) și pornesc spre Mega, repetându-mi în gând tot drumul: alune, smântână, chestii pentru decor. Alune, smântână, chestii pentru decor. Alune...
Ajung la Mega, mega-fericită că nu am uitat ce trebuie să iau(mi s-a întâmplat și la liste mai scurte), cumpăr și plec spre casă. Intru în casă, îmi revizuiesc(pentru a 4775-a oară) ingredientele și constat că nu am smântână...pentru frișcă. Extrem de importantă pentru ganache. Și nici laptele nu-mi ajunge. Are you freaking kidding me???
Gâlgâlgâl...îmi fierb creierii. De căldură și de nervi.

Azi și altă dată

Azi a trebuit să cobor să îi dau un tort unui om pe care nu îl cunoșteam. Si cum mă îndreptam eu cu tortul în mână spre locul stabilit, cu vreo 5-10 metri înainte văd că un bărbat cobora din mașina proprietate personală(că doar nu intelectuală). Profitând de faptul că era exact ora stabilită și că omul comisese imprudența să îmi arunce o privire o fracțiune de secundă(lucru cu care nu sunt obișnuită din partea bărbaților), m-am dus glonț spre el.
- Cu mine vă întâlniți?
- Ha?!?
- Cu mine vreți să vă întâlniți ?
-....nuu...(!?!) (privindu-mă din ce în ce mai ciudat)
- A, bine, nicio problemă, răspund eu ca în filmele cu Stan și Bran, îndepărtându-mă nonșalant de el.

Evident că omul m-a privit mult (și ciudat) după, uitându-se, poate, cu coada ochiului, după vreo cameră ascunsă, iar eu, în timp ce mă pironisem mândră pe trotuar, așteptând următorul necunoscut bun de hărțuit, mi-am adus aminte o fază de acum mulți ani.

Trebuia să mă întâlnesc la Casa de Cultură cu viitorul meu soț, pe atunci prietenul meu. Și cum așteptam cumințică și întotdeauna punctuală (!) să ajungă, numa” ce văd pe partea cealaltă o fată că îmi face semne disperate cu mâna, pregătindu-se să traverseze. Eu, care ani mai târziu era să iau de două ori alt copil acasă de la școală, pe bază de miopie, mă fac, normal, că nu o observ și-mi văd de treaba mea. Care nu reprezenta mare lucru la ora aia. Fata traversează, tot o goană, vine glonț la mine și mă întreabă:
- Ești Silvia?
- Da!...
- Hai, să mergem! Vino!
Amu...precum că n-am fost nici tânără cel mai ascuțit creion din penar, am plecat cu ea, ce era să fac?  Mai ales că mă târa grăbită printre masini, prin intersecție. Și am mers, gânditoare, vreo câțiva metri, după care am grăit, adevărat, dar pe un ton blând, să nu supăr fata:
- Auzi? M-am gândit și...e posibil să nu fiu totuși Silvia pe care o cauți. Că eu trebuie să mă întâlnesc cu prietenul meu acum, nu cu tine.(hashtag eudecâtzic, cum ar veni în zilele noastre).
Normal că pusă în fața acestei realități zdrobitoare,  răpitoarea fără voie a trebuit să-mi dea, cu părere de rău, drumul, iar eu am rămas până în ziua de azi cu zâmbetul pe buze la amintirea întâmplării care cine știe unde ar fi dus dacă nu mă lovea sinceritatea?

5 minutes of my life

Mă uitam la un serial. Mi-am adus aminte că voiam să mă pensez puțin. Am scos penseta, și în timp ce căutam oglinda mi-am adus aminte că trebuie să fac lista de cumpărături pentru un tort. Am plecat în sufragerie după rețetă și, în timp de o căutam, mi-am adus aminte că trebuie să estimez cam câte porții ies dintr-un tort, să știu cât fac. Am plecat în bucătărie, pe balcon, după formă, dar am mai multe și mi-am dat seama că nu știu care e aia de 20 cm. Am plecat în sufragerie după centimetru și pe birou am văzut o lumânare pe care am început-o mai devreme dar între timp sunase la ușă. Am mai pregătit 3 scoici mici pentru lumânare și am pornit spre bucătărie, să măsor forma, să calculez porțiile. Am măsurat ajutându-mă de centimetru, apoi am calculat ajutându-mă de cerc, 4 pensule de pe masă și umilele cunoștințe de matematică de care încă dispun. Văzând pensulele mi-am adus aminte că trebuie să termin de pictat un pahar și să iau alte pahare(numite de acum înainte ”pahare cobai”) de la maică-mea. Am terminat de estimat, am pus pensulele la loc, am dus cercul pe balcon, centimetrul în sufragerie și m-am întors în dormitor cu rețeta. Pe drum am văzut ușa la dulap deschisă și, înainte să o închid, am aranjat un raft de tricouri, că vreo două erau deranjate. Am revenit în dormitor. M-am așezat la laptop să scriu și mi-a bip-ăit whatsapp-ul să ies la plimbare. Ăăă...Ce voiam să fac...?