duminică, 18 august 2019

Recomandare de carte. Lanțul. (și nu numai)


Dacă vă gândeați cumva că kilogramele în plus aduc numai necazuri, permiteți-mi să vă luminez astăzi asupra subiectului și să vă aduc două contraargumente. Aș putea găsi mai multe, firește, dar m-aș îndepărta de subiectul pe care vreau sa îl dezvolt, asa că mă rezum doar la următoarele:
1. În caz de răpire sau foamete un om plinuț are mai multe șanse să fie în siguranță.
2. Kilogramele în plus te ajută să te cultivi. Cel puțin, la mine așa funcționează treaba. Nu-mi iau aproape niciodată haine noi, pentru că "o să-mi iau când slăbesc", dar cumva trebuie să păstrez constantă suma viciilor, astfel încât de fiecare dată când am bani(și de multe ori chiar și când nu am) îmi iau cărți. Cărțile se potrivesc și la marimea S și la XXL, nu rămân mici, nu se demodează, îți stau bine oricând și te fac să te simți fantastic. Unde mai pui că sunt și mai ieftine decât hainele(Majoritatea. Foc si Sânge e încă prea scumpă să mă îndur să o iau, așa că o aștept, calmă, să se ieftinească).
Într-o vreme îmi luam și pantofi, că măcar lungimea piciorului este constantă, dar am renunțat și la ei și la poșete de când s-au scumpit cărțile.
În fine. Știu ce o să ziceți: foarte frumos, cărțile ajută foarte mult la dezvoltarea personală, îți îmbogățesc cultura, vocabularul, imaginația, îți sporesc creativitatea,etc. Sigur. Dacă citești cărți...normale. Literatură de specialitate, sau marii clasici, sau mai știu-eu-ce te poate ajuta. Ei bine, eu citesc thrillere, cărți polițiste, de suspans, cu crime și mistere, deci pe mine toți banii ăștia investiți în cărți nu m-ar ajuta, la o adică, decât să plănuiesc crima perfectă..Sau, mă rog, să acopăr una imperfectă. :) Ceea ce, mulțumesc foarte mult, sper să nu am nevoie curând. (și nici voi, dar dacă, Doamne-fereste!... știți unde mă găsiți.Un sfat tot pot sa dau ;) )
Și chiar dacă aș fi citit cărți mai normale, sincer, tot nu m-ar fi ajutat, pentru că prind greu și uit repede. Aș zice că de vină e vârsta înaintată, dar e posibil să citească vreun fost profesor sau chiar fosta educatoare și să mă contrazică.
Ce voiam eu să zic. Ieri mi-am luat o carte(apropo, știți că și la cărți e "modă", da? Sunt cărțile clasice, evergreen, ca baladele rock, și sunt cărțile la modă, pe val, ca influencerii ăștia de au apărut ca ciupercile după ploaie.
Ei bine, încerc să fiu și eu, măcar aici, la modă, așa că de abia așteptam să o cumpăr și să mă înfig în ea, ceea ce am și făcut, iar azi v-o pot recomanda, în caz că vă interesează subiectul.


Cartea se numește "Lanțul" și prezentarea ei de pe copertă sună fix așa: " Îți sună telefonul. Un străin ți-a răpit copilul. Ca să-l eliberezi, trebuie să răpești copilul altcuiva. Copilul tău va fi eliberat când părinții victimei tale răpesc un alt copil. Dacă oricare dintre aceste lucruri nu se întâmplă, copilul tău va fi ucis. Acum faci parte din LANȚ."
Hmm? Sună cam interesant, nu? Tot ce pot să vă spun e că devine și mai interesant când apar complicații. Și mă gândeam că aș putea să contorizez, cumva, și gradul de emoții trăite când citești cartea, în funcție de următoarele:
1. Dacă îți plac thrillerele- bulină verde (de stress).
2. Dacă îți plac thrillerele și ești părinte- bulină portocalie.
3. Dacă îți plac thrillerele și ești mamă- bulină roșie.
4. Dacă îți plac thrillerele, ești mamă și ai un grad crescut de empatie- bulină roșie cu alarmă.
5. Dacă ești (dus) ca mine- toate bulinele și alarmele au explodat de mult și acum, pe ici, pe colo, fumegă doar urmele unei presupuse normalități.
Citiți, dară. Citiți "Lanțul", citiți "Tatuatorul de la Auschwitz"(extrem de interesantă și dură, deși poate nu la fel de "fluidă" în exprimare), citiți "Zuleiha deschide ochii", o capodoperă a literaturii ruse, din punctul meu de vedere, citiți orice vă cade în mână, și, dacă se întâmplă să citiți Foc și Sânge, povestiți-mi și mie, că eu 100 de lei nu dau pe ea! :))

marți, 30 iulie 2019

Auzet, satul cu cea mai bună pâine provensală.


Am zis că o sa povestesc puțin despre locurile pe care le vizităm și mă țin de cuvânt. S-au tot strâns poze în telefon, dar, cu evenimentele din ultima perioadă... nu am avut mare chef de așa ceva. De fiecare dată când se întâmplă ceva similar simt că mă sufoc de neputință și frustrare și nu știu cum să reacționez... și mă simt mică și neînsemnată.
Dar nu vreau să dezbat subiectul ăsta azi, a vuit internetul suficient și s-a zis cam ce era de zis...la capitolul făcut suntem deficitari, nu la zis.
Azi vreau să povestesc puțin despre un traseu foarte drăguț pe care l-am făcut zilele trecute. A durat cam două ore, cred, și a început cu o primă oprire la un sit geologic, Dalle aux Ammonites, cu o suprafață de 320 mp, unde am văzut amoniți(moluște cefalopode dispărute ce au trăit în mediul marin) mari de până la 70 cm diametru. Se pare că datează de acum 200 de milioane de ani, din Jurassicul inferior.





Am traversat apoi câțiva munți fix prin inima lor, în niște peisaje de basm, oprind puțin la Clues de Barles și apoi admirând vârfurile înalte de până la 1887 m și cascada Saut de la Pie, unde se putea face și baie.






Însă cel mai frumos loc din acest mic circuit a fost, din punctul meu de vedere, un mic sat numit Auzet. Citisem despre el pe net înainte să plecăm, și acolo ne era recomandată o brutărie unde, după toate spusele, vindeau o pâine "de neratat". Am ajuns în Auzet, am oprit la respectiva brutărie, unde programul era după cum se vede:


respectiv marțea și vinerea, între 17-19, ne-am bucurat, amuzați, de norocul de a ajunge acolo la ora 17.05 în ziua de vineri și...am stat la coadă.
Da. În sătucul ăla uitat de lume, la brutăria aia de 2x2 mp, la 5 minute de la deschidere...era coadă. Așa că am așteptat cuminți afară, admirând câteva pietricele pictate manual și răsfoind niște pliante, până ne-a venit rândul să intrăm.


Cum mirosea înăuntru...nu are rost să vă povestesc. Cred că orice om întreg la cap iubește pâinea caldă și mirosul ei apetisant. Aici erau, pe lângă multe feluri de pâine coaptă pe vatră, și câteva sortimente de pizza, de biscuiți și de produse de patiserie. Nu ieftine, e drept, dar, dacă tot eram acolo,am luat și noi niște pizza, câțiva biscuiți și o pâine integrală, și am pornit prin sat la o plimbare scurtă pe jos, să luăm prânzul în oraș, cum s-ar zice. :)







Pizza a fost, pe cât de simplă, pe atât de gustoasă, blatul copt pe vatră fiind un factor esențial în starea de bine de după. Apoi am băut apă de la un izvor de la care doamna de la brutărie ne spusese că ia apa pentru pâine. A fost rece și proaspătă și foarte potrivită în contextul rural în care ne desfătam deja. Am terminat în forță cu biscuitul fraged și aromat



și ne-am continuat traseul spre o fermă din apropiere. Am ajuns acolo destul de târziu, așa că nu am mai intrat, dar ne vom întoarce cu siguranță, că aveau reni și bizoni și alte animale puțin mai interesante decât ce găsim de obicei la o fermă.


Nu pot să închei fără să vă spun câteva cuvinte și despre PÂINE. O..M..G. Era făcută, așa cum era de așteptat, doar din ingrediente naturale(inclusiv apa de izvor despre care vă ziceam) și, pe lângă faptul că a fost la fel de proaspătă în cele trei zile cât a avut "viață" la noi în casă, a fost foarte sățioasă, cu coaja crocantă și miezul moale și gustos, de îți venea să o mănânci goală.




marți, 23 iulie 2019

Gorges du Verdon și Moustiers-Sainte-Marie


Pentru mine maturitatea a însemnat, printre altele(adică riduri și trezit prea devreme zilnic) să îmi dau seama ce vreau de la viața asta mai exact(de la celelalte vieți știam).
Și, pe lângă lista pe care probabil că fiecare și-a făcut-o, eu mi-am dat seama că ce vreau eu cel mai mult e să călătoresc. Să văd cât mai multe locuri noi, să cunosc cât mai multe lucruri, să explorez ditamai lumea. Asta vreau eu. Nu palate, nu mașini scumpe, nu conturi în bancă. Să mă plimb.
Acum... eu știu, se poate călători din orice și în orice colț al lumii, dar nu ai mereu timp sau bani pentru o excursie cu avionul, și atunci ideal ar fi să locuiești undeva unde să te poți urca în mașină, conduce o oră, două, și vedea ceva frumos.
Fără alte introduceri și comparații, noi am urcat aseară destul de târziu în mașină,pe la 18, cu gândul de a vizita Valensole, un oraș cunoscut pentru platourile sale de lavandă și pe care îmi doream eu să îl văd. Am tot urcat pe munte și la un moment dat, pe dreapta, era priveliștea asta:


așa că am oprit puțin mașina să facem o poză. Nici nu am coborât bine că ne-a înconjurat un miros de lavandă de îmi venea să mă așez pe pietrele alea și să dorm liniștit. În dreapta hău, în față drum, în stânga drum...de unde venea mirosul?
Zic,hai să investighez puțin, că prea frumos miroase(țin să precizez că mirosul de lavandă nu e nicidecum printre preferatele mele, ba, din contră, însă acum mirosea atât de plăcut și cumva discret, încât îți venea să inspiri vreo 30 de minute, să inhalezi tot câmpul).
Și cââând traversez... bum!


Ditamai câmpul de lavandă se ascundea privirii din strada principală, dar își etala splendoarea liniștit în spatele drumului care făcea stânga. Am deviat puțin de la traseu, evident, și am încercat să fac câteva poze, să surprind frumusețea nuanței de mov și a întinderii nesfârșite de lavandă. A fost pentru prima oară când mi-a părut rău că nu se poate ( încă) transmite și mirosul o dată cu poza, să înțelegeți mai bine despre ce vorbesc. (acum mă gândesc ce bine ar fi să se poată, pozele pe care le pun cu ce gătesc sigur ar avea trecere mai mare :)) )

După ce am petrecut ceva timp în câmpul de lavandă, încercând fără succes să îi surprind frumusețea reală, ne-am gândit că poate faptul că făcusem stânga și ne abătusem puțin de la traseu nu fusese întâmplător, așa că am renunțat la Valensole (văzusem deja mai multă lavandă decât puteam mirosi) și ne-am îndreptat spre Gorges du Verdon. Și ca să vedeți ce înseamnă potrivire, eu aveam salvată poza cu FIX locul ăsta de ani de zile, și îmi tot ziceam că într-o zi îl voi vizita. Voilà:


Locul este superb, efectiv. Apa are o culoare ireală, defileul (sau cum s-o numi, știți că termenii tehnici mă amețesc) este, parcă, desprins din filme, e o liniște și o atmosferă atât de relaxată acolo... extraordinar.




Sus de tot, pe cer, erau parapantiști, jos, în apă, oamenii se plimbau cu hidrobicicleta, înotau cu colace, liber...minunat. Rămâi cu gura căscată. Noi nu eram pregătiți pentru bălăcit,si se făcea și târziu, așa că ne-am promis să revenim curând, echipați corespunzător.
Pe drumul de întoarcere am oprit intr-un orășel despre care citisem chiar ieri pe net cum că ar fi renumit pentru faianța sa deosebită. Moustiers-Sainte-Marie se numește el. Erau și câteva poze pe net, drăguțe, într-adevăr, dar nu cât să te leșine, însă, dacă tot eram acolo, ne-am zis că nu pierdem nimic dacă îl vizităm.
Cum să vă spun eu acum, să înțelegeți cât de mult mi-a plăcut locul..?
L-AM ADORAT. Cred că am făcut zeci de poze, la fiecare pas mi se părea ceva demn de fotografiat. Orașul e, cumva, sculptat în munte, are mai multe cascade ce încep de sus și îl împart în două, lăsând loc unor priveliști incredibile. Între două creste ale muntelui e agățată o stea aurită, pe care eu am încercat să o fotografiez, dar, ținând cont că am un biet telefon, nu a ieșit chiar cum aș fi vrut.

Din centrul orașului pornește un traseu pe munte, spre o capelă ce se înalță semeț la 262 de trepte înălțime, Notre Dame de Beauvoir.

Străzile sunt pavate cu piatră, podurile sunt accesorizate cu flori, terasele sunt mici și cochete și abundă în farmec provensal.
Parcă e un orășel uitat de timp, neafectat de tehnologie, pe care cineva l-a păstrat intact cu singurul scop de a te face fericit.
Las pozele să fie grăitoare, eu nu am suficient talent să descriu unicitatea acestui colț de rai.



















Am urcat în mașină târziu, când soarele apunea, întorcându-ne pe același drum străjuit de câmpuri de lavandă, doar că acum ele arătau așa


Am ajuns acasă obosiți, dar încântați, nu înainte, însă, de a surprinde momentul în care soarele își închidea ochii peste Franța, și ea îi răspundea cum se vede mai jos.



Și ca să nu închei în tonul ăsta siropos, să nu vi se aplece, și pentru a liniști cititorii îngrijorați că am scris ditamai postul fără a menționa nimic de mâncare, ei bine aflați că am și mâncat ieri, thank you very much, doar că eram prea flămânzi să mai fotografiez, așa că vă las să vă imaginați un burger cu bacon, roșii, brânză cheddar, salată și cartofi prăjiți cu ketchup. Doamne-ajută! :)

Bună! Sunt eu, nehoața prinsă la nefurat

Pentru cine nu mă cunoaște foarte bine, una dintre cele mai mari temeri ale mele este să îmi bipăie sistemul de securitate la ieșirea din ma...