Sunt o divă, în felul meu...

Nici n-am inceput bine concediul si deja m-am facut remarcata. Dupa ce am mers doua ore din cele două ore jumate cu trenul bine mersi,doar putin stresata ca nu stateam pe locurile noastre, cu o statie inainte de Bucuresti era sa induc in eroare o doamna care avea locuri in vagonul 4, iar eu am fost suficient de amabila incat s-o anunt ca se afla in vagonul 2. Nu era 2, era 4. Noi aveam in 2, dar trenul era full, asa ca nu mi-am mai căutat locurile, am preferat sa ma stresez restul drumului, uitandu-ma dupa posibili platitori onesti de bilete la vagonul 4.
In fine, am ajuns in Gara de Nord si am iesit si eu pe la una din cele doua(sau,ma rog, 4,70,134,cate or fi) iesiri pe care le cunosteam si am comandat, pentru prima oara in viata mea, un Uber. Am apasat frenetic pe niste butoane si hop, mi-a scris ca ajunge intr-un minut la OMV. Super, doar ca eu eram langa un Mol, si am aflat ca OMV ul era, aproape evident, langa iesirea cealalta.Asa ca am pornit in fuga, nu de alta, dar vedeam pe telefon Uberul cum mergea, vrum-vrum, pe straduta, spre locul cu pricina.  Am gasit, intr-un final, si benzinaria, si masina, si as vrea sa profit de aceasta ocazie sa-mi exprim incantarea vizavi de conceptul de Uber. Moving on.
Am ajuns la hotel si m-am dus sa fac check in ul. Domnul amabil, eu prietenoasa, ca ma anuntase ca maine dimineata pot servi si o cafea in receptie,pana plecam la aeroport, si hai sa platesc, si stai sa-mi dea chitanta, si hai multumesc, si plec.
Da. Doar ca nu imi zisese nici ce camera avem si nu-mi daduse nici cheia, dupa cum a tipat,dupa mine, recepționerul siderat. Dar impresie am facut sigur, dupa fața lui.
Apoi am ajuns in camera si, dupa olecuță de organizare, am intrat sa fac duș.
Cabina de duș scoate apă, ca sa zic asa, pe trei căi: prin niste orificii din perete, care or fi avut factorul X vreodata, la viata lor, dar acum doar scuipă, timid, niste apă care se prelinge pe faianță, printr-o pară de duș obisnuita pe care incercam eu să o fixez la apă caldă când am apăsat pe ceva si am aflat despre al treilea mod, si anume prin tavan, prin patrusutecincizecisitrei de găurele, prin care mi-a curs in cap un metru cub de apa rece ca gheata, tăioasă ca mustața, si care m-a facut sa urlu ca din gura de șarpe, de au auzit, cred, și cei din hotelul de vizavi.
Da. Stiu sa ma fac remarcata. Mai ramane sa fie si pozitiv.

La Tavola Constanta

Obisnuiam să mâncăm des la Tavola inainte, mancarea era acceptabilă ca pret și delicioasă ca gust. Apoi s-a scumpit(considerabil, pentru bugetul meu) asa ca am mai rărit-o cu vizitele, dar stiam că e un loc pe care ma pot baza daca vreau sa mananc bine.
Am fost azi cu baietii, ne era foame si era la indemana. Nici ca puteam sa plec mai dezamagita (ba da, am fost super dezamăgită de La Oala, sau ceva de gen, unde am mancat cea mai proasta si mai suspecta impinge-mancare ever) .
Azi am luat o ciorba de burta, care era mult sub nivelul unei ciorbe de burta acceptabile, o supa crema de mazare, care era, de fapt, rezultatul nefericit al unei cantitati de mazare fiarta in apa si pasata, cu gust de menta doar asa, de parca amestecasera cu lingurita de la limonada, in rest cu gust tern si trist, doua pulpe de pui cu carne neagra pe alocuri, un semi piure care nu cunostea notiunile de sare, lapte, unt, unde cartofii vazusera niste apa si, la un moment dat, pentru cateva secunde, un instrument de pasat, apoi pesemne intervenise ceva si persoana responsabila cu piureul abandonase misiunea pentru ceva mai interesant, asa ca in farfuria noastră zaceau bucati mari de cartofi amestecate cu un piure fad si, nu in cele din urma, o salata de ton cu maioneza si maioneza, cu extra maioneza. 53 lei toata distractia, ca am avut si patru chifle. faramicioase.
Ce să zic...mi-am luat adio cu tristete de la Tavola, incercand, inca o data, sa înțeleg de ce exista inca mentalitatea asta de "lasa, că merge si asa", cand ar trebui,de fapt, sa fie o competiție win win pe piata alimentatiei publice si nu numai.


In alta dezordine de idei, scriu de pe telefon, incantata, initial, ca voi putea face asta si asa, dar frustrata pana peste poate ca nu mi accepta autocorrectul cu diacritice. mai lucrez la asta.

Fotbal

M-am uitat aseară la meciul Anglia-Columbia. Acum, că a început campionatul, am mai aruncat câte un ochi pe la meciuri, pentru că se uitau băieții, dar mai mult în fugă, însă aseară s-a întâmplat să mă uit cap-coadă.
Nu sunt fan fotbal, și niciun sport, în general. Prefer să mă uit la filme(serialele sunt my cup of tea). Dar aseară mi-am dat seama că, dintre toate sporturile, fotbalul e preferatul meu.Și cred că povestea începe în liceu, când îmi amintesc, clasa a noua fiind, că plecam de la ore(ne învoiau profesorii) la vreun meci important(pe atunci cred că aveam și echipă națională :) ). Normal că acasă nu mă uitam la meci, că găseam altceva mai bun de făcut, dar încet-încet am prins drag, datorită acestui obicei frumos, de fotbal.
Nu am, evident, o echipă favorită. Ar fi și greu, că nu mă pricep deloc. Când joacă două echipe îmi aleg preferații din considerente geografice. Aseară, de exemplu, am ținut cu Anglia, că am vizitat-o și că, na...Europa. Când a jucat Croația cu Danemarca m-am aflat într-un impas. Îmi plac ambele țări, Croația are forme de relief mai generoase, Danemarca e mai dezvoltată, hmm, tough choice. Nu mai știu nici pe cine am ales și nici cine a câștigat, că între timp mi-am adus aminte că plecăm în curând în Croația și am suprasolicitat iar Google Maps-ul.
Și, pentru că nu am echipe preferate, mă uit relaxată la meciuri. Îmi place că este un sport imprevizibil, niciodată nu poți spune, până la fluierul final, că gata, asta a fost. Aseară, de exemplu, era 1-0 pentru Anglia, au dat 5 minute prelungiri după cele 90 scurse și, în minutul 2 sau 3 din acestea 5, ce să vezi? A marcat Columbia. Din corner. Cu capul. E?
Și e foarte bine că nu am preferați, că aș fi murit de stress. Mă uitam aseară, la penalty uri, câtă energie era în jurul celor 5 care urmau să șuteze. Hai că la portar să zici că nu sunt așteptări mari(din partea mea, mă refer, sunt sigură că cine-i plătește salariul nu gândește la fel). Dar poarta e așa mare, el e așa...normal, iar cel care șutează e foarte foarte aproape. Tocmai de asta presiunea mi se pare pe umerii(sau picioarele) celui care se presupune că trebuie să marcheze. De exemplu, aseară primii 3 marcaseră, la ambele echipe, și se pregătea al 4 lea. Cu toți ochii de pe stadion pe el. PE EL: Eu tăiam tensiunea cu cuțitul la mine în dormitor, dacă eram în locul lui leșinam direct.În fine, bine că nu e cazul.
Îmi mai place cînd șutează cineva lung, mi se pare așa, ca la ruletă. Eu nu văd să nimeresc nici coșul de gunoi de lângă mine, trebuie să țin o mână pe el și una pe ce urmează să arunc, zici că citesc în Braille, așa pipăi, și aștia se aventurează să trimită o minge la mama naibii, unde văd ei o pată de culoarea echipamentului echipei lor. Culmea e că, de cele mai multe ori, nimeresc.Și, când au unii mingea, hop, deodată vezi că vine unul mai agil și le-o șutește, și vânătoarea se reia. Parcă mă uit la Tom și Jerry pe repeat. Iar arbitrul, săracul...Doamne, ce mai aleargă. Mă uitam aseară și oboseam doar când îl vedeam ce viteză bagă, zici că voia să ajungă înaintea balonului.(pai nu știu eu termeni specifici? ) Și tot pe el se supără(bine, știu că e teatru) jucătorii, când dă un verdict. E ca la mine cu băieții mei. Ei fac prostii, eu încerc să fac dreptate, dau un verdict și, inevitabil, unul din ei se supără.Și i se pare nedrept. Nu ai cum să mulțumești ambele părți, chiar dacă iei decizia corectă.
Și cum cad ei, artistic, așa. Tot ca băieții mei, uneori, care exagerează mai ceva ca într-o tragedie greacă . Deci partea de divertisment e asigurată din plin.
Și tot din plin mi se pare un sport masculin. Îmi place violența strecurată printre picături, moderată de teama unui cartonaș. Îmi plac picioarele ”scăpate” din greșeală în spate, capul ”alunecat” în gura adversarului, trasul de haine și nervii din priviri. Spre deosebire de sporturile de contact, unde mi se pare o luptă nejustitificată de altceva decât de premiu, aici lupta, agresiunea, nervii și violența sunt justificate. Și temperate. Păi cum să nu te enervezi când vezi că îți taie fața ăla cu tricou de altă culoare? Sau când te împinge și nu mai poți prelua mingea? Sau când te înjură? Om ești! :)) O merită! Deci și partea ușor agresivă, de refulare, e acoperită. :)
Îmi mai place că, de obicei, antrenorii sunt foarte eleganți. Aseară, de exemplu, antrenorul Angliei (cred că al lor era) avea un costum la trei piese, din care renunțase la sacou, și rămăsese cu cămașa și vesta, care îî stăteau atât de bine, zici că era pe podium. Îmi amintea de Răzvan Lucescu, știu că și el a avut perioada lui de glorie(o mai are?nu mai știu nimic de el. Dar, nefiind în contactele mele de Facebook, ce șanse erau să știu? :)) ) Iată cum,deci, astfel se acoperă și latura trendy a acestui subiect generos, fotbalul. :)
Concluzie? Fotbalul e un sport complex, care acoperă toate punctele mele de interes, și care, în mod ciudat, mă relaxează. Așa că mă mai uit. Acum vă las, am înțeles că Anglia va juca cu Suedia, și trebuie să iau o decizie. Pe cine nenorocesc, că așa se întâmplă de obicei, preferații mei pierd.  :D

..deci am fost în Malmo și în Manchester. În Malmo era curat, civilizat, dar cam neprietenos pentru gustul meu. În Manchester, pe de altă parte, am mâncat la..

Păsările de la ora 5

Le știți? Mie îmi sunt cunoștințe vechi. Mă trezesc, cu precizia ceasurilor elvețiene, din cele mai vechi timpuri ale mele. Fix la ora 5. Dimineața, că altfel nu s-ar povesti.
Sunt unele anume, nu orice fel de păsări. Unele gălăgioase la extrem și numeroase peste poate.Îmi amintesc exact diminețile când eram feciorică și încercam să dorm după vreo chindie reușită, iar ele, drăguțele, găseau ceva de comentat când nici nu se crăpa bine de ziuă.
Și nu, nu știu cum arată, că sunt mereu fie prea nervoasă, fie prea somnoroasă(fie ambele, plus bonusuri) pentru a mă ridica să le vizualizez. Și, până la urmă, la ce mi-ar servi? Oricum nu îmi plac păsările de când mă știu și mi-e frică de ele din 1963, de când cu filmul cu același nume al lui Hitchcock. Sau, mă rog, zile mai târziu, când l-am văzut eu.
Acum vreo două dimineți, de exemplu, ciripeauo-croncăneau atât de tare încât nu mi-am imaginat alt subiect de dezbatere decât situația politică tensionată din țara noastră.Ce să te învrăjbească, altceva, la o oră atât de mică?
Să ne înțelegem. Ori am eu ghinion mereu de dormitor cu fereastră spre spatele blocului(că n-aș nimeri și eu un tramvai, un tren, un avion) ori astea-s peste tot, ori mă urmăresc pe mine pe unde mă mut(știu că varianta asta pare mai paranoică, dar, după toate serialele pe care le urmăresc eu, credeți-mă, e pistol cu apă față de ce scenarii aș putea avea). Indiferent de răspuns, păsările de la ora 5 sunt parte marcantă a vieții mele, încă din fragedă pruncie, alături de păsările de orice oră, care sunt mai liniștite, dar prezente, de câinii schelălăitori, de pisicile în călduri, care sunt insuportabile într-o anumită perioadă a anului(lungă, dar anumită) și de bebelușii plângacioși(nu ai mei toți) al căror urlet pare să traverseze orice formă de așezare omenească.
În rest, când nu e nuntă la etniile conlocuitoare, e chiar liniște în cartier.

Despre CeLeSfinte.

Acum îmi dau seama că am pus titlul ăsta și e posibil ca el să atragă persoane religioase, în căutare de sfaturi pioase. Nu, nu e cazul, n-are nicio legătură cu biserica ce urmează să povestesc. Acum sau vreodată. Îmi pare rău.
Așa cum, cititori fideli cum vă cunosc, știți deja, mașina mea s-a dus într-o lume mai bună. Sper, altfel suntem amandouă părțile necăjite. Mă costă mai mult să o fac decât prețul ei actual, așa că pentru moment fac două lucruri:
1. Aștept să-mi doneze cineva un Range Rover nou-nouț.( Alb, vă rog. Mulțumesc.)
2. Conduc, cu împrumut, cea mai smecheră mașină pe care am condus-o eu, neam de neamul meu, de fapt, de la maimuță la robot. Mașina soțului meu.
De un an, de când o are, nu am condus-o niciodată. Mă rog, am fost o dată prin Mamaia,astă iarnă, la insistențele lui, de am condus 10 minute pe drum drept să văd cât de repede se accelerează.(rămânând, totuși, în viteza legală ;) ) M-a speriat și atunci(mașina, nu el) și mereu. O vedeam mare, complicată, și. cel mai important, hidramată, ceea ce eu, în 20 de ani de condus non-top manuală, consideram ozene-iesc. Așa că pe principiul ”thanks, but no, thanks” o evitam ori de câte ori omul, binevoitor (și curajos, if u ask me) mi-o oferea spre condus.
Trecu o zi, trecură trei, vorba poetului (da, mai inserez citate ici, colo, să vă impresionez cu vastele mele cunoștințe literare. Sper să reușesc, că mai am puțin și epuizez tot ce știu) și iaca momentul zero cum veni el și mă luă pe nepregătite, exact așa cum surprinde iarna, în fiecare an, autoritățile. Mașină, nu, nevoie, da. Domnul urma să plece câteva zile din localitate, așa că singura concluzie logică a fost să folosesc mașina lui. Da, simplu de zis, sigur, doar că nici când urma vreun examen prin facultate nu eram așa agitată și stresată și nu-mi dădeam atât de puține șanse de reușită. Nu am putut să dorm 3 nopți și 3 zile de grijă, de zici că urma să pilotez Air Force One. Și dă-i, și luptă, neicușorule, traininguri, tutoriale, teste(TOATE numai și numai din partea mea, proprietarul era foarte liniștit. Abia când urma să ies pe ușă și m-a văzut mov de emoție cred că s-a speriat și mi-a zis că dacă nu mă simt pregătită și nu vreau mai bine să nu mai plec cu ea. Prea târziu, însă. Eram hotărâtă să-mi înfrunt demonii).
Îmi repetasem, în gând toate literele alea ciudate și ce înseamnă fiecare, și acum mi se amestecau în cap...R...D...P..N...MM...dar era momentul să acționez, nu  mai era cale de întoarcere. Practic, îmi era frică de două lucruri: să îmi amintesc ce face fiecare literă și să nu calc, naibii, frâna cu stângul. Să nu folosesc stângul deloc, de fapt. Că mă gândeam eu că volanul tot așa se ține.
Știu că vă mușcați pumnii până la sânge de emoție, deja, așa că nu vă mai fierb: a fost mult, muuuuult mai ușor decât mă așteptam eu, nu am avut nici atunci, și nici măcar o dată, zilele astea, instinctul de a folosi piciorul stâng, sau de a schimba viteza, nu am pus frână bruscă, am parcat lateral exemplar(ca de obicei, mulțumesc frumos) și...m-am cam îndrăgostit de mașina asta.
Și probabil că voi ați condus hidramată până acum, dar scriu și eu, pentru voi sau pentru ceilalți, impresia pe care o am eu când conduc mașina asta: știți mașinuțele alea electrice(din Satul de Vacanță) unde trebuie să calci doar o pedală și să ghidezi ușor volanul? Exact așa mă simt eu când o conduc. Ca într-o mașinuță din aia.Ea merge singură, eu doar o alint puțin. Și ea e cuminte și toarce(i-am scăzut și consumul, apropo, atât de atentă sunt cu ea) dar știe să fie și extrem de rapidă, la nevoie, și parcă plutești, așa, când o conduci, și îți dă o stare de bine.
Acum, la rece, când mă gândesc câââât de stresată am putut fi că nu mă voi descurca, îmi vine în minte un singur lucru: știți că se spune despre mașinile astea șmechere că sunt pentru proști, atât de ușor se conduc. Cred că m-am temut că nu o să fiu suficient de proastă. M-am speriat degeaba. ;)

Am o față populară, csf...

In fiecare vineri am ore la două grădinițe, la una termin la 11 și la a doua, aflată la 10 minute distanță, încep la 11.30, așa că aștept cumințică în mașină, făcându-mi de lucru, până pe la și 25, când intru în clădire. Chestia asta se întâmplă de un an, aproape. Săptămânal.
Azi ajung, ca de obicei, pe la și 10, opresc mașina și butonam telefonul, să treacă timpul. Pe la și 15, mă trezesc la geam( (ul) deschis) cu un tătăiț.
- Bună ziua! Vă pot ajuta cu ceva? mă întreabă.
- Mnu. E ceva cu ce ați dori să mă ajutați?(presupun că 100 000 euro nu intrau în discuție, chiar dacă m-ar fi ajutat cu adevărat)
- Nu, întreb și eu.
- Întrebați pe toată lumea?
- Nu, dar am văzut că stați aici. (da, în caz că nu v-ați prins deja, era paznicul -sau ceva similar- din grădiniță, care-și făcea datoria, de altfel, dar m-a prins pe mine fără chef de amabilități)
- Da, aștept să intru la oră, predau aici.
- Predați aiiici? își lungește gâtul circumspect, subțiindu-și glasul.
- ...da. După cum am zis deja.
- Păi nu v-am mai văzut.
- Vin săptămânal. Azi am altă mașină (musai-musai să vă povestesc ceva apropo de această altă mașină). Poate de asta nu mă recunoașteți. Nu e problemă, mă îmbogățesc.
- Și ce predați?
- Engleză.
- Hm. Engleză??( zici că aș fi zis că predau sanscrită, to say the least)
- Da.
- Hm.
- ...

Se indepărtează 30 cm de mașină. Se apropie iar.

- Că nu știam.
- Ei, acum știți.

Se îndepărtează iar. 40 de cm. Mă trezesc cu el la geam din nou.

- Că și femeile pot fi teroriste, și mă gândeam că eu stau chiar aici, să nu fiu prima victimă.
- ...Uochei...Stați liniștit. Nu sunt teroristă.(o fi vorbit cu bărbate-miu ? ). Totul e ok.(o să închid geamul acum, totuși, nu că sunteți ciudățel, dar așa, preventiv).


Și aia a fost. 10 minute mai târziu, când am sunat la interfon, să intru în grădiniță, a apărut de prin niște boscheți, de prin curte, și a făcut o glumă (sper) întrebându-mă cine sunt și cu ce mă poate ajuta. Am pitit grenadele și am intrat fără să îi mai zic nimic.

Wake up and shine!

Mi-ar plăcea să facă cineva un film (scurt, na!) despre senzațiile unui om trezit din somn. Nu brusc, pentru că:
1. Ar fi un film foarte, foarte scurt.
2. Senzația simțită atunci când te trezești brusc nu are nicio legătură cu cea prin care treci atunci când, să zicem, dormi și te strigă un copil din camera cealaltă.
Când tu dormi somnul tău cel mai dulce și auzi fie o tuse, fie un ”maaamiii”, fie orice altceva, la început ți se pare că visezi. Ți se pare sau îți dorești. Potato-patato. Apoi se aude iar, și simți cum somnul și starea de bine îți dispar treptat, dureros, ca și cum cineva ar smulge, straturi-straturi, foițe subțiri de bucurie de pe tine. Și dispare totul încet, ca paginile unei cărți în bătaia unui vânt șuierător. Și încerci să tragi înapoi somnul, să îți așterni iar pe corp toropeala plăcută, dar sunetul persistă și somnul dispare ca o fantomă pe care o vezi, dar n-o poți atinge. Ca și cum sufletul se desprinde de corp și râde de el de undeva de sus. Cred că așa e și moartea(de bătrânețe, nu de accident brutal), doar că în cazul morții nu mai apuci să te ridici și să înjuri.
Mi-ar plăcea să se facă un film cu toate astea. Poate așa ar înțelege și neinițiații  cafeaua de dimineață, fețele urâcioase, mormăiturile și lipsa dorinței de comunicare.