TEDx Constanța. We are legacy! Partea 1.

Da,da, azi a fost a treia ediție de Constanța a TEDx. La prima nu eram pe plaiurile mioritice, therefore am lipsit motivat, dar anul trecut și anul ăsta am bifat cu succes și încântare prezența la acest eveniment frumos.
Inutil să menționez că, după extazul de anul trecut în care am fost profund impresionată de eveniment, așteptam ziua asta cu nerăbdare. Mi-am luat bilet încă de dinainte de a cunoaște speaker-ii, atât de nerăbdatoare. :) Și treaba a stat cam așa:
La fel ca și anul trecut, participanții au fost întâmpinați între 9.00 și 10.00 cu apă și cafea de la Starbucks, plus, bonus, aceeași priveliște încântătoare de pe terasa hotelului Zenith, unde s-a ținut, și anul acesta, evenimentul.
La ora 10, după o scurtă prezentare a organizatorului, a luat cuvântul primul speaker, Victor Rotariu, strateg, cercetător, polimat(încă nu știu ce înseamnă asta), trainer și alte câteva titluri. :) Și-a început și bazat discursul pe un grafic ce urmărea  evoluția omenirii de acum 200000 de ani până în prezent, pe conștient versus inconștient, pe care l-a comparat cu o maimuță sălbatică(hei, pe mine sigur m-a nimerit!)
A explicat cum, deși știm că anumite lucruri ne fac rău(social media în cantități mari, dulciurile, fumatul și alte vicii) noi continuăm să le facem deoarece inconștientul simte impulsul de a se proteja și a-și satisface nevoile primare de supraviețuire.
Un discurs tehnic pe alocuri(not my type) dar structurat curat, prezentat bine, concluzionat interesant: Conștientul este povestitorul vieții noastre, și daca vrem să schimbăm ceva trebuie să schimbăm povestea. Am și exemple, dar sper că nu vreți chiar mură-n gură tot TEDx-ul,nu ? Puneți mâna și veniți, pentru tips&tricks. ;)

După acest moment a urmat Simona Adam, manager de comunități, pasionată de bună guvernare și incluziune socială. Simona a avut un discurs foarte frumos, emoționant, spunând atât povestea ei de fostă bolnavă de TBC, salvată de o doamnă doctor sufletistă căreia îi datorează viața și multe lucruri bune învățate de-a lungul prieteniei create între ele, cât și povestea carierei ei ulterioare, când a avut șansa să lucreze atât ca director de cabinet al secretarului de stat Valeriu Nicolae, în cadrul cabinetului Cioloș, cât și la crearea și consolidarea Platformei România 100, MagicHome, O Masă Caldă, etc.Cu alte cuvinte, o fată implicată, sinceră, dedicată, care, de fapt, a deschis lista celor care m-au făcut să mă gândesc, astăzi, pentru prima oară, spre rușinea mea, că nu fac destul.


Iulian Angheluță a fost ultimul vorbitor din prima serie. Iulian este fondatorul Free Miorița, Lumină pentru România, și mi-a amintit cumva de Alex Dona. La fel de dezinvolt, de relaxat, de...normal. Nu că ceilalți nu erau normali, Doamne-ferește!, dar Iulian a fost, pe scenă, la fel de natural ca într-o discuție cu un prieten, sau cel puțin așa l-am simțit eu. Fără emoții, sincer, cu un discurs fluid, care nu părea repetat de multe ori înainte, cu un vibe bun, el a vorbit despre o călătorie de 6 luni pe care a făcut-o cu bicicleta prin țară, despre oamenii întâlniți pe drum, despre poveștile lor. Despre cum a încercat și reușit să ducă lumină în casele oamenilor uitați de lume, în școlile în care copiii nu aveau condiții, despre toate frustrările acumulate pe măsură ce întâlnea oameni amărâți, ignorați pentru că nu reprezentau niciun interes la nivel politic.

Și, în această notă tristă s-a încheiat prima parte a zilei și am avut o pauză de o oră pentru cafea, biscuiți și sărățele. Și admirat TEDx Lab-ul, care avea ca temă inteligența artificială. Foarte interesant, erau niște roboței, o imprimantă 3D, plus alte tehnologii inovatoare care strânseseră în jurul lor partea masculină a participanților. :) Eu am filmat puțin (pentru băieți) roboțelul ăla care punea niște mingi într-o cutie, m-am uitat la copiii ăia(elevi ai liceului Ovidius) care inventaseră roboții respectivi, câtă pasiune era în vorbele lor când își explicau proiectele, mi-am adus aminte de fii-miu ăla mare cum face floss cam 90% din timpul liber, restul de 10% petrecându-l la tv sau PS4, m-am enervat, m-am mutat la următorul stand, care furniza informații despre muzeul Memoriei, am uitat ce voiam să îi intreb, așa că m-am mutat la alt stand, cu o imprimanta 3D care printa de zor niște chestii, m-am bosumflat când am aflat că nu poate să-mi printeze și mie niște haine de firmă, să nu dau o grămadă de bani la firmele propriu-zise, am vrut să operez virtual un ficat la un alt stand, dar se ocupa deja o doamnă de pacient, așa că mi-am (mai) luat o cafea și m-am liniștit.

Sfarșitul primei părți.

Da, știu, anul trecut eram mai tinerică, am terminat tot evenimentul dintr-o bucată. 
Csf...

Azi îmi las mașina acasă.

Cum, necum, azi iar mi s-au aliniat planetele invers, așa că de dimineață, în ordinea numerelor de pe tricou, mi s-au întâmplat următoarele:
Când mă întorceam acasă, după ce l-am lăsat pe Edu la școală, o cuconiță căreia i se părea, probabil, că e rudă cu vreun personaj din Fast and Furious a estimat greșit spațiul avut la dispoziție între mașina mea, staționată să-i faciliteze trecerea și o mașină parcată, și a intrat în trombă în oglinda mea . Doar cu oglinda, e drept. Nu a oprit, nu a schițat niciun gest, pur și simplu a trecut în viteză pe lângă(și un pic prin) mașina mea așa, ca și cum nimic nu se întâmplase. Event no. 1.
O oră mai târziu, când plecam spre muncă și eram la fix cu timpul că prinsesem blocaj, pe o altă stradă aglomerată(ce se întâmplă cu orașul ăsta, chiar? ) șoferul mașinii din fața mea s-a hotărât să dea cu spatele, și a dat, a dat, până s-a oprit. În mașina mea. Mda. Apoi a băgat a-ntâia și a pornit în trombă. L-am urmat îndeaproape, fascinată de indiferența lui față de starea mașinii lui, față de starea mașinii mele, față de mediu și delfini, probabil. L-am prins la un sens giratoriu, și, din semne(cu geamurile închise, da), a avut loc următorul dialog(închipuit de mine, în realitate au fost niște semne greu de descifrat)
- Păi ce faci, prietene? U kiss and go? Nu erai curios să vezi ce-ai făcut?
- Aaa, pai m-am gândit că e totul ok. Cred în autoregenerarea numărului mașinii, în caz de prostie..ăă..accident făcut în grabă. Așa că am ușchit-o, poate scap.
- Bine, dar măcar să fi mimat bunul simț...
- Mno, când nu e...csf? Vrei să cobor, să ne uităm?
eu, uitându-mă la ceas...
- Lasă, dacă zici că se regenerează...aștept să-și revină...
Și aia a fost. Am plecat spre muncă, simțindu-mă, habar n-am de ce, chiar foarte zen și lipsită de gânduri negative pentru om. Cred că-mi priește cafeaua asta nouă. Event no. 2
Acum 10 minute, când veneam spre casă, o pupăză cu o mașină de trei ori cât a mea a scăpat controlul volanului pentru că vorbea la telefon(ea, nu volanul) și a intrat pe contrasens, la 2 metri în fața mea, de mi-am accesat și memoria intrauterină și mă gândeam numai că mor înainte să ajung celebră( glumesc, sunt celebră, dar doar la nivel de etaj, în scara mea). A redresat la timp, pesemne că îngerașul meu păzitor(sau al ei) bea aceeași cafea ca și mine și e alert non stop. Event no. 3
Așadar și prin urmare, azi o să profit de vremea frumoasă și o să merg, probabil, pe jos restul zilei, nu de alta, dar nu-mi place să-mi forțez norocul de prea multe ori în aceeași zi.

Încă un domeniu pe care mă simt stăpână

În acest amplu proces de dezvoltare personală pe care îl traversez cu brio de câțiva ani nu pot să nu remarc multitudinea elementelor noi ce își fac apariția constant. Azi simt că am mai cucerit o redută: mecanica auto. Să vă povestesc.
Săptămâna trecută am fost cu mașina la mecanic(la insistențele îndelungi, mascate în amenințări, uneori, ale bărbatului din dotare). Mașina făcea poc,poc,poc!, nimic grav, dacă mă întrebați pe mine, dar, dată fiind istoria recentă cu God rest its soul cealaltă mașină, și pentru că începuse să facă și troc, troc, troc! zic hai! Îmi calc pe lene și merg să o vadă și cineva avizat(testul meu îl trecea,na!)
Țin să menționez că urăsc să fac chestii de care consider că ar trebui să se ocupe exclusiv bărbații: să merg cu mașina în service, la ITP, să pun motorină, să o spăl...etc.Evident că le fac pe toate, dar fără chef, de unde și tergiversarea de care vă spuneam.
În fine. Am ajuns, a verificat-o, mi-a zis că nu e nimic grav(păi n-am zis eu?) și că trebuie să îi schimb două chestii, să sun azi, cum ar veni, să mă programeze. Buun. Mi-am notat cu conștiinciozitate pe tăbliță să sun, știam exact și despre ce e vorba, căci, nu-i așa, erau două piese amărâte, așa că sun acum cinci minute și are loc discuția ce urmează:
- Bună ziua! Sunt.cutărică, am fost cu mașina la dv săptămâna trecută, mi-ați zis că trebuie schimbate două bujii, să sun azi să mă programați.
Acum. Eu l-am văzut puțin deconcentrat, dar, dat fiind că are zeci de clienți zilnic, mi s-a părut normal...nu era să țină minte taman aeriana care inițial așteptase 10 minute în fața altui garaj. Și am continuat.
- Ei bine, am sunat. Cum facem? Când mă puteți programa?
- Pai azi nu pot, așa că vă aștept mâine după 12, dacă vă e ok.
- Sigur. Bujiile le luați dv? Sau le aveți deja?
- Nu, nu le pot lua eu, că nu am talonul, așa că le luați dv de la magazin.
- A! Ce coincidență! Nici eu nu am talonul, că nu mi-a venit încă, doar ce am înmatriculat mașina. Dar am ceva provizoriu, cred că e ok..nu?
- Da, sigur. Le arătați acolo, ei vă caută în program și știu ce să vă dea.
- Perfect. Merg mâine, iau bujiile de la magazin, apoi vin la dv.
- Sigur. La revedere!
Închid, îmi frec mânuțele a satisfacție, încă o problemă rezolvată, și mă pregătesc să mă ocup, cu succes, desigur, de următoarea sarcină. Sună telefonul.
- Bună ziua! Sunt tot eu, mecanicul, am vorbit mai devreme.
- Da, sigur! Bună ziua..
- Voiam să vă întreb...nu cumva aveați nevoie de BIELETE? De două bielete anti roliu(n.r. și zic asta doar pentru că mi-am notat denumirea) față?
- Aaaa..ba...daa? Da, așa e. Bielete. Eh..pentru mine sunt la fel, știți? Bujii, bielete...na..la mașină..
- Mda. Nu sunt chiar același lucru. Deci să cereți BI-E-LE-TE!


Așa că acum știu...nu aș putea să zic că știu diferența între bujii și bielete, daaar. știu că EXISTĂ o diferență între ele, așa că mă consider la jumătatea drumului către o posibilă carieră de mecanic auto. Me proud.


P.S. Dacă domnul în cauză ar povesti despre mine, într-o zi, cu un alt domn care mă întreba dacă mașina mea are...halou? haieu?...haion!!!In fine, ceva ce nu puteam asocia cu niciun termen cunoscut deja de la mașină, și ce capacitate are, și nu mai știu ce...iar eu i-am spus, simplu, că, în afară că are culoarea gri, nu știu ce mai are, ei bine, dacă acești oameni s-ar vedea la o bere într-o zi...ehee...ce întâlnire pe cinste ar fi aia! :)

În rest sunt ok. :)

Hei, cred ca aș putea să am o rubrică permanentă intitulată "Ce am mai făcut azi".
Știți, ca în "Ce vrăji a mai făcut nevasta mea" doar că fără vrăji, cu realitatea uneori... usturătoare. O să vedeți imediat la ce mă refer.
Mbun. Ieri a trebuit să îmi pun alarma(autocorrectul scrisese *arma*) la ora 6, că trebuia să predau niște prăjituri. Doar că, simpatică din fire, nu am oprit și funcția de "sună zilnic", așa că azi dimineață la ora 6...well...vă imaginați voi. Așadar mi-am început (și) ziua de azi foaarte devreme. Noroc cu televiziunea prin cablu, în sfârșit am justificat banii pe abonament luna asta.
În fine, la 6.30 m-am dus în bucătărie și m-am apucat de lucru, că deja mi se părea târziu. Mai aveam un tort de făcut, așa că am purces la treabă. După ce am intrat până peste cap în ciocolată și alte chestii care se curăță greu am observat că nu mai aveam smântână dulce, așa că mi-am oferit o excursie gratuită până la non stop, ocazie cu care am admirat orașul mai tăcut decât îl întâlnesc zilnic, în trafic. Am dat pe jumătate de litru de smântână dulce cât dau de obicei pe un litru și m-am întors la ale mele, unde totul s-a desfășurat conform planului.
Fwd, fwd, ca la casetofoane(ehe, generația 80) și acțiunea ne poartă pașii către casă,din nou, câteva ore, cumpărături făcute și sute de lei consumate mai târziu, când, încântată fiind de noul borcan de jalapeno achiziționat, am mâncat vreo 10 bucăți cu poftă și surprindere deopotrivă, că erau mai iuți decât precedentele.
Totul bine și frumos, și așa s-ar fi încheiat povestea mea,  dacă nu aș fi decis să îmi scot lentilele de contact imediat după ce am mâncat jalapeno.
Senzația? Unică. O recomand călduros, pentru serile în care vă gândiți că degetul mic aproape zdrobit de colțul de la pat e cel mai rău lucru întâmplat în ziua respectivă.

Gândurile zilei

Am început să uit. Nu azi, acum ceva timp. Am uitat când am început. Dar prind viteză.
Dar nu cu asta voiam să încep, ci cu faptul că azi am fost să plătesc niște facturi, și una dintre ele era în valoare de 103 lei. I-am dat doamnei o bancnotă de 100 de lei și 3 de 1 leu. Pe cea de 100 de lei a pus-o în mașina de numărat bani. Și a numărat-o. Cu mașina. O bancnotă. Am stat cu emoții, dacă nu ieșea socoteala?
Probabil că sunt obligați să treacă pe acolo bancnotele mari(că nu părea nebună) dar tot mi s-a părut amuzant. Cred că dacă repeta operațiunea mă spărgeam de râs.
În fine. Ziceam că încep să uit. Și musai-musai trebuie să mă forțez să rețin numere de mașini, nume și fețe. Atât. Nu de alta, dar pot apărea probleme din cauza faptului că nu recunosc oameni pe baza acestor informații ce îmi lipsesc cu desăvârșire.
Azi, după ce am așteptat pe o stradă cu sens unic vreo 4 minute jumate să parcheze o mașină super șmecheră într-un spațiu ce permitea chiar și unui microbuz să parcheze(și puteam jura pe viața mea că e femeie, pentru că efectiv dădea față-spate fără să miște volanul, știți voi, ca în filmulețele de pe youtube), când s-a eliberat strada, într-un final, și am putut să trec, am strigat un ”...după cinci oreee...cred și eu!”, apoi, când m-am uitat la șoferiță(niciodată nu mă înșel) am văzut că era vecina ușă-în-ușă cu mine. Da.

Unele lucruri ar trebui să le uit, totuși. Cum ar fi să mai salut aceleași persoane pe care le salut de fiecare dată fără succes, pentru că se uită la mine și aleg să nu răspundă. De exemplu această făptură enervantă nou apărută în viața mea. Știți cum e când cunoști pe cineva și nu poți opri antipatia care vine, vine,  vine, calcă totul în picioare? Așa e cu ea.  E personificarea a tot ce urăsc eu mai mult la cineva, dar, cu toate astea, nu fac combustie spontană dacă o salut. Și asta pentru ca ea, drăguța, să se uite la mine și apoi să-și mute privirea mai departe. La fel ca vecinul de la parter, la care, din nou, gura mi-o ia înainte de fiecare dată și inițiez salutul, și care, tot de fiecare dată, se uită prin mine de parcă aș avea, vorba cântecului, trup de ceață. Noi să fim sănătoși.
Că,de altfel, săptămâna trecută, când mă durea piciorul de nu știam ce-i cu el și cu mine, uitasem că înainte cu o zi să apară durerea spălam o oală și am împins cuțitul de pe blat iar acesta, simpaticul, mi s-a înfipt în picior de parcă îl aruncase Houdini.
În concluzie, unele lucruri aș vrea să le uit, iar altele nu. Așadar, să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica...

Reclama e sufletul comerțului

Sunt foarte multe reclame tâmpite. La radio, la tv...exagerat de multe, aș zice. Știu că unii chiar pe asta mizează. Să reții produsul tocmai pentru că reclama e enervantă. La mine nu funcționează. Nu aș cumpăra niciodată ceva cu o reclamă idioată. Nu sunt destul de matură.  :D
În ultima vreme, însă, undele radio sunt inundate de o reclamă care mă obsedează, în cel mai rău sens cu putință. O reclamă la Aspaco, un medicament pentru dureri de cap, care sună cam așa:
- Of, durerea de cap nu-mi dă pace, nu pot să fac nimic. Aspaco, unde ești?
- Aici sunt! Durere, pleacă!
Și cred că se mai zice câte ceva, dar simt cum mă ia și pe mine durerea de cap și nu mă mai pot concentra.
Eu am un singur lucru să îi spun cucoanei din reclamă. Dacă are cefalee și simte nevoia să i se adreseze unui medicament, și, mai mult, medicamentul îi răspunde, atunci durerea de cap e ultimul lucru pentru care ar trebui să își facă griji...

Sabroso. Întâmplare sau premeditare?

Am comandat ieri pizza la Sabroso. Când a venit băiatul- nu avea la el decât o hârtie de 50 de lei.. că eram prima comandă (la ora 13) și că nu le dă mărunt la ei. Eu aveam o hârtie de 100, el a făcut o șmecherie de mi-a cerut nuștiucât, mi-a plimbat niște lei și a plecat, lăsându-mă cu 50 lei rest la comandă de 35 lei.
Mi-am dat seama când cobora scările, l-am strigat, s-a întors și a bălmăjit ceva că nu-știu-cum calculase.
În fine. O luăm de la capăt, eu ii dau cei 50 de lei înapoi și suta mea, să-mi plătesc cei 35 de lei. Iar se fâstâcește, începe cu "dați-mi 15 să vă dau nu-știu-cât"... preț de vreo două minute facem așa, cert e că găsesc prin casă exact 35 de lei, îi dau, iar el pleacă cu ei... și cu suta de lei pe care i-o dadusem. Da, știu, faza e cunoscută, fac țiganii așa pe la festivaluri sau evenimente, când e foarte aglomerat și ești ușor de zăpăcit de cap.
Îmi dau seama, două ore mai târziu, că îmi lipsesc banii, că știam cât am în portofel, sun la sediu, le explic, mă sună băiatul dar...ce să vezi? Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu i-a mirosit...Nu a recunoscut nimic...a zis doar că, dacă găsește ceva, mă anunță el...Pe sistemul  " nu sunați, mai ieșim noi din când în când".
Sunt în egală măsură supărată că am rămas fără 100 de lei și că cineva are o natură atât de josnică încât să facă așa ceva.