Aventuri de început.

Imi plac excursiile lungi. Bine, nu îmi plac intervalele alea obositoare petrecute în mașină, pot fi destul de plictisitoare, dar, dacă îți organizezi drumul bine, 2500 km pot trece foarte plăcut. Este și povestea noastră. :) Am împărțit cei 2500 km în trei bucăți, să nu forțăm inutil, fiind și cu copiii care întrebau încă de la Medgidia dacă am ajuns, și astfel în prima seară am dormit la Oradea. Am oprit înainte în Cluuj(da, cu accent ardelenesc) unde am mâncat foaaarte bine la Zama. În afară de așa-zisul sifon cu sirop, unde siropul era sublim, dar lipsea cu desăvârșire, totul a fost minunat. Coastele se topeau în gură, sosul barbecue era delicios, fiecare porție avea o tonă de cartofi prăjiți

supa cremă era foarte gustoasă, avea un gust de vinete proaspăt coapte pe jar, condimentată exact cât trebuie,

mămăliguța în straturi era fierbinte și ademenitoare,

iar bucățica asta de porc crocant a fost, pentru mine, Dumnezeu în farfurie. Nu am mâncat niciodată ceva atât de bun, jur! Îmi plouă în gură și acum, când mă gândesc, și sper să mai am vreodată ocazia să repet această experiență culinară deosebită. Mi-nu-nat!

In Oradea, casa în care ne-am cazat, deși cu un rating foarte bun pe Booking, a fost, literalmente, un coșmar. Retro Duplex House. Nici nu vreau să îmi aduc aminte și să intru în detalii, doar să rețineți numele și să evitați. 😳 Brr!

A doua zi, dis-de-dimineață, cum îi șade bine călătorului, am purces la drum, de data asta mai plini de elan, că aveam să mergem numai pe autostradă. (pentru autoritățile române:  autostrádă sf [At: LTR2 / P: a-u~ / Pl: ~răzi / E: it autostrada] Șosea modernă de mare capacitate, rezervată circulației autovehiculelor și având cele două sensuri de circulație separate între ele Si: (îvr) autodrum.)
Nici nu a ieșit bine cucul de prânz, că noi eram la Paprika, la granița dintre Ungaria și Austria, unde am oprit să mâncăm... și ce bine am făcut.(Da, știu, până acum am scris doar de mâncare, dar aveți răbdare, vin și momentele kodak imediat).
Și aici totul exemplar, la prețuri accesibile. Noi am avut o ciorbă gulaș de fasole, demențială,

o supă cremă de usturoi, cu crutoane,

o supă cu măduva și tăiței de casă

carne de porc cu accesorii :)

o porție de șomoi(sunt aproape sigură că nu așa se scrie, dar nici nu au excelat la gust, deci nu merită efortul de a căuta pe Google cum se scrie corect)

și cel mai neobișnuit și gustos papanaș, care se numea papanaș dar era o imensă gălușcă de prună fără prună, doar cu gem, și inundată în sos delicios de vanilie. Sper că v-am lămurit. 😄

Mbun. Here comes the first funny story. Planul nostru era ca a doua noapte să dormim la Salzburg, doar că, în frenezia rezervărilor și în dorința de a găsi cazare ieftină și bună, că doar români suntem, ce naiba?! nu am mai verificat locația exactă atunci când am găsit o pensiune care să corespundă cerințelor noastre. Și uite așa pașii ne-au purtat în cel mai frumos loc de pe pământ, undeva la jumătatea distanței între Salzburg și Klagenfurt( in Austria), într-un sătuc numit Ramingstein. 

N-am cuvinte să descriu cât de impresionați am fost. În primul rând, pensiunea a fost spotless clean, camere mari, mic dejun pe măsură. Ea era situată lângă un râu și din cameră se vedea castelul Finstergrün, pe care am și încercat să îl vizităm, dar o potențială vrăjitoare ne-a spus că e închis. 

Da, îmi pare rău că nu am putut să îi fac poză, dar era o fată foarte ciudată, îmbrăcată ca o vrăjitoare, machiată gothic, care dădea singură ture castelului, ca și cum îl păzea, și făcea un fel de incantații la o troiță. Interesant și scary în același timp.

După ce am fost la castel am vizitat o mină de argint. Bine, vizitat e mult spus, am mers până la intrare, că nu eram nici echipați corespunzător și nici nu era deschis. Dar era undeva în pădure și erau tot felul de lucruri de făcut pe acolo, inclusiv un traseu de 4 ore.

În urmatoarea dimineață ne-am pornit din nou la drum, spre destinația finală, Franța, însă pe drum am oprit în Italia să mâncăm, ocazie cu care a avut loc funny moment no. 2.
Nu am gasit loc de parcare din prima, așa că a trebuit să ocolim puțin, și a doua oară GPS ul ne a băgat pe o străduță care era cu fix 2 cm mai lată decât mașina noastră. Și acum imaginati-va asta: dom' șofer (să-i dea Dumnezeu sănătate pentru sânge rece și talent) încercând să nu atingă pereții caselor ce erau, practic, lipiți de oglinzi, copiii țipând în mașină pe sistemul :"O s-o loveeeești! Aaaa! Mi-e fricăăă!Ce faceeem?", câțiva oameni așteptând să trecem noi, pentru a-și putea continua drumul(pentru că între mașină și ziduri, v-am spus, nu putea trece nici un pui de pisică) și subsemnata, pe stradă, ca o nebună, în picioarele goale (coborâsem repede când văzusem că se apropie pereții) ghidând, în 33 de grade, ditamai mașinoiul și simțindu-se mai ceva ca un copilot de curse.
Da. Cam astia eram noi luni la prânz. Apoi s-a întâmplat asta:

și ne-am calmat, de am putut pleca la drum liniștiți. Prin benzinării am mai dat și de asta:

Franța ne-a întâmpinat așa:

iar noi, pentru a nu trece neobservati, că nu e stilul nostru, am început în felul următor: în ziua 1 mi s-a părut o idee bună să fac grătar în casă, așa că am întreprins toate acțiunile necesare, inclusiv făcutul unui fum care a declanșat alarma de incendiu. Pentru mine nu a fost o problemă, sunt obișnuită, că am declanșat-o și la Ikea, când am ieșit pe o altă ușă decât cea corectă, dar ăștia de pe aici au părut surprinși. In fine. Așchia nu sare departe de trunchi, așa că moștenitorul averii încă în formare, fiul meu cel mare, a confundat casa noastră cu a vecinei, și i-a zgâlțâit de geam, cântându-i "mami,mami" vreo cinci minute, până să-si dea seama că femeia care se uita mirată la el, fără sa-i răspundă, nu eram eu.
Ultimul, dar nu cel din urmă, micuțul familiei, Edu, a ținut morțiș să urle din apă, către uscat, unde ședeam în liniște și armonie, despre domnul de lângă mine, care se schimba, următoarele:
" Maaaamiii, uite, dacă vrei să vezi un nudist, domnul de lângă tine e dezbrăcaaaat!" Și aia a fost. Nudist, vă reamintesc, sună cam la fel în orice limbă.
Non-nudistul meu mic, după ce aproape se întunecase și nu mai erau nici pești în apă, de rece ce era, și-a continuat neperturbat scăldatul, mândru de simțul observației din dotare.

Cam atât, deocamdată. A! Și o veste foarte proastă: țânțarii de aici sunt extrem de agresivi, nu bâzâie, nu dorm, atacă zi-noapte, și, judecând după transfuzia de sânge pe care am făcut-o în ultimile zile, mă consideră mai gustoasă decât o înghețată Häagen-Dazs.

Sisteron, Alpes de Haute Provence, Franța

Deși am mai multe lucruri de povestit, astăzi o să postez câteva poze dintr-un orășel mic și frumos din sudul Franței, Sisteron, pentru că mi-am propus să tot fac poze (cu telefonul, nu vă așteptați la minuni fotografice) și să le fac publice, pentru eventualii amatori de călătorii virtuale.

Sisteron este o comună din Alpes de Haute Provence ce are numai 7200 locuitori, dar, la fel ca orice alt sat sau orășel cât de mic din vest, nu duce lipsă de farmec sau de activități puse la dispoziție de primărie. Găsești mereu un târg, un festival, un spectacol la care să participi și la care te poți distra. Weekendul ăsta,de exemplu, în Provence, toate orășelele au fel și fel de sărbători (fie a lavandei, fie medievale..)

Pozele făcute azi, așadar:

Perfection at its finest

Prima parte a vieții mele m-am considerat perfectă. Mă rog, prima parte chiar am fost. A doua, poftim. Până pe la 14 ani. Și nu, nu în sensul pe care îl atribui acum cuvântului, ci mă gândeam așa: am două mâini, două picioare, totul e la locul lui, nu-mi lipsește nimic, nu am nimic în plus, nu sunt nici cea mai proastă, nici cea mai urâtă, așadar...sunt perfectă. Adorabil de inocentă, nu? Însă, oricât de naiv ar părea, chiar așa era. Vedeam, atunci, prin prisma naivității vârstei, lucruri pe care, în timp, le-am pierdut din vedere. Optica nu îmi era umbrită de reguli, critici, mărimea 0 si rotunjimi încadrate în tipare. Analiza mea era simplă și corectă.
Pe măsură ce am crescut, au apărut, evident, diverse situații care mi-au schimbat punctul de vedere. Am început să citesc reviste de modă, să mă uit la televizor, unde, pe vremea aia, nu era  Adele( ;) ), și toate cântărețele, actrițele, prezentatoarele, toate ființele, practic, arătau bine, erau aranjate, vesele si zâmbitoare ca niște garofițe(multe nu s-au schimbat, doar faptul că nu mai citesc reviste de modă și nu mă mai uit la televizor). Și au apărut complexele, frustrările, problemele. Care au continuat ceva timp, cât mi-a luat să cresc, să mă maturizez, să evoluez și să înțeleg că, până la urmă, nu fizicul perfect definește fericirea, că poți arăta minunat dar avea un caracter execrabil, că viața ta nu e obligatoriu roz dacă ai 1.75 si 90-60-90, dimpotrivă, de multe ori asta înseamnă și mari sacrificii(nu vorbim de categoria celor care mănâncă orice și nu se îngrașă, se știe că pe ele nu le suportă nimeni), că sunt muuulte lucruri muuult mai importante în viață decât să arăți ca în reviste (unde oricum sunt toate Photoshopate,huăă!) și, chit că sună clișeic, că, uneori, o cicatrice sau o vergetură sau un kilogram în plus spun o poveste mai frumoasă decât o geantă Louis Vuitton(eu am tolba plină de povești spuse de vergeturi și kilograme, le aștept și pe alea spuse de poșete).
Și, deși la ani lumină de a mă mai considera perfectă vreodată, mă consider norocoasă pentru tot ce am, pentru tot ce fac și pentru tot ce sunt.
Desigur, încă îmi doresc toate lucrurile astea care fac fericiți muritorii de rând( o siluetă de invidiat, o casă cu o curte mare, călătorii în jurul lumii, un dressing cât Casa Poporului) dar măcar nu sufăr la gândul că e posibil să nu le am niciodată.
Și, judecând după schema ilustrată mai jos, iată cum acum, la (aproape) 40 de ani, revin, precum o funcție cosinus(BAAAM!!! In your face, profa” de mate!) la prima mea părere despre mine și corpul meu: I-DE-A-LE. 

Money, money, money...must be funny...

Eu nu mai ies din casă. Pe lângă faptul că sunt 15 grade în plus față de temperatura la care mă simt eu bine, când ieși în oraș treaba stă așa:

Ieși cu copiii, da? Doi la număr, că te-a mâncat  să fie pereche, să se joace unul cu altul...Și, uite, tot cu tine vor să se joace. Amândoi. În fine. Ieși cu doi copii. Auzi că e Festivalul Înghețatei și îți zici hai, mergem să mâncăm și noi o înghețată, cât poate să coste?

Ieși la ora 15, că atunci catadicsesc cei 2(doi) copii să își miște corpurile, în sfârșit. Ora 15 e o oră foarte nepotrivită, vă spun. E la distanță periculoasă de ora mesei, oricare ar fi ea. Așa că ajungi în Centrul Vechi(care nu cred că se scrie cu litere mari, dar e mai palpitant așa, dă gravitate textului) și, până să ajungi la înghețată, treci pe lângă Cin-Cin, unde își amintește unul dintre cei doi copii că îi e poftă de șaorma și consideră că ăla ar fi un moment bun să iși astâmpere această poftă. Nu foame, că mâncase de prânz. Poftă. Fiind vorba de Edu, însă, care azi la ora 14 a mâncat o porție de supă, un burger(home made) cu cartofi prăjiți și salata Coleslaw și la 15.30 îi era foame iar, această poftă poate fi lejer considerată foame mare.(apropo de asta, pentru că știți că sunt fan paranteze, uite încă una: Edu e genul de persoană care stă și se joacă liniștit(ei, aș, liniștit, vorba vine) și deodată începe să urle, de parcă l-ar înfiera cineva: Maaami, îmi e foamee tarree!Avem ceva de mâncare?Mă doare stomacul de foame, dacă nu mănânc acum moooorrr!!!)

Așadar. Cin-Cin. Edu. Poftă de șaorma. E drept, nu mai mâncasem de vreo 3 ani. Eu. El...nu știu dacă a mâncat vreodată, dar poftă îi era. Negociez de la șaorma la kebap, ajung la casă și cer două bucăți(eu nu mâncasem de prânz iar Răzvan a avut un moment de rătăcire, nu a vrut). Un kebap-13 lei. Două? 36 de lei, dacă îl întrebi pe băiatul de la casă. 26-dacă ai terminat mate-fizică la Mircea, mulțumesc frumos! Băiatul de la casă se declară învins de matematica mea impecabilă și îmi dă un bon tipărit cu mult timp în urmă, că avea mai multe la îndemână și îți împingea unul în față, dacă insistai. Nu coincidea cu ora la care comandam eu, și, dacă mi-ar fi plăcut mai mult economia, aș fi zis că asta se numește evaziune fiscală, dar nu mi-a prea plăcut. Eu mai mult cu matematica, cu fizica, cu astea... 😁(Doamne, ce ar râde profele de mate, respectiv fizică dacă ar citi..Sau ar face infarct..una din două)

Mbun. Mâncăm kebapul, și, deloc impresionați, ne îndreptăm agale pașii spre piața Ovidiu(Ovidiu sigur se scrie cu literă mare). Acolo, multitudine de tarabe, care mai de care mai ofertante. O cupă de înghețată? 7(ȘAPTE) lei. Și nici foarte mare nu era. O cupiță, practic. Deci o cupiță-7 lei. Două cupițe?(că nu poți să iei unor copii pe care i-ai scos la înghețată o singură cupă) Ei bine, da, 14 lei. Două cupițe X doi copii? 28. Încă o cupiță și mama lor, care nu mănâncă niciodată înghețată, dar acum a văzut de caramel sărat și a zis că a dat lovitura, dar de fapt n-a dat-o, că era plină de cocoloașe? 35 lei. Da. Scurt pe doi.

Ți se face sete după înghețată? Ți se face. Trebuie să cumperi o apă tot din zonă, că până la un supermarket decent te costă motorina cât un bax de Redbull? Trebuie. Încă 4 lei. Mergi cu mașina soțului care consumă motorină mai ceva decât consumă boschetarii din piața Victoriei aurolac, dar, citez, e mașină de viteză, nu de consum mic? Încă...foarte mulți lei.Și uite așa...o oră de ieșit din casă te costă mai mult decât 4 cărți de pe elefant.ro. Amintirile sunt scumpe, ce să mai...

Deci NU. Nu mai ies din casă, thank you very much! Aștept să se normalizeze vremea și mergem la iarbă verde, undeva, cu pachețel de acasă. 😋 Până atunci îmi scot de la naftalină mașina de făcut înghețată. Care vrei? 6.5 lei/cupa! Sub prețul pieței! 👍

Unrequested advice

Nu, nu m-a întrebat nimeni ce cred, și nici nu urmează să spun ceva ce nu s-a mai spus, dar, dat fiind că e blogul meu și că pasul doi din cei zece la ”how to become a better writer” e ”să scrii zilnic”, zic să îmi enunț repede ideile azi, până nu mă iau iar cu altele și uit.
Așadar, sfatul zilei...

Nu așteptați să treceți printr-un necaz pentru a vă bucura de ce aveți! 

Mai întotdeauna tindem să luăm de bun ce avem și să le considerăm ca făcând parte din pachetul standard la care avem dreptul doar pentru că ne-am născut. Faptul că suntem întregi, faptul că suntem sănătoși, faptul că avem alături un partener, copii, părinți, prieteni...considerăm că totul ni se cuvine...din fabrică. Și nu reușim mereu să ne bucurăm așa cum trebuie de ele, pentru că suntem prinși în iureșul ăsta nebun al vieții, al supraviețuirii, al luptei pentru mai mulți bani, un job mai bun, o casă mai frumoasă...
Și nu vreau să devin cheesy, dar gândiți-vă cum e dimineața aia de după febra care ți-a ținut copilul treaz toată noaptea, iar tu ai stat, neputincios, cu el în brațe, rugându-te să îi scadă, iar acum, în sfârșit, el se simte mai bine, s-a odihnit, poate a și mâncat ceva și...îți zâmbește..Este că faptul că nu și-a terminat legumele cu două zile în urmă pare nesemnificativ? Sau când te sună de la școală că a căzut și și-a spart capul, sau și-a rupt mâna, iar tu, în cele câteva minute pe care le faci până la el(minute care îți par ore) te rogi doar să fie bine, și îți spui că ai face orice, ai renunța la orice, doar să îl știi bine? Este că 6-le de la mate nu mai pare așa grav? Sau, poftim, dacă nu ai copii, dar mama ta nu se simte bine de ceva vreme și niciun doctor nu știe ce are, iar tu suferi mai tare decât ea, pentru că nu știi cum ai putea să o ajuți, și apoi un doctor în care ai încredere îți spune că va fi bine și că i-a găsit tratamentul? Este că cearta de săptămâna trecută e deja uitată?

Încerc să țin cont de toate gândurile astea cât de des pot. Nu îmi iese întotdeauna, normal, pentru că sunt departe de a fi atât de zen. Dar fac eforturi. Fac eforturi să nu îi mai boscorodesc dacă nu își fac ordine în cameră din proprie inițiativă(și nici din inițiativa mea repetată zilnic), dacă nu termină școala cu notele cele mai mari(ăsta e, oricum, ultimul lucru la care am ținut vreodată), dacă se ceartă ca zăpăciții până mi se învârt gândurile în cap(încerc să îi privesc din exterior și să înțeleg că e un proces normal), fac eforturi să las de la mine dacă mă cert cu cineva, chiar dacă știu că eu am dreptate, fac eforturi să nu mă mai enervez în trafic(asta a fost o provocare pe care sunt foarte mândră că am depășit-o victorioasă), fac eforturi să nu mai țip și să nu mă mai enervez. Încerc. Și merge greu, dar...merge. Merge ajutându-mă pe mine și, cred, și pe ceilalți.

Vreau să mă bucur de tot ce am la timpul prezent. Am făcut de multe ori greșeala de a amâna să fac anumite lucruri cu gândul că e timp, că le voi face în altă zi, cu altă ocazie și...ocazia aia n-a mai venit niciodată. Așa că acum îi dau cu Carpe Diem și cu inner peace, așa să ne ajute Bunuțu”!

P.S. Alcoolul și pastilele ajută și ele, dar te costă mai mult... 😁

Bratislava, pe scurt. Foarte scurt.

Vă văd lungindu-vă gâturile pe Facebook și întrebându-vă oare ce am mai făcut, așa că nu o să măresc suspansul inutil și o să vă povestesc: practic, nimic deosebit.
Am vizitat, foarte scurt, Bratislava, pentru că nu fusesem până acum în Slovacia și mă rodea. Pe lângă faptul că sunt, pe persoană fizică, obsedată să descopăr cât mai multe locuri noi, am și o hartă din aia răzuibilă care nu-mi dă pace nici dacă aș fi eu mai liniștită. Trebuie musai să răzui cât mai mult din ea, că altfel nu știu ce s-ar întâmpla. Și, de preferat, țări mari. :)) În fine, fiecare cu piticii lui. Ai mei cer călătorii.

În altă ordine de idei, Bratislava e foarte frumoasă. Îmbină elemente atât din vest cât și din țările comuniste,  și îmi pare un oraș în dezvoltare(am văzut, ca și în Varșovia, foarte multe blocuri înalte, moderne, Dubai-style) care are și farmecul acela aparte dat de clădirile vechi, cochete. Dacă știam elemente de arhitectură vă ziceam și stilul clădirilor, iar voi, dacă dețineați, la rândul vostru, aceleași cunoștințe, ați fi înțeles. Așa ne rezumăm la exprimarea puerilă și voi vă imaginați ce e mai frumos.
Am ajuns leșinată de foame(știu, informația se repetă în fiecare relatare, dar csf...) și mi-am dorit să mănânc ceva specific locului, nu ceva ce găsesc și la noi. Așa că, atunci când am văzut, pe o străduță, la un demisol, un gemuleț la care era expus meniul ăsta

mi-am dat seama că de acolo vreau să comand. Și ce e viața fără riscuri, right? Am luat ceva ce conținea singurul cuvânt pe care l-am înțeles, și anume kebap(glasul pământului) și s-a dovedit a fi cel mai bun lucru mâncat în ultimul timp. Recunosc, 30% din laude se datorează faptului că eram hămesită, dar chiar și așa...

Ne-am îndreptat, apoi, spre centrul vechi, admirând, pe drum, picturi murale(sunt mare fan, de aici și atâtea poze)

și când am ajuns, în sfârșit, în centru, am fost impresionați de-a dreptul de clădiri, restaurante, baruri, dar, înainte de toate, de cât de frumos îmbrăcați erau oamenii care se plimbau pe acolo. Erau eleganți, aranjați, de am zis de primii 50 că merg la aceeași nuntă. Lunea. Dar când am văzut că mai toți erau așa ne-am dat seama că pur și simplu am ajuns într-un altfel de loc. În poza de mai jos se stătea la un fel de fast food, unde lumea mânca în general cartofi prăjiți(belgieni, dacă mă întrebați pe mine) și erau toți foarte relaxați.

Noi aici am mâncat și cartofi prăjiți(care nu, nu se comparau cu cei din Belgia) dar și ceva dubioșel, ei le ziceau tacos, dar cred că erau reinventați sau scăpați de sub control, ceva, că arătau așa(și nici la gust nu excelau)

Mi-au mai plăcut niște statui ce se înșirau prin tot centrul vechi și care constituiau puncte de atracție pentru turiștii ieșiți la plimbare,

cea mai faimoasă fiind asta:

un restaurant (UFO) aflat la înalțime, în vârful podului SNP de peste Dunăre

faptul că au propria variantă de Cola, cu scorțișoară și mai mult zahăr(interesant, dar n-aș deveni dependentă)

și că mi-a căzut la drum de seară că mă fac balerină.

Cam atât, pe scurt, cum a și fost, de altfel, despre Bratislava. Veni, vidi, răzuici pe hartă.