Jurnal de coronavirus. Zilele 23-32

Jesus.. Ziua 32 deja?? Nu-mi vine să cred că atât de multe zile au trecut atât de repede. Mă simt ca Robinson Crusoe. Pe Vineri, Sâmbăta și Duminică îi am, mai rămâne să îmblânzesc capre. Sau muște, că nu prea am văzut capre prin cartier. Departe nu mă situez.

Sinceră să fiu, treaba asta cu izolarea mă irită pe ici, pe colo, în punctele esențiale. În primul și cel mai dureros rând, că nu mai putem umbla brambura, lucru ce reprezintă, practic, vocația mea pe acest pământ. Și faptul că fiecare zi petrecută în casă mă ține departe de un loc în care aș fi putut ajunge mă seacă la pipoțică. Nu mai zic de faptul că aveam excursii programate în fiecare lună, că am mai zis. Dar, frate, la 30 de minute de noi au înflorit câmpuri de lalele, iar eu nu pot să merg să le văd, că pe foaia cu care avem voie să ieșim din casă nu e nimic care măcar să se apropie de o eventuală cruțare de amendă. Avem voie să ieșim la plimbare, da, dar în limita a 60 de minute și a unui singur kilometru. Deci.. it's a no-no. Și asta mă enervează.

Apoi, deși inițial oamenii de pe aici nu se panicaseră spre deloc, cel puțin din punct de vedere al achizițiilor de alimente, brusc, de parcă ar fi ajuns porumbelul călător cu veștile și au aflat și ei că e pandemie, au început să cumpere compulsiv și au golit până și ditamai Carrefour-ul de lucruri esențiale. Și aici mă refer la drojdie uscată (ah, karmo, nebuno, cum îți râzi tu în barbă de mine, de îngâmfarea cu care iroseam pliculețele de drojdie pe nimicuri!), făină (săptămâna trecută nu se găsea decât bio. Bună și aia, na..), zahăr, la un moment dat, și, durerea mea supremă, mărar. Mărar, aici, e cuvânt compus din "mai" și "rar". Pentru că așa se găsește. Mai rar. Spre deloc. 

Și asta mă aduce la subiectul zilei, drobul. Eu fac drob în fiecare an. De pui, că doar din ăsta mănânc. Dar e un preparat important pentru mine, drobul, că mănânc doar 2 zile pe an. E ca Revelionul, dar mai important. Așa că nici nu am conceput, când am făcut meniul pentru Paște de anul ăsta, ca drobul să lipsească.
Zis și făcut. După lista cu meniul a urmat lista cu ingredientele. Listă care, printre altele, conținea : pipote și inimioare de pui, ficăței, la o adică, ceapă verde, mărar.
Bun. Ceapa verde și mărarul, la Carrefour, sunt mai scumpe la vedere decât un unicorn în tutu roz, baletând pe un curcubeu. Am găsit ceapă verde, la un moment dat, și a costat cât o porție de risotto cu trufe la un restaurant Michelin. Doar pentru că era curățată, cred. IDK.
Așa că am scos Carrefour ul din schemă și am încercat la un magazin unde știam că au fructe și legume proaspete. Probabil că toată lumea știa asta, pentru că am așteptat 10 minute doar să pot intra în magazin. În fine. Am reușit să intru și am pornit glonț în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea.  
Și așa a și fost, parol! Pentru că AVEAU. Și ceapă verde, și mărar. Cel puțin până am ajuns eu, că după ce am luat câte 4 legături din fiecare.. na.. potopul.

Acest aspect fiind rezolvat cu foarte mare succes, mi-am îndreptat, cu entuziasm, atenția către celelalte ingrediente de pe listă. Când am ajuns la organe de pui... sublime, dar lipseau cu desăvârșire. Ce pipote, ce inimioare? 
Ficăței? Poate doar ai mei, dacă o fi rămas ceva întreg după acest drobo-maraton.
Singurul lucru pe care am putut să îl fac a fost să iau două cutii miiici, una cu ficăței, alta cu ceva ce sper să fie pipote(altfel va ieși un drob tare dubios)... deja gătite!! 😱
Cum, cât și ce fel sunt gătite... rămâne de văzut vineri sau sâmbătă, când fac drobul. Azi eram efectiv epuizată de această cursă plină de adrenalină și nu am vrut să-mi forțez inima.

Mă indispune să nu găsesc ingredientele cu care sunt obișnuită să gătesc. De parcă nu era suficient că ciudații ăștia de vestici nu au leuștean 😱 și trebuie să-mi aduc din România (desigur, ar fi și posibilitatea să cultiv aici, doar că am acest handicap cu grădinăritul, în care ucid din fașă orice sămânță sau plantă, indiferent cât de rezistentă pare. Cred că aș putea să omor și cactuși. 😔 Nici păpădiile nu mi-ar supraviețui, probabil). Mai nou, adică săptămâna trecută, am aflat că francezii nu vopsesc ouă de Paște. Therefore, nu numai că nu găsesc ouă colorate în magazine, dar nu găsesc nici vopsea! The horror. 

Concluzia : acest Paște va fi: 
- fără rude, prieteni, cunoștințe alături. 
- cu un drob improvizat. Să-l numim Frankenstein. 
- cu ouă vopsite Dumnezeu știe cum. Eu știu doar că vreau să folosesc colorant alimentar, că cică merge. A!  Și am uitat să spun că nu am găsit ouă albe, deci voi vopsi din cele normale. 😶
- cu friptură de miel, de pui și... șnițel 😳 pe masă, că asta vrea Răzvan în ziua de Paște. Șnițel. 
- bonus: cu o vânătoare de ouă în curte, posibil soldată cu zgârieturi și certuri (nu zic eu, o zic experiențele trecute) 

În rest, cică sâmbăta și duminică plouă. 

#AnEasterlikenoother #Atleastihavedill 

Jurnal de coronavirus. Zilele 21 și 22

Nu că s-ar fi adunat foarte multe de spus de alaltăieri, dar azi am trecut un milestone, so to speak: am ieșit din casă. De-adevăratelea, cu schimbat în haine de stradă, cu tot, nu până la cutia poștală, în trening, ca data trecută. Am fost la Lidl. Pe jos. 😱

Bine, nici măcar n-am comis ceva ilegal, că Lidl e la o aruncătură de băț, iar noi avem voie la plimbare (fără să depășim perimetrul, ca în banc) o oră, maxim. Sau la piață, mai mult timp. Deci puteam bifa mai multe căsuțe pe biletul de voie, ne încadram. Însă am fost cuminți, am mers pe jos(vreo 10 minute), apoi, în Lidl, să tot fi stat 20 de minute (am fi stat mai mult, dar bătea vântul printre rafturi), alte 10 minute înapoi și aia a fost. M-am simțit ca Indiana Jones. Și am fost la fel de neînfricată🤠

Despre lumea de afară, ce să vă zic? Pare că merge înainte. Azi, fiind duminică, era destul de pustiu pe străzi, în plus de la noi de acasă până la Lidl e oricum o zonă liniștită, de obicei.
Copaci înfloriți, miros de primăvară, flori multicolore... naturii nu pare să îi pese de covid, dimpotrivă, cred că se bucură.

Însă cum există un echilibru în toate, după această aventură extracarantinală am ajuns acasă și, când să pregătesc masa, nu știu ce naiba s-a întâmplat și tigaia în care prăjeam niște ardei a luat foc. 😁 Ditamai vâlvătaia. Am fost pe fază, normal, că eram cu mâna pe ea, și am înlăturat-o imediat,  dar m-am și pârlit puțin. Vestea bună e că am mirosit a grătărel vreo 2 ore. 😁😁😁 După ce mi-am spălat funinginea de pe mână nu mi-a rămas nicio urmă, așa că, din păcate, mai mult decât atât nu am cum sa mă victimizez. Nici măcar bășică nu s-a format.

Deci nu m-am plictisit nici azi. Și nici ieri, că de câteva zile mi s-a pus iar pata pe un hobby, așa că ieri a luat ființă Maya.

Da, nu este perfectă, pentru că nu am aptitudini de croitoreasă, din păcate pentru mine și planurile mele, dar îmi e dragă chiar și așa, cu defecte. 

Deci cam așa stă treaba cu plictiseala. E sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. A!  Mâine e luni, deci o luăm de la capăt cu lecțiile. Dar apoi vine vacanța cu trenul din Franța (nici nu știu cât ține.. parcă 2 săptămâni) și poate o să am mai mult timp să... ăăă... să ce?! 

Jurnal de coronavirus. Zilele 17-20

Iar mă apucă scrisul la ore mici, probabil că abia așa reușește neuronul meu să se relaxeze puțin și să nareze una, alta.

Am fost foarte ocupată azi(ieri, cum ar veni, că e 2 noaptea). A apărut sezon nou la Casa de Papel și, conștiincioasă cum sunt, a trebuit să mă ocup. Ce să zic, nu luasem în calcul că ar fi posibil să nu fie ultimul, și s-a terminat... cum se termină fiecare episod. Așa că acum trebuie să mai aștept un an, minim, până la următorul risc de AVC.  Asta e, aștept. Nu e ca și cum am de ales.

Apropo de seriale, eu sunt fan înfocat, n-am fire de păr în cap câte seriale am urmărit. Însă sunt și perioade în viața unui om în care, din păcate, nu mai are nimic interesant de urmărit. Și eu am traversat până recent o astfel de perioadă. Nu m-a afectat, eram șmecheră pe atunci, doar ce venisem din călătoria în România cu jumătate de portbagaj de cărți. Dar cărțile sunt, așa cum știm, bunuri consumabile, așa că iată-mă, până acum vreo 3 săptămâni, fără cărți, fără seriale interesante... numa' o jale și un dor.
A trebuit să improvizez, firește. Am încercat una, alta, până ce am găsit un serial care m-a captivat pe de-a-ntregul: The 100. Primele două sezoane - bombă. Al treilea... not so much, anymore. Și-s șasă. Nu cred că ajung la ultimul, mă pierd pe parcurs.

Apoi, acum două zile, să aflu că a apărut sezonul 2 din Prietena mea genială. Parcă mai începem să venim de acasă. Ieri, ce credeți? Recomandare de serial de la cineva de pe Facebook : Trotsky. Deja se aglomerează. Între ele, a trebuit să mă uit și la Miami Bici, că prea se vorbea despre el, la un thriller-groază-multe stări, pe care l-am găsit fascinant :The platform (dar la ăsta nu vă uitați decât dacă aveți nervii tari) și la încă vreo două comedii(bune, ce-i drept) , luate la întâmplare de pe Netflix să mai destindă atmosfera :Death at a funeral și Vacation. (al doilea am înțeles că nu e și pe Netflix România). Dacă mai adaug și serialele și filmele la care mă uit cu copiii... o să înțelegeți că sunt un om foarte, foarte ocupat care, probabil, nu o să facă pandemia asta curat în garaj. Mno, csf...

Mă gândeam azi cât de reală e vorba aia cu "Ai grijă ce-ți dorești!". De ceva timp(de muult timp) m-am prins de șmecherie și am mereu foarte mare grijă la formularea dorințelor. Și la exprimare, în general. În primul rând pentru că sunt puțin de tot(puțiiintel) obsedată de semantică, lexic, etc, și în al doilea rând pentru că mi-a intrat mie în cap că e posibil să primești mot-à-mot ce ai cerut, și atunci e mai bine să nu fie note de subsol.
Însă uneori mai greșesc și eu, om sunt. Cel mai recent exemplu, mă întrebați?

Nu? Nu mă întrebați? Nu-i nimic, zic oricum.

Mie dintotdeauna mi-a plăcut să petrec sărbătorile acasă, în familie. Cel puțin prima zi. Pentru că îmi place să gătesc, să aranjez, în fine, am eu piticii mei. Ăsta e motivul pentru care anul ăsta noi am sărbătorit Craciunul și pe 17 decembrie, parcă, înainte să plecăm în România.

Așa. Și noi de câțiva ani Paștele îl făceam peste hotare, cu gașca. Foarte frumos, de altfel, că de asta și mergem an de an. Dar asta nu mă oprește să-mi doresc mereu să facem prima zi acasă, pentru a putea să pregătesc masa cum îmi place. Normal că și anul ăsta am gândit la fel. Cu voce tare. Voilá! Dorință îndeplinită. Nu mă așteptam, sincer, să trebuiască să se declanșeze ditamai pandemia care să afecteze peste 1000000 de oameni, totuși. Îmi cer scuze că a ieșit așa. Ce să zic.. poate au mai fost și alții să-și dorească asta, și ne-am combinat puterile, ca la Captain Power? 🤔
Nu am răspuns. Dar îmi cer scuze și promit să fiu atentă însutit de acum la cum formulez.

Gata. Mă opresc aici că dacă mai scriu puțin trebuie să adaug și ziua 21 în titlu. 😁

Noapte bună, sau bună dimineața! Păstrăm legătura.

Jurnal de coronavirus. 14,15,16.

Tare curioasă sunt câte zile o să dureze carantina asta, și cum o să se termine. Tare curioasă...

Apropo de cât de curioasă sunt, mai am o nelămurire. Bine, mai am 86478, dar le iau pe rând. Deocamdată mă interesează cum se face că, deși s-au strâns nșpe mii de sume de la nșpe mii de organizații, donații, atât făcute de firme, cât și de persoane fizice, deși s-au deblocat, o dată cu intrarea in starea de urgență, niște bani(îmi imaginez că nu puțini), cum mama naibii se face că spitalele NU AU DE NICIUNELE?? Nu au ventilatoare, nu au viziere, nu au halate, nu au măști!! Cum e posibil? Unde sunt toți banii strânși? Nu pot să înțeleg și refuz să cred că și ăștia au dispărut în eter, așa cum dispar, de obicei, banii în România. Pot să accept că și acum, în ceasul al... 13-lea, sunt oameni care se pretează la mizerii, care achiziționează materiale medicale la suprapreț, ei mai poartă și titulatura de "neoameni" la mine în vocabular. Dar mă gândesc că nu sunt toți așa, și tot ar trebui să rămână sume mari de bani care să ajungă în spitale.

Da. Deci asta ar fi O nelămurire. După ce o rezolv pe asta trec la următoarea.

Azi a venit coletul de care scriam. Vești bune: nu pare că am fost cotropiți de extratereștri, curierul arăta normal. Nu aceeași impresie și-a făcut-o și el despre mine, că l-am întâmpinat cu mască și reticență, dar cine mai stă să analizeze surpriza de pe fața lui?

Alaltăieri noapte nu am putut dormi, nici eu, nici domnul inimii mele. Ne-am trezit la 00.30. Ne trezisem, de fapt, chiar puțin înainte de ora asta, pentru că era foarte cald, dar la 00.30 eu am primit notificare de la HMS Core despre nu știu ce update-uri la telefon, și, o dată cu sunetul notificării au  dispărut șansele mele să mai adorm curând. Eu am o problemă : dacă mă trezesc în timpul nopții am șanse să mai adorm cam câte are echipa de fotbal a României să se califice la.. ei bine, la orice campionat.

Așa că adio somn.. Este și motivul pentru care mă culc târziu, să fiu foarte obosită și  să reușesc să prind cât mai mult somn neîntrerupt. În fine. Pe la 00.45, D a coborât să se uite la tv iar eu m-am zvârcolit ca o frigăruie pe salteaua care părea că are 100 grade Celsius, întrebându-mă dacă există saltele la care poți seta temperatura, iar ele să bage căldură cand îți e frig și frig când îți e cald. Dacă există, mă interesează foaarte tare cât ar costa, iar, dacă nu, mă interesează dacă ar putea-o inventa cineva. Hai, că nu e greu, jumătate din treabă am făcut-o eu, ar mai trebui doar o schiță, niște formule, cel mai probabil din fizică (iar aici eu zic pas, știți bine trauma mea legată de materia asta) și o aprobare pentru linia de producție. Cu plăcere!

În rest, cum mă știți : gătit, jucat, vizionat filme, strâns prin casă, propus să fac ordine în garaj până se termină pandemia și... lecții cu băieții, în special cu Edu, că Răz știe  singur ce are de făcut.  Și merge foaaarte bine treaba, în primul rând pentru că Edu se descurcă, și în al doilea și cel mai important rând pentru că #șîeu mă descurc. Sunt șefă la clasele 1-4. Hai, 1-3, să nu mă hazardez. După aia... mai vedem.

Over and out, că în desfășurător urmează un film, și trebuie să fac aranjamentele. 

#stămacasă. #nuerăudeloc

Jurnal de coronavirus. Ziua 13. Scurt de tot

De parcă mi-ar citi blogul, ghiciți ce făcea vecinul azi dimineață, de m-am și speriat de el când am ieșit în curte?
Punea plasa, of course. Nici nu-l văzusem, și am ieșit ca o floricică să iau aer. Întâi m-a șocat faptul că am văzut plasa, apoi m-a pufnit râsul, apoi l-am văzut pe el  și m-am speriat. Asta ar fi povestea mea. A lui ar fi: "puneam plasa și vecina a ieșit pe terasă, a început să râdă ca nebuna, singură, apoi s-a speriat de mine".

Mfine. Așa cum, într-un fel, preconizam, azi am fost cutezătoare și am părăsit casa. Am fost până la cutia poștală, aflată la vreo 20-30 de metri distanță. Sentimentele au fost contradictorii : la început m-am simțit ca un vițel abia fătat, parcă nici nu mai știam să merg, apoi parcă mirosea a libertate, apoi parcă a început să miroasă a coronavirus care se așeza pe hainele mele, apoi, când mai aveam vreo 2 metri până la cutia poștală, am auzit, undeva în depărtare, o mașină, și primul instinct a fost să mă arunc la pământ, că am crezut că e poliția și vine să mă aresteze că am nesocotit ordinul de carantină.
Nu m-am sălbaticit, vi se pare. Doar m-am dezobișnuit puțin de civilizație. Dar nu vă faceți griji, am anticipat asta și acum două zile am comandat niște chestii online de la singurul magazin de la noi din oraș care, deși închis, face livrări. Acum... nu știu câtă nevoie aveam de farfurii bleu, șervețele cu iepurași, o minge gigantică, un gel antibacterian și un joc Twister, dar sigur aveam nevoie să mai văd un (alt) om în carne și oase, să mă asigur că nu ne-au cotropit extratereștrii între timp și nu cumva sunt la modă fețele lungi și corpurile verzi.

Jurnal de coronavirus. Zilele 10,11,12.

Jesus, iar au zburat zilele și nu am apucat să fac lucrurile pe care mi-am propus să le fac de această pandemie.
Printre ele și ordine în garaj, unde nu mai ai loc să depozitezi nimic la întâmplare, că deja s-a abuzat de acest lux. Acum abia mai avem loc să trecem dintr-o parte în alta. Și strâns legat de această acțiune este și cea de colectare și înșiruire a materialelor aferente celorlalte hobby-uri pe care mândră le posed. Nu încep să le enumăr, suficient să zic doar că îmi ocupă jumătate de garaj.

De când nu am mai vorbit(singură) a trecut ziua de miercuri în care am încercat, într-adevăr, să fac cannoli, așa cum îmi propusesem, doar că rețeta aleasă nu a fost cea mai fericită și mi-au ieșit mai mult goggoșoli decât cannoli, dar le-am mâncat oricum, și nu numai pentru că am o sensibilitate pentru defavorizați, dar chiar erau bune. O să mai încerc și alte rețete, până reușesc, că nu degeaba am căutat prin toată Franța vin Marsala și nu am găsit, de a trebuit să-mi aducă o prietenă o sticlă din Italia. (între timp îmi luasem și eu din România, așa că am acum la vin Marsala cât sa-mi deschid cannolerie. Numa' rețeta să-mi iasă..)

Ca o mică paranteză, apropo de perioada asta de carantină, cred că vecinul de lângă casa noastră se simte singur. A scos săptămâna trecută plasa de pe gardul despărțitor, spunând că urmează să o schimbe, și de atunci.. sufletul. Nu a mai pus nimic în loc, lăsând gardul golaș și pe noi expuși în toată splendoarea bucătăriei, pe care o poate acum vedea cu ușurință de la geamul lui. Il mai las o săptămână, poate se satură de noi, și, dacă văd că nu, mă apuc să croșetez o păturică mare-mare, pe care s-o pun pe gard. Timp ar fi,skills găsim... numai vecinul să nu intre în depresie, că suntem simpatici de privit, îmi imaginez.

Așa... apoi a venit joi, care mi-a părut a avea 2 ore, și alea zburând imediat, între lecții cu elevuțul meu mic, pizza făcută în casă, pe piatra mea de nădejde, cu 4 modele diferite, să mulțumească întreaga clientelă, niște rummy, un 66 și niște seriale.. și numaidecât s-a făcut vineri.

Adică azi. Azi, pe lângă lecțiile obisnuite, Edu a primit ca temă, de la doamna, și să facă o prăjitură marmorată, pe care a executat-o cap coadă chiuind de bucurie(eu l-am ajutat doar la cuptor și să țină bolul când era prea greu). I-a ieșit super, era o rețetă foarte ușoară și gustoasă, special concepută pentru copii, trimisă de doamna pentru a-i ajuta să citească o rețetă corect, pentru a cunoaște măsurile, a împărți corect și... a se distra.

Apropo de asta. Eu am o problemă în a lucra cu cineva în bucătărie, așa că experiențele anterioare în care am încercat să îi țin pe lângă mine și să îi inițiez în arta gătitului au fost scurte și traumatizante. Pentru mine. Și mi-am dat seama de un lucru, chiar și ieri, când Edu avea de făcut un proiect pentru Paște și eu tot decupam iepurași și oușoare și nu-mi venea să - l mai chem să facă el. Mi-am dat seama că trebuie să pregătesc pentru fiecare dintre participanți un proiect. Fiecare cu iepurașii lui, fiecare cu desenele lui, fiecare cu prajiturica lui. Astfel ei au ocazia să învețe (sau să exerseze) și eu îmi pot face damblaua fericită. Nu de alta, dar am încetat să sper că voi depăși vreodată vârsta emoțională de 10 ani, așa că e mai bine să dăm cărțile pe față și să trăim în armonie.

Mbun. Acum, că am lămurit și asta, ne putem întoarce toți liniștiți la treburile noastre, iar eu revin peste câteva zile cu noutăți năucitoare, sunt sigură. Sper să nu vă consume prea mult așteptarea.

Jurnal de carantină. Zilele 8 și 9

Și luni și marți (și vorbesc de marți la trecut, că sigur se face miercuri până termin de scris) au trecut cu o viteză de abia așteptam o zi mai liniștită, sa-mi trag sufletul, și sper ca ziua aia să fie mâine. :)
Trag speranțe la ziua de maine pentru că miercurea Edu nu are lecții și atunci pot să îmi organizez și eu programul mai pe trândăveală(asta însemnând să am timp în sfârșit să fac cannoli, că mă chinui de nu-mai-știu când).

Așa cum mă așteptam, doamnele lui Edu s-au organizat foarte bine pentru începutul de săptămână și ne-au trimis, în detaliu, desfășurătorul primelor două zile. Și nu numai că l-au trimis, dar este atât de bine structurat, redactat, aranjat în pagină și colorat că îți e mai mare dragul să faci lecții cu odrasla din dotare. Bine, am noroc și cu Edu, că e brici și se descurcă mai bine ca mine uneori, că altfel poate nu îmi mai concentram atenția pe detaliile tabelelor, ci pe vocalize.
Pe lângă informațiile referitoare la ce avem de făcut, pe materii, fișele aferente și copii din manuale, doamnele ne trimit și mesaje încurajatoare, printre care și cel de a nu dispera dacă nu apucăm să facem tot într-o zi, de a îi sprijini în a se juca cât mai mult, de a împărtăși proiectele extra curriculare șamd.

Un lucru care mi-a plăcut mult este că, de obicei, fiecare lecție are 2 sau 3 fișe de exerciții similare, însă pe nivele diferite de dificultate. Astăzi, de exemplu, aveam 3 foi:"5","5bis" și "5terț". Explicația lui Edu a fost după cum urmează :
" Mami, știi că avem în clasă doi băieței care sunt ultimii la învățătură, nu se pricep. Pentru ei e 5terț. Apoi, sunt copii care nu se descurcă așa bine cu informațiile noi, cum eram eu când am început anul. Pentru ei e 5bis. Iar 5 e pentru mine."

Ce să zic, deloc încrezut...
:)

În plus, doamnele sunt foarte active pe programul de care vă spuneam, klassroom, unde pun poze, filmulețe, înregistrări audio.. Luni dimineață ne-au urat o săptămână frumoasă, succes, alea alea, iar marți una din doamne, care este și directoarea ciclului primar, ne-a trimis un film cu ea cântând la pian și voce o melodie de pe YouTube (a unui cântăreț francez) pe care copiii trebuie s-o învețe, și care are un mesaj foarte educativ, încerc s-o atașez la sfârșitul postării.
Doamna era în trening, acasă la ea, evident, ciufulită și naturală, și efectiv nu ai cum să nu o iubești de cât de drăguță, prietenoasă și normală e.

Așadar la Edu cam așa funcționează școala in absentia. Practic ei nu pierd nimic din ce ar fi făcut la școală, evaluările și dictarile săptămânale i le trimitem doamnei, care le corectează și le notează, apoi ne transmite notele. Totul mi se pare foarte bine pus la punct și suntem mulțumiți atât eu cât și micul elev, care termină mult mai repede tot ce are de făcut și îi rămâne timp de joacă.

Și la Răzvan se mișcă lucrurile, poate nu la fel de alert ca la Edu, în sensul că parcă nu are așa mult de lucru, dar, pe de altă parte, nici înainte nu avea. I se dau teme, lucrări, ii sunt notate, se fac recomandări de lectură (sau de ascultat operă, cum a primit la muzică), au grupuri pe WhatsApp și sesiuni video pe YouTube.

Niciunul nu a dat, încă, niciun semn că s-ar plictisi sau că i-ar lipsi ceva, și nici nu cred că vor da prea curând, așa că măcar pe frontul ăsta stăm bine.

In rest.. ce să zic? Mă mai sperii, mă mai liniștesc, mai sper, mai sper...

Vorba marelui poet-interpret contemporan :"așa trec zileee meele/ una bună, zeece reele..."

Over and out.