M-am uitat aseară la meciul Anglia-Columbia. Acum, că a început campionatul, am mai aruncat câte un ochi pe la meciuri, pentru că se uitau băieții, dar mai mult în fugă, însă aseară s-a întâmplat să mă uit cap-coadă.
Nu sunt fan fotbal, și niciun sport, în general. Prefer să mă uit la filme(serialele sunt my cup of tea). Dar aseară mi-am dat seama că, dintre toate sporturile, fotbalul e preferatul meu.Și cred că povestea începe în liceu, când îmi amintesc, clasa a noua fiind, că plecam de la ore(ne învoiau profesorii) la vreun meci important(pe atunci cred că aveam și echipă națională :) ). Normal că acasă nu mă uitam la meci, că găseam altceva mai bun de făcut, dar încet-încet am prins drag, datorită acestui obicei frumos, de fotbal.
Nu am, evident, o echipă favorită. Ar fi și greu, că nu mă pricep deloc. Când joacă două echipe îmi aleg preferații din considerente geografice. Aseară, de exemplu, am ținut cu Anglia, că am vizitat-o și că, na...Europa. Când a jucat Croația cu Danemarca m-am aflat într-un impas. Îmi plac ambele țări, Croația are forme de relief mai generoase, Danemarca e mai dezvoltată, hmm, tough choice. Nu mai știu nici pe cine am ales și nici cine a câștigat, că între timp mi-am adus aminte că plecăm în curând în Croația și am suprasolicitat iar Google Maps-ul.
Și, pentru că nu am echipe preferate, mă uit relaxată la meciuri. Îmi place că este un sport imprevizibil, niciodată nu poți spune, până la fluierul final, că gata, asta a fost. Aseară, de exemplu, era 1-0 pentru Anglia, au dat 5 minute prelungiri după cele 90 scurse și, în minutul 2 sau 3 din acestea 5, ce să vezi? A marcat Columbia. Din corner. Cu capul. E?
Și e foarte bine că nu am preferați, că aș fi murit de stress. Mă uitam aseară, la penalty uri, câtă energie era în jurul celor 5 care urmau să șuteze. Hai că la portar să zici că nu sunt așteptări mari(din partea mea, mă refer, sunt sigură că cine-i plătește salariul nu gândește la fel). Dar poarta e așa mare, el e așa...normal, iar cel care șutează e foarte foarte aproape. Tocmai de asta presiunea mi se pare pe umerii(sau picioarele) celui care se presupune că trebuie să marcheze. De exemplu, aseară primii 3 marcaseră, la ambele echipe, și se pregătea al 4 lea. Cu toți ochii de pe stadion pe el. PE EL: Eu tăiam tensiunea cu cuțitul la mine în dormitor, dacă eram în locul lui leșinam direct.În fine, bine că nu e cazul.
Îmi mai place cînd șutează cineva lung, mi se pare așa, ca la ruletă. Eu nu văd să nimeresc nici coșul de gunoi de lângă mine, trebuie să țin o mână pe el și una pe ce urmează să arunc, zici că citesc în Braille, așa pipăi, și aștia se aventurează să trimită o minge la mama naibii, unde văd ei o pată de culoarea echipamentului echipei lor. Culmea e că, de cele mai multe ori, nimeresc.Și, când au unii mingea, hop, deodată vezi că vine unul mai agil și le-o șutește, și vânătoarea se reia. Parcă mă uit la Tom și Jerry pe repeat. Iar arbitrul, săracul...Doamne, ce mai aleargă. Mă uitam aseară și oboseam doar când îl vedeam ce viteză bagă, zici că voia să ajungă înaintea balonului.(pai nu știu eu termeni specifici? ) Și tot pe el se supără(bine, știu că e teatru) jucătorii, când dă un verdict. E ca la mine cu băieții mei. Ei fac prostii, eu încerc să fac dreptate, dau un verdict și, inevitabil, unul din ei se supără.Și i se pare nedrept. Nu ai cum să mulțumești ambele părți, chiar dacă iei decizia corectă.
Și cum cad ei, artistic, așa. Tot ca băieții mei, uneori, care exagerează mai ceva ca într-o tragedie greacă . Deci partea de divertisment e asigurată din plin.
Și tot din plin mi se pare un sport masculin. Îmi place violența strecurată printre picături, moderată de teama unui cartonaș. Îmi plac picioarele ”scăpate” din greșeală în spate, capul ”alunecat” în gura adversarului, trasul de haine și nervii din priviri. Spre deosebire de sporturile de contact, unde mi se pare o luptă nejustitificată de altceva decât de premiu, aici lupta, agresiunea, nervii și violența sunt justificate. Și temperate. Păi cum să nu te enervezi când vezi că îți taie fața ăla cu tricou de altă culoare? Sau când te împinge și nu mai poți prelua mingea? Sau când te înjură? Om ești! :)) O merită! Deci și partea ușor agresivă, de refulare, e acoperită. :)
Îmi mai place că, de obicei, antrenorii sunt foarte eleganți. Aseară, de exemplu, antrenorul Angliei (cred că al lor era) avea un costum la trei piese, din care renunțase la sacou, și rămăsese cu cămașa și vesta, care îî stăteau atât de bine, zici că era pe podium. Îmi amintea de Răzvan Lucescu, știu că și el a avut perioada lui de glorie(o mai are?nu mai știu nimic de el. Dar, nefiind în contactele mele de Facebook, ce șanse erau să știu? :)) ) Iată cum,deci, astfel se acoperă și latura trendy a acestui subiect generos, fotbalul. :)
Concluzie? Fotbalul e un sport complex, care acoperă toate punctele mele de interes, și care, în mod ciudat, mă relaxează. Așa că mă mai uit. Acum vă las, am înțeles că Anglia va juca cu Suedia, și trebuie să iau o decizie. Pe cine nenorocesc, că așa se întâmplă de obicei, preferații mei pierd. :D
..deci am fost în Malmo și în Manchester. În Malmo era curat, civilizat, dar cam neprietenos pentru gustul meu. În Manchester, pe de altă parte, am mâncat la..
miercuri, 4 iulie 2018
miercuri, 27 iunie 2018
Păsările de la ora 5
Le știți? Mie îmi sunt cunoștințe vechi. Mă trezesc, cu precizia ceasurilor elvețiene, din cele mai vechi timpuri ale mele. Fix la ora 5. Dimineața, că altfel nu s-ar povesti.
Sunt unele anume, nu orice fel de păsări. Unele gălăgioase la extrem și numeroase peste poate.Îmi amintesc exact diminețile când eram feciorică și încercam să dorm după vreo chindie reușită, iar ele, drăguțele, găseau ceva de comentat când nici nu se crăpa bine de ziuă.
Și nu, nu știu cum arată, că sunt mereu fie prea nervoasă, fie prea somnoroasă(fie ambele, plus bonusuri) pentru a mă ridica să le vizualizez. Și, până la urmă, la ce mi-ar servi? Oricum nu îmi plac păsările de când mă știu și mi-e frică de ele din 1963, de când cu filmul cu același nume al lui Hitchcock. Sau, mă rog, zile mai târziu, când l-am văzut eu.
Acum vreo două dimineți, de exemplu, ciripeauo-croncăneau atât de tare încât nu mi-am imaginat alt subiect de dezbatere decât situația politică tensionată din țara noastră.Ce să te învrăjbească, altceva, la o oră atât de mică?
Să ne înțelegem. Ori am eu ghinion mereu de dormitor cu fereastră spre spatele blocului(că n-aș nimeri și eu un tramvai, un tren, un avion) ori astea-s peste tot, ori mă urmăresc pe mine pe unde mă mut(știu că varianta asta pare mai paranoică, dar, după toate serialele pe care le urmăresc eu, credeți-mă, e pistol cu apă față de ce scenarii aș putea avea). Indiferent de răspuns, păsările de la ora 5 sunt parte marcantă a vieții mele, încă din fragedă pruncie, alături de păsările de orice oră, care sunt mai liniștite, dar prezente, de câinii schelălăitori, de pisicile în călduri, care sunt insuportabile într-o anumită perioadă a anului(lungă, dar anumită) și de bebelușii plângacioși(nu ai mei toți) al căror urlet pare să traverseze orice formă de așezare omenească.
În rest, când nu e nuntă la etniile conlocuitoare, e chiar liniște în cartier.

marți, 29 mai 2018
Despre CeLeSfinte.
Acum îmi dau seama că am pus titlul ăsta și e posibil ca el să atragă persoane religioase, în căutare de sfaturi pioase. Nu, nu e cazul, n-are nicio legătură cu biserica ce urmează să povestesc. Acum sau vreodată. Îmi pare rău.
Așa cum, cititori fideli cum vă cunosc, știți deja, mașina mea s-a dus într-o lume mai bună. Sper, altfel suntem amandouă părțile necăjite. Mă costă mai mult să o fac decât prețul ei actual, așa că pentru moment fac două lucruri:
1. Aștept să-mi doneze cineva un Range Rover nou-nouț.( Alb, vă rog. Mulțumesc.)
2. Conduc, cu împrumut, cea mai smecheră mașină pe care am condus-o eu, neam de neamul meu, de fapt, de la maimuță la robot. Mașina soțului meu.
De un an, de când o are, nu am condus-o niciodată. Mă rog, am fost o dată prin Mamaia,astă iarnă, la insistențele lui, de am condus 10 minute pe drum drept să văd cât de repede se accelerează.(rămânând, totuși, în viteza legală ;) ) M-a speriat și atunci(mașina, nu el) și mereu. O vedeam mare, complicată, și. cel mai important, hidramată, ceea ce eu, în 20 de ani de condus non-top manuală, consideram ozene-iesc. Așa că pe principiul ”thanks, but no, thanks” o evitam ori de câte ori omul, binevoitor (și curajos, if u ask me) mi-o oferea spre condus.
Trecu o zi, trecură trei, vorba poetului (da, mai inserez citate ici, colo, să vă impresionez cu vastele mele cunoștințe literare. Sper să reușesc, că mai am puțin și epuizez tot ce știu) și iaca momentul zero cum veni el și mă luă pe nepregătite, exact așa cum surprinde iarna, în fiecare an, autoritățile. Mașină, nu, nevoie, da. Domnul urma să plece câteva zile din localitate, așa că singura concluzie logică a fost să folosesc mașina lui. Da, simplu de zis, sigur, doar că nici când urma vreun examen prin facultate nu eram așa agitată și stresată și nu-mi dădeam atât de puține șanse de reușită. Nu am putut să dorm 3 nopți și 3 zile de grijă, de zici că urma să pilotez Air Force One. Și dă-i, și luptă, neicușorule, traininguri, tutoriale, teste(TOATE numai și numai din partea mea, proprietarul era foarte liniștit. Abia când urma să ies pe ușă și m-a văzut mov de emoție cred că s-a speriat și mi-a zis că dacă nu mă simt pregătită și nu vreau mai bine să nu mai plec cu ea. Prea târziu, însă. Eram hotărâtă să-mi înfrunt demonii).
Îmi repetasem, în gând toate literele alea ciudate și ce înseamnă fiecare, și acum mi se amestecau în cap...R...D...P..N...MM...dar era momentul să acționez, nu mai era cale de întoarcere. Practic, îmi era frică de două lucruri: să îmi amintesc ce face fiecare literă și să nu calc, naibii, frâna cu stângul. Să nu folosesc stângul deloc, de fapt. Că mă gândeam eu că volanul tot așa se ține.
Știu că vă mușcați pumnii până la sânge de emoție, deja, așa că nu vă mai fierb: a fost mult, muuuuult mai ușor decât mă așteptam eu, nu am avut nici atunci, și nici măcar o dată, zilele astea, instinctul de a folosi piciorul stâng, sau de a schimba viteza, nu am pus frână bruscă, am parcat lateral exemplar(ca de obicei, mulțumesc frumos) și...m-am cam îndrăgostit de mașina asta.
Și probabil că voi ați condus hidramată până acum, dar scriu și eu, pentru voi sau pentru ceilalți, impresia pe care o am eu când conduc mașina asta: știți mașinuțele alea electrice(din Satul de Vacanță) unde trebuie să calci doar o pedală și să ghidezi ușor volanul? Exact așa mă simt eu când o conduc. Ca într-o mașinuță din aia.Ea merge singură, eu doar o alint puțin. Și ea e cuminte și toarce(i-am scăzut și consumul, apropo, atât de atentă sunt cu ea) dar știe să fie și extrem de rapidă, la nevoie, și parcă plutești, așa, când o conduci, și îți dă o stare de bine.
Acum, la rece, când mă gândesc câââât de stresată am putut fi că nu mă voi descurca, îmi vine în minte un singur lucru: știți că se spune despre mașinile astea șmechere că sunt pentru proști, atât de ușor se conduc. Cred că m-am temut că nu o să fiu suficient de proastă. M-am speriat degeaba. ;)

vineri, 25 mai 2018
Am o față populară, csf...
In fiecare vineri am ore la două grădinițe, la una termin la 11 și la a doua, aflată la 10 minute distanță, încep la 11.30, așa că aștept cumințică în mașină, făcându-mi de lucru, până pe la și 25, când intru în clădire. Chestia asta se întâmplă de un an, aproape. Săptămânal.
Azi ajung, ca de obicei, pe la și 10, opresc mașina și butonam telefonul, să treacă timpul. Pe la și 15, mă trezesc la geam( (ul) deschis) cu un tătăiț.
- Bună ziua! Vă pot ajuta cu ceva? mă întreabă.
- Mnu. E ceva cu ce ați dori să mă ajutați?(presupun că 100 000 euro nu intrau în discuție, chiar dacă m-ar fi ajutat cu adevărat)
- Nu, întreb și eu.
- Întrebați pe toată lumea?
- Nu, dar am văzut că stați aici. (da, în caz că nu v-ați prins deja, era paznicul -sau ceva similar- din grădiniță, care-și făcea datoria, de altfel, dar m-a prins pe mine fără chef de amabilități)
- Da, aștept să intru la oră, predau aici.
- Predați aiiici? își lungește gâtul circumspect, subțiindu-și glasul.
- ...da. După cum am zis deja.
- Păi nu v-am mai văzut.
- Vin săptămânal. Azi am altă mașină (musai-musai să vă povestesc ceva apropo de această altă mașină). Poate de asta nu mă recunoașteți. Nu e problemă, mă îmbogățesc.
- Și ce predați?
- Engleză.
- Hm. Engleză??( zici că aș fi zis că predau sanscrită, to say the least)
- Da.
- Hm.
- ...
Se indepărtează 30 cm de mașină. Se apropie iar.
- Că nu știam.
- Ei, acum știți.
Se îndepărtează iar. 40 de cm. Mă trezesc cu el la geam din nou.
- Că și femeile pot fi teroriste, și mă gândeam că eu stau chiar aici, să nu fiu prima victimă.
- ...Uochei...Stați liniștit. Nu sunt teroristă.(o fi vorbit cu bărbate-miu ? ). Totul e ok.(o să închid geamul acum, totuși, nu că sunteți ciudățel, dar așa, preventiv).
Și aia a fost. 10 minute mai târziu, când am sunat la interfon, să intru în grădiniță, a apărut de prin niște boscheți, de prin curte, și a făcut o glumă (sper) întrebându-mă cine sunt și cu ce mă poate ajuta. Am pitit grenadele și am intrat fără să îi mai zic nimic.

joi, 17 mai 2018
Wake up and shine!
Mi-ar plăcea să facă cineva un film (scurt, na!) despre senzațiile unui om trezit din somn. Nu brusc, pentru că:
1. Ar fi un film foarte, foarte scurt.
2. Senzația simțită atunci când te trezești brusc nu are nicio legătură cu cea prin care treci atunci când, să zicem, dormi și te strigă un copil din camera cealaltă.
Când tu dormi somnul tău cel mai dulce și auzi fie o tuse, fie un ”maaamiii”, fie orice altceva, la început ți se pare că visezi. Ți se pare sau îți dorești. Potato-patato. Apoi se aude iar, și simți cum somnul și starea de bine îți dispar treptat, dureros, ca și cum cineva ar smulge, straturi-straturi, foițe subțiri de bucurie de pe tine. Și dispare totul încet, ca paginile unei cărți în bătaia unui vânt șuierător. Și încerci să tragi înapoi somnul, să îți așterni iar pe corp toropeala plăcută, dar sunetul persistă și somnul dispare ca o fantomă pe care o vezi, dar n-o poți atinge. Ca și cum sufletul se desprinde de corp și râde de el de undeva de sus. Cred că așa e și moartea(de bătrânețe, nu de accident brutal), doar că în cazul morții nu mai apuci să te ridici și să înjuri.
Mi-ar plăcea să se facă un film cu toate astea. Poate așa ar înțelege și neinițiații cafeaua de dimineață, fețele urâcioase, mormăiturile și lipsa dorinței de comunicare.

Another one of those days
Oh ... oh. Și cât de multe am de spus despre ziua mea. Până acum. Nu mai ies din casă azi, încerc să evit vreun update la articolul ce urmează.
Totul a început relativ bine, zic eu. Da, normal, am avut mult de lucru azi și am alergat ca nebuna între două grădinițe, iar una din clase mi-a scos încă un mănunchi de păr alb, dar ce nu trece cu o cafea și / sau o cutie de vopsea, nu?
Și da, când am plecat de la muncă și m-am îndreptat către Auchan, am prins barieră și am stat 10 minute înainte să treacă un tren, apoi încă 10 minute, de am crezut că s-a blocat semaforul pe lumină roșie și sunet asurzitor, dar de fapt mai trecea un tren (what were the odds? ), deci a mai durat un sfert de rezervor (nu, nu am mai oprit motorul a doua oară, nu credeam că mai trece ÎNCĂ un tren, duh!), dar eram încă zen-ish (cât de zen pot fi la această vârstă memorabilă).
Și da, îmi pusesem pantaloni, deși ieri am murit de cald și am jurat că o să port rochie sau fustă până în decembrie, dar pentru că dimineață am văzut nori negri deasupra Londrei și telefonul anunța ploaie (mulțumesc, AccuWeather) și n-am vrut să "mă leg de tine, pământule (...)" prin stropi mari de noroi, la ora 12 cine murea de căldură și dansa paparudele în gând? Subsemnata, desigur.
Nimic nu prezicea, totuși, ce urma să se întâmple . Mai iau un Extraveral și revin.
Eram, așadar, pe centură, conduceam, vrum, vrum, când, deodată, trosc! și aia a fost. Am crezut că am pană, și chiar mă gândeam că a sosit momentul să văd dacă și unde am roata de rezervă, dar nu, de ce să fie ceva așa simplu? Bordul meu se aprinsese ca un Boeing, iar mașina mea, God rest its soul, devenise mai tăcută decât mine în liceu, când mă întreba profa de mate ceva. Orice.
Puf! Pur si simplu. Abia am avut timp să trag pe dreapta, într-o curte a unui depozit, ceva. Și dă-i, și sună, și cheamă, și îngrijorează-te.
Vorbeşte taică-miu la un service, toți mecanicii ocupați(obviously), singura soluție- să vină o platformă să o ia, și mâine dimineață să se ocupe cineva de ea.
Eu,mai tânără, mai neliniștită și aparent mai prostuță, mă gândeam că na, până mâine e cale lungă, mie îmi trebuie ACUM mașina(aveam și piață de făcut și copii de cules) așa că vorbesc la un service care era acolo, aproape de locul cu pricina, să vină să ia pacientul, să îl resusciteze, să plec și eu acasă și viața să revină la normal. Sau cel puțin așa visam când l-am sunat pe taică-miu să anuleze platforma, că am găsit eu soluție chiar acolo, în buricul târgului.
Buun. Vin 4 flăcăi de la service, încearcă să îi dea cheie, că eu îi tot frecam la cap cu : diagnostic! diagnostic! să merg să cumpăr ce îi lipsește, să îi pună ăia la loc..chestia și să plec acasă. Se înnegresc toți, că nu sună bine, că pare grav, că mama lor de pesimiști, și încep să o împingă spre service. În momentul ăsta închipuiți-vă un cortegiu funerar, mortul fiind mașinuța mea urâțică, pe lângă, cei patru ciocli, și, în spate, îndurerată, în pantaloni pe 21 de grade, văduva suspinătoare, eu.
Între timp ajung și ai mei, îi mai dau ăia una, două, patruzecișinouă de chei, tot nașpa treaba. Ok, ce e de făcut?(am menționat că mă plictisesc teribil treburile astea car-related,de bărbați? Mă plictisesc teribil)
Pai trebuie urcată pe rampă, învârtit motorul manual, dată baia de ulei jos,o fi bieleta, o fi cureaua de distributie, o fi mama, o fi tata...dar noi abia peste 3 săptămâni avem liber la service. Bine, boss, mersi pentru nimic. Sună iar la ăla cu rampa, hai, vino totuși, ia-o și du-o la service, că glumeam când am zis să nu mai vii, ce naiba, crezi și tu orice?
Sună soră și cumnat. Cere mașină împrumut. Pornește spre ea, pe jos, exact în momentul în care începe o ploicică conformă. Ferește-te de doamna de 90 de ani de la volanul Loganului care dă cu spatele fără să se uite. Fă 1:1 cu Loganul și uită-te urât la băbuța nedumerită care nu înțelegea în ce i s-a blocat mașina. Da, doamnă, eu eram, mă scuzați.
Pleacă spre Auchan, fă piața. Cumpără trei sacoșe din cele noi, verzi, finuțe, eco-friendly, pe care le-au băgat acum. Finuuțe, pufoșele, frumușele, dar se rup și dacă strănuți spre ele. Două le-am luat în mână și a treia în brațe, că s-a rupt în toate modurile posibile
Mai iau un calmant și vă zic finalul.
Mbun. Până aici ați înțeles cam cum stătea treaba. Am ajuns acasă, am jurat pe roșu că nu mai ies azi, să nu mi se mai întâmple nimic, dar că e musai să scriu despre toate astea, că prea s-au adunat ca moșii în parc vara.
Și mă pun la laptop, și încep să scriu frumos, pac, țac, expresii, locuțiuni, metafore, comparații, și sună interfonul. Mă ridic, răspund, mă întorc la laptop(scrisesem cam jumate din articol) și încep să scriu iar. Doar că...ce să vezi? Ceva se schimbase. Eu scriam ”Eu”, pe ecran apărea ”I”. Hm. Iar. Eu scriu ”Eu”, hop, un autocorrect trimis de Aghiuță transforma în ”I”. Mă uit un rând mai sus, totul scris în engleză. Mă uit la TOT TEXTUL...totul tradus într-o engleză aproximativă. Uat. Dă. Faiăr.
Nu știu ce am făcut, dacă am făcut măcar ceva sau pur și simplu karma s-a gândit să-mi dea pachet complet azi, important este că am petrecut, apoi, jumătate de oră să rescriu textul, în română, după traducerea în engleză, care era vai mămica ei, cu spume la gură, cu un ochi plângând și unul râzând.
Îmi e și frică să dau ”Publicați”, îmi e și frică să merg în bucătărie să mă apuc de treabă, am de făcut un tort și mi-e că iese cozonac, îmi e și frică să mă gândesc că e abia 17.29 și mai am atât de mult din ziua asta.
Cu speranța că ce a fost mai rău a trecut, totuși, închei acum, și mă îndrept spre ceea ce sper a fi un sfârșit de zi liniștit. Atât îmi mai doresc azi.

vineri, 2 martie 2018
My baby...
Disclaimer:
Această întâmplare este reală. Niciun personaj nu este ficțional, dialogul s-a desfășurat întru totul după cum urmează, și nimeni nu a fost obligat/șantajat/amenințat să zică nimic. Acum sau vreodată.Așa să mă ajute Bunuțul!
Mă uitam cu Eduard la Guess my age și trebuia să ghicim(noi, opțional. concurenții-obligatoriu, dar...empatie, știți voi) vârsta unei persoane care era născută în anul în care a ieșit Matilda Pascal Cojocărița Miss România.(I know, right? ) Și Edu mă întreabă:
- Ce înseamnă Miss România?
- Cea mai frumoasă femeie din România.
- Pai nu erai tu??
- *aarrh..what?!?* Cine ar fi putut să creadă sau să zică asta vreodată?
- Așa consider eu.
Na, joac-o p-asta!

Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Bună! Sunt eu, nehoața prinsă la nefurat
Pentru cine nu mă cunoaște foarte bine, una dintre cele mai mari temeri ale mele este să îmi bipăie sistemul de securitate la ieșirea din ma...
-
Ati visat vreodată că mergeti pe strada si sunteti dezbrăcați? Nu? Eu da. De mai multe ori. Era printre cosmarurile mele recurente când er...
-
Cu doar un rucsac în spate, atât pentru a sublinia ideea de aventurieră dar mai ales pentru a nu plăti 84 de euro în plus cât costa bagajul ...
-
Și câte am să vă spun! O să încep cu detaliile administrative: zborul. Am zburat cu Air China și aș dori să las aici o notă către mine și ...