A început școala

 A început școala azi, pentru a treia oară pentru noi, aici, și, deși sunt și mici(maaari) modificări,  pentru că Răzvan a început liceul, unele lucruri au rămas la fel.

De exemplu, bucuria de a merge la școală în prima zi ca și cum ar fi o zi oarecare. Fără buchețoaie de flori cumpărate la suprapreț,  fără stresul de a te îmbrăca, coafa și machia ca la botezul verișoarei Anica, știind că vei avea zeci de ochi curioși și clevetitori pe tine, fără senzația că te afli, fără voia ta, la un concurs pe care nu ai cum să-l câștigi.

Firește că nu e valabil la toate școlile sau la toate mamele, dar, după cum am mai scris aici, eu am rămas șocată de colectivul de "mămiki" de la Edu de la școală, din primul an, înainte să venim aici.

Atât de șocată încât mă gândesc des ce ar fi suferit mamele respective în Franța (sau Belgia, sau oriunde în vest, presupun) când n-ar mai fi avut cui să sufle în ureche,  pe cine să pupe-n fund și unde să se gudure, pentru că relația părinte învățător/profesor e redusă la strictul necesar aici. În afară de o ședință sau două la comun, pe an, in care se comunică informații generale, mai sunt două întâlniri private, părinte -profesor, unde se comunică notele și situația elevului.

Le-ar fi lipsit și fondul clasei, al școlii,  al orașului și al galaxiei, schimbatul băncilor, aparatului de aer condiționat,  catedrei, dulapurilor, clanțelor sau perdelelor. Nu ar mai fi putut propune sume astronomice pentru cadouri de Crăciun,  Paște,  ziua mamei, ziua de naștere,  de căsătorie sau de baie a doamnei învățătoare. 

Trist. Le-ar fi fost tare greu aici. 

Eu, până una,alta, mă bucur de această dovadă de normalitate. Și de multe altele.

Și, că tot vorbim de dovezi de normalitate, sunt unele care nu mă bucură la fel de mult.

Cum ar fi că azi nici Edu și nici Răz nu au vrut să stau cu ei la deschidere. Înțeleg la Răzvan, care a acceptat să-l însoțesc doar pentru că-l duceam cu mașina. El e mare, presupun că e destul de grav să vină maica-ta cu tine la liceu, dacă nu predă acolo, (dar și atunci ar sta deoparte), dar micuțul meu? 

Mi-a comunicat scurt, încă de când parcasem, să plec, că nu e nevoie să îl conduc. Deși avea emoții și era puțin agitat. Dar a zis că se descurcă. El s-o fi descurcând, nu zic, dar la mine nu se gândește nimeni? Așa că am negociat și am reușit să obțin un condus lung, până în curte, unde, odată reunit cu colegii, a trebuit să mă dezlipesc.  

Și iată-mă acasă, singură, cu o groază de treabă și o lipsă de chef, cum încep ziua cu o pauză și mii de gânduri.  Până săptămâna viitoare, când reîncep munca, planul meu de a face curățenie generală e serios în pericol, dacă mai meditez mult la ciclul vieții, dar nu e nimic ce nu se poate regla cu o cafea. :)

Bonne rentrée, ce să mai zic..

Cipru

 Săptămâna viitoare plecăm în concediu și încă nu am apucat să scriu despre Cipru, așa că mă concentrez acum, să văd ce îmi mai amintesc.

Nu fusesem niciodată, ăsta a fost și motivul pentru care am ales Paphos ca destinație. Cineva, nu spun cine, dar începe cu D, voia tot în Grecia, normal, dar...pentru că deja ne făcusem datoria morală față de ea anul ăsta, am făcut un compromis și ne-am îndreptat spre sora ei mai mică. 

În secunda în care am pus piciorul afară din avion, am simțit că leșin. Erau 94 de grade, cred, un soare orbitor, aripa dreaptă și stângă, laolaltă, și o umiditate de mi s-au încrețit degetele.

Noroc că îmi cumpărasem o pălărie din Franța(și prin noroc mă refer ce bine că am găsit mărimea mea, pentru că am capul foarte mare și, în afarã de corturile alea mici de la Decathlon, nu-mi intră nimic pe el). Am arătat ciudat la 3 noaptea, când am plecat de acasa, dar cine era ferită de explozia solară cipriotă, la 10?

În fine, după ce ne-am obișnuit puțin cu Armageddon, am fost să închiriem maşina, și am plecat spre cazare.

Până cu vreo 5 minute înainte să ajungem(și era aproape de centrul orașului), am crezut că am pus greșit adresa pe GPS și ne duce în deşert. Pustiu. Pietre, uscăciuni, câmp deschis...plus condus pe partea stângă. 

Mai avusesem experiența asta în Anglia, dar acolo eram atentă la una,alta, cred, și nu mi-a venit peste mână. Aici, pentru că încă nu ni se arăta oraşul,m-am concentrat la drum și tot căutam volanul și mi se părea că intru în bordură. 

Am ajuns și la cazare, am coborât din mașină,  de la AC, iar ne-a lovit căldura(da, ăsta e laitmotivul acestui articol, în caz că nu am fost destul de clară încă), am fost să mâncăm și,  după o mică pauză și o sesiune de rugăciuni și invocare a ploii, am plecat să explorăm oraşul( degeaba am cântat și dansat paparudele, nu a apărut nici macar un nor cât am stat acolo, darămite să plouă)

Orașul...ce să zic..un Eforie Nord în zilele bune de vară.  Micuț, comercial, plin de magazine cu suveniruri, terase și turişti, colorat și viu, dar în 2 ore ( dacă te și opreai să mănânci ceva) te tutuiai cu localnicii, dacă știți ce vreau să spun. 

Am mâncat, însă, foarte, foarte bine, în toate cele 4 zile cât am stat, mâncarea e ieftină și bună, la fel ca în Grecia, porțiile mari și o varietate satisfăcătoare de bucătării. Găseşti, de la mic dejun englezesc sau cipriot, care costă vreo 5-6 euro, la mâncare asiatică, italienească, americană și, normal, grecească, deci cam tot ce ți-ai putea dori.

Apa este minunată,  era extrem de caldă, transparentă și liniştită, așa că am făcut baie în mare de câte ori am avut ocazia.

Am fost și într-o plimbare de jumătate de zi cu un yacht, cu mâncarea și bautura incluse, plus oprire pentru baie în mare. A fost, ca de fiecare dată, o experienţă frumoasă, mai ales că înauntru era AC și te puteai răcori, dacă cele 35 de grade de afară te inoportunau cumva.

Am vizitat și Larnaca și Limassol, mie, una, mi-a plăcut Larnaca foarte mult, iar Limassol moderat, dar bineînțeles că mi-am făcut doar o părere superficială, bazată pe cele câteva ore în care le-am bântuit. În plus, din apă toate par la fel, iar noi pe asta ne-am concentrat, în principiu.

Ce am mai făcut..am mâncat din nou, 😀,  am băut cocktailuri la happy hour, de la 4.75 euro erau reduse la 4 euro(asta ne-a economisit aproape 2 euro, astfel încât ne permitem și următorul concediu), am bătut faleza în lung şi-n lat și...am vorbit în română oriunde ne-am aşezat. Peste tot erau angajați români, peste tot angajații ciprioți cunoşteau pe cineva din România.  O remarcă acidă nu puteai să faci, că-ți era frică să nu iei bătaie. 😀

În concluzie, vorba lui Edu:"Mi-a plăcut, dar nu mai vreau!". În plus, o să avem mai multă grijă cu (ne)vizitatul țărilor calde în anotimpurile fierbinți și,  note to self!! : dacă umiditatea țării pe care vrei s-o vizitezi e 70% iar soarele e mare și rotund, ca în desene, fă un duş rece, dă-ţi două palme și ia-ţi gândul, fato, că există un motiv pentru care îți plac ploile și ești mai bacoviană ca George însuşi!

Kalinihta!

Cronică de film. Titane

 În seara asta voiam să scriu puțin de Cipru, dar nuuuu. Nununu. Ar fi păcat să nu scriu puțin despre filmul văzut azi: Titane.

Am citit despre el acum câteva zile. Scria în articol că a luat premiul Palme d'Or, la Cannes, însă nu asta mi-a atras atenția, ci faptul că la premieră s-a lăsat cu atacuri de panică, leşinuri, ambulanțe, etc.  Și că toată lumea a fost şocată de acest film. 

Nu mi-a trebuit mai mult. Sigur, am încercat să mă uit și la trailer înainte, ca de fiecare dată, însă ori a fost neconcludent, ori m-am uitat eu printre rânduri, că eram deja setată să îl văd, cert e că nimic nu mi-a părut ciudat. 

Așa că...am fost.

O să vi-l povestesc și vouă , da capo al fine, cât de imparțial pot.(știm deja toți că nu pot, dar așa îmi place să mă mai alint).

Mbun.

Filmul începe cu o fată și tatăl ei, în mașină, ea fiind enervantă la extrem,și provocându-şi tatăl încontinuu, iar omul, săracul, încercând întâi să o ignore, apoi să îi atragă atenția, moment în care fac accident și se izbesc de un parapet.

Ajung la spital și fetei i se ataşează(montează suna prea tehnic) o placă de titan în cap.  Când iese din spital, înainte să urce în mașina părinților, începe să o sărute. Fetița. Pe maşină. ĂSTA a fost primul semnal. Atunci trebuia să plec. Dar eu Batman, Batman...

Acțiunea se mută peste câțiva ani, când fata, acum cu față de băiat(da, genul non binar e such a thing now), e go-go dancer, și își dansează talentul pe un Cadillac. Rețineți această mașină, are rol important în film.

Dansează, dansează, se termină programul,  coboară de pe mașină, dă nişte autografe, merge la duş, întâlneşte o fată, o colegă dansatoare,cu care are un scurt moment artistic, apoi pleacă spre mașină. 

O urmărește un fan, care inițial îi cere autograful, apoi îi spune că, de fapt e îndrăgostit de ea,și începe să o sărute.  Cam brutal. Și fără s-o întrebe.  Ea întâi se opune, apoi îi răspunde, apoi îl omoară cu un bețişor chinezesc(din metal) cu care își prinsese părul. 

Pentru că acest proces e unul care se soldează cu murdărirea ei,se întoarce la muncă, să mai facă o dată duş. In timp ce face duș aude un zgomot și, long story short, rămâne însarcinată cu Cadillacul.

Da. 

Aici deja plângeam. Atât m-a impresionat prostia mea, încât, jur, doar faptul că nu se mai ridicase nimeni să plece m-a ambiționat. Cum să fie ăia mai zgârciți ca mine? Am rămas. 

Ajunge acasă, nu taie morcovi, dar mănâncă cereale, iar la ştiri aflăm despre un băiat dispărut cu ani în urmă,  al cărui caz e încă în atenția poliției, și despre o altă crimă, a patra, cea a fanului mort din dragoste rănită, cum ar zice Angela Similea. Și din bețişor chinezesc, aș adăuga eu.

Ea încă locuieşte cu părinții, cu care abia vorbeşte  și,  pentru că avea dureri de burtă, e consultatã de tatăl ei, care îi spune că nu are nimic. 

Nu are nimic, pe naiba.  E ditamai însarcinata cu Cadillacul, dar află abia o zi mai târziu, când,  dorind să aprofundeze relația cu colega de la muncă,  i se face rău, vomită, și...pierde ulei. De motor.

Jur că nu glumesc. Mi-aş dori să am această imaginație bogată, as câștiga premii la Cannes, dar eu sunt o fată simplã, doar povestesc cum am aruncat 8.30 euro pe apa Sâmbetei. Da, e sâmbătă azi.

Bun.  Pierde ulei de motor, se sperie(aici o înțeleg toți bărbații, că până și eu știu că nu-i a bună, și e și scump litrul) și pleacă acasă la colegă, să-și facă test de sarcină. 

Ii ies două bujii, că îmi imaginez că așa iese când ești însărcinată cu un Cadillac, nu linii simple, ca la săraci, se necăjeşte și își omoară și colega. Și,  pentru că aceasta locuia cu încă 3 tineri, omoară 2 dintre ei, o fată reușește să scape. 

Ea merge acasă, să ardă niște dovezi, si,dacă tot e în formă, dă foc la casă,  nu înainte de a-şi închide și tatăl în dormitor, să mai scape de o grijă. 

Pleacă de acolo, ajunge în aeroport, aerogară, aeroceva, dar își vede portretul robot în monitoare și multă poliție peste tot,așa că îi vine o idee: să pretindă că este baiatul dispărut în urmă cu mulți ani,pentru că îi vede o simulare de portret și i se pare că ar putea trece drept el.

Ea oricum are față de baiat,v-am zis, și nu în sensul în care te întrebi dacă e o ea sau un el, ci în sensul în care juri pe osemintele strămoşilor că face pipi din picioare. 

Merge la baie, se tunde, îşi bandajează sânii și burta care deja era proeminentă, se loveşte, se dă cu capul de chiuvetă, râde mulțumită și se prezintă la poliție că, hopa, iată băiatul dispărut!

Vine tatăl băiatului, îl recunoaşte(poate din dorința de a-şi regăsi copilul pierdut, poate pentru că era alcoolic și se droga) și pleacă amândoi acasă. 

Tatăl era comandantul unei secții de pompieri, și,  cum ziceam, dependent de niște injecții intramusculare. Și de alcool.

Începe viața lor la comun, la început forțată, cumva, și îngreunată de faptul că psihopata nu vorbea, să nu o trădeze glasul, dar care, în timp, se transformã într-o relație de încredere, apreciere și...iubire.

Între timp, însă,  burta crește,  ea se tot bandajează,  când o mănâncă burta se scarpină până își face gaură în burtă și se vede metalul, din astea care se întâmplă mereu la femeile însarcinate, știți voi.

Ea tot pierde ulei, tot pierde ulei, cred că a pierdut vreo 3-4 litri tot filmul (a avut buget, că au bani francezii), tot ciudată,  până ce taică-su îi zice să stea liniștit/ă, ca, indiferent cine sau ce e, tot băiatul lui e.

Am obosit de cât scriu, așa că trec la final, nu de alta, dar și eu muream de curiozitate să nască, să îi văd micul Fiat 500, sau ce urma să aibă din imensa burtă metalică care se tot crăpa de se vedea fier(și eu m-am plâns de vergeturi, ce copil am fost!).

În fine, o iau,  pentru a nu știu câta oară,  durerile facerii, merge la taică-su în pat, care, înainte să vină ea, își dăduse foc, dar se răzgândise și oprise focul ca un pompier adevărat ce era, îl ia în brațe și îi zice că îl iubește.  Sar peste detaliile dragostei lor, că unul iubea ca un tată, alta ca o non fiică,  de unde anumite neînțelegeri rezolvate prea târziu,  și uite că și naşte fiica/fiul rătăcitor, însă nu apucă să își vadă copilul, că moare.

Aproape că era să mor și eu, de nervi și plictiseală, și să nu îl văd,  dar filmul se termină înainte cu puțin de criza mea de nervi și apuc să văd și bebelușul, care , ce credeți, are corp normal, de bebic, și coloană vertebrală de titan.

Pam pam, mother f#c&3s! The end.

Concluzii:

- cei de la Cannes s-au simțit rău din cauza calității filmului, nu a scenelor violente(deși au fost destule și extreme)

- francezii sunt ciudați. Și pentru că fac filme din astea, și pentru că merg la ele, și pentru că rămân în sală până se termină genericul. 

- azi am pierdut două ore și 8.30 euro.

În încheiere las niște poze cu actrița principală, însă nu din film, din niște zile bune,când era aranjată.

Despre Wish și bad boys

 Răzvan. 

Vorbeam azi cu ei despre ce desert vor să mănânce. Convenim că ar merge o cabană, dar, pentru că va fi gata de mâncat abia mâine, îi întreb ce ar vrea pentru azi.

- Păi, zice Răzvan,  dă-ne tu idei, că eu vreau orice. Ceva să se facă repede.

- Aş putea să vă fac brownie, cupcakes, moelleux au chocolat...

- MOELLEUX AU CHOCOLAT!!, țipă amândoi, la unison. 

-...mug cake..

- A, sau mug cake, da, zice Edu, egal încântat. 

- Nuu! sare Răz. Mug cake e moelleux au chocolat de pe Wish.

Doamne, cât am râs.  

Bine că nu s-a luat de Aliexpress, că mă simțeam ofensată.  😀

Eduard.

Eram în cameră tuspatru, acum vreo două zile. Edu, cu telefonul în mână, întreabă îngândurat:

- Ce să-mi instalez? Tinder? Sau Crypto? Să-mi fac gagică sau să fac bani?

După ce ne-am oprit din râs și i-am explicat că nu se exclud, a trebuit să îi tăiem elanul și să îi spunem și că nu are vârsta pentru niciuna din ele. Foarte dezamăgit a fost, și, ca să-i distrag atenția, zic să fac puțină conversație cu el. 

- Mami, îl întreb,  tu cum crezi că ești? Mai frumos sau mai deştept?

- Mai deştept, logic! îmi răspunde pe nerăsuflate. De ce crezi că nu am iubită, dar am numai A la școală?

- Păi...mă gândeam că nu ai iubită pentru că ai 9 ani, dar ce știu eu? Și cum te vezi tu, bad boy sau good boy?

- Half half. Sunt bad boy, dar și nerd. Adică...ridic mâna la școală, să răspund, dar și dacă e de făcut o glumă, o fac.

Well...combinația ideală, if you ask me. Probabil se va modifica distribuția procentelor în viitor, dar, pe moment, eu sunt mulțumită. 

Au noroc că sunt amuzanți, că mai uit uneori cât de mult mă enervează în restul de 23 de ore și 50 de minute din zi.

Clişee din filme

 Sunt  mare devoratoare de filme. Artistice, seriale, n-are importanță(deși, dacă s-ar acorda premii, serialele ar pleca cu diploma acasă). Am văzut atâtea filme încât, la cele obișnuite(pe care le și evit, de ceva timp) pot intui, cu replici, ce urmează. 

Însă, în afară de acțiunea filmului , care e previzibilă(uneori), sunt anumite clişee ce se regăsesc constant. Printre ele, următoarele :

- în majoritatea filmelor, când se gătește, musai există o insulă în bucătărie, și musai se taie morcovi. Maaaxim ardei. Dar morcovii sunt ingredientul fără de care se pare că nu se gătește nicio cină, în filme. 

Dacă e dimineață sunt pancakes, dacă e cina...e ceva cu morcovi.

Eu, când gătesc, tai ceapă de plâng 2 zile, curăț usturoi de îmi rămâne mirosul în piele 3 duşuri, îmi zdrelesc degetele când curăț și rad țelină, apoi desăvârşesc paleta olfactivă cu leuştean, pe care abia îl curăț de pe tocător.

- piața, la ei, se face în pungi de hârtie, care sunt mai tot timpul 2, uneori uşurele, alteori grele, și conțin cel puțin o baghetă. Când sunt grele există dificultăți în a deschide/închide ușa de la intrare, așa că, uneori, apare EL/EA, care e fix în momentul ăla acolo, să ajute.

Eu? Eu când mergeam singură (în România) la piață umpleam câte 4-5 sacoşe din alea de rafie, de Auchan, imense, pe care mă ambiționam să le car într-un singur drum, până la etajul 2, de mi se lungeau mâinile cu 3 cm în fiecare săptămână, nu mă întâlneam cu nimeni cunoscut pe scară( dacă m-ar fi văzut vreun vecin probabil s-ar fi grăbit să intre, să nu fie nevoit să îmi țină uşa),  şi nu aveam baghete, ci făină, zahăr, ulei, apă, lapte, ouă care uneori se spărgeau până sus, carne, legume și fructe. The heavy stuff.

- toți, în afară de asistații sociali, stau la casă.  Blocuri apar doar când se vizitează drogați, alcoolici, dubioşi, personaje negative în general.

În rest se stă la casă, de cele mai multe ori extrem de mare și frumoasă, cu gazonul taiat periuță, cu insulă în bucătărie și scară interioară. 

Și, deși situația materială e satisfăcătoare, foarte puțini au mașină de spălat vase. Activitatea asta se face de obicei manual, în doi, unul spălând vasele,iar celălalt ştergându-le cu o cârpiță. Avantaj al doilea.

- personajele din filme dau mereu drumul la televizor exact în momentul în care se difuzează ştirea care îi interesează.  Nici mai devreme, nici mai târziu.  Chiar dacă îi strigă cineva din cealaltă cameră, sau îi sună să le zică să dea pe Channel 5, de exemplu, ştirea începe când ajung ei în fața televizorului.

Eu nu mă uit la ştiri niciodată, iar la tv prea puțin,  dar, în fața televizorului fiind, cu ochii la el, chiar, mi s-a întâmplat să nu aud bine din prima informația, și apoi să nu se mai repete și să rămân în ceață. 😀

- când personajele (de obicei feminine) din filme se tund singure, fie că o fac în baia de acasă,  la metrou sau în vreun wc public slab luminat, le iese mai bine decât atunci când am fost eu la salon și am dat 100 euro să mă facă într-un fel, dar m-a făcut în altul. 

Nu contează că folosesc vreun cuțit ruginit, o foarfecă pentru hârtii sau un ciob din oglinda din fața lor, le iese impecabil, de le fac invidioase pe toate hairstylistele din cartier.

- mereu când fac duș se spală și pe cap. Și le ia 10 minute cu totul, de când intră în cabina de duş, până ies spălate, uscate, coafate și machiate.

Mie imi ia 15 minute să mă spăl pe cap(asta daca nu îmi pun mască de păr și trebuie să stau și cu aia 15), apoi stau vreo 20 de minute cu prosopul pe cap, să absoarbă, în mare, apa, apoi mă şterg vreo 5 minute,  mi-l usuc vreo 45-60 cu peria-föen, si, dacă  mai bag și placa, încă 30 de minute.

Apoi mi-l prind în coadă, unde și rămâne.

-  când sunt în impas și trebuie să-și ia, la repezeală, haine din altă parte, și nu din şifonierul personal, mereu găsesc fix mărimea lor. Nici nu le probează, doar întind mâna către grămada de haine și extrag de acolo o pereche de pantaloni, o bluză și o pereche de pantofi ce le vin perfect.

E o fază în ultimul sezon din Povestea Slujitoarei, de exemplu, în care ea și prietena ei ajung la un fel de adăpost, și trebuie să-și aleagă schimburi dintr-un morman de haine donate. In 3 minute sunt îmbrăcate, le stă foarte bine, iar hainele numai a second hand nu arată.

Nu are rost să povestesc cazurile în care, în magazin fiind, cu toate expuse și ordonate, fix mărimea mea nu am găsit-o, fie ei pantofi, fie haine,  sau în care mărimea nu coincidea cu realitatea. Chiar și la Zara un 42, de exemplu, vine în diverse mărimi, în funcție de croială.

- bomba e mereu dezamorsată în ultimele secunde. Me-reu! A! Și e MEREU dezamorsată. Nu am văzut niciun film în care cel ce încearcă să dezamorseze bomba eşuează. 

Dacă explodează, însă, noi nu suntem cu el,acolo, suntem cu celelalte personaje, care își rod unghiile de stres, și care îl cred mort, până apare, miraculos, din apă, din pământ sau din iarbă verde.

Eu bombe n-am dezamorsat (încă), sunt destul de sigură că aș tăia firul greşit, dacă aș avea ocazia, însă cu siguranță dacă aș fi în locul personajului care trebuie să facă treaba respectivă (sau orice altă treabă) aș face-o repede și din timp, că nu-mi place să las pe ultimul moment ce am de făcut.   😀

-ultimul, dar sigur nu și cel din urmă,  locul de parcare.

În filme găsesc mereu loc de parcare fix în față, unde au treabă.  Opresc, parchează, coboară, uneori nici nu închid mașina,  și pleacă. 

Eu? Mă învârt de două-trei ori pe unde am treabă, în speranța că voi găsi un loc liber. Abandonez după 20 de minute, și încep să caut în apropiere.  Nu găsesc, așa că mai merg o stradă,  și încă una,  până găsesc un loc de parcare corect.  În cele mai multe din cazuri e în alt oraș,  așa că pornesc în fugă către locul în care am treabă. Pe drum mai întalnesc și alte obstacole, normal, că doar nu suntem în filme.

Și astea sunt doar câteva, așa, în viteză. În realitate sunt mult mai multe. De fapt, consider că filmele de duzină sunt o sumă de clişee ce urmează acelaşi scenariu, în care binele învinge răul, însă nu înainte de a se tăia niște morcovi.  

Vestul sălbatic.

 Am și eu această problemă ce îmi chinuie sufletul și profit de blogul de succes mediu spre mic pentru a o expune.

Mă disperă o situație observată încă de pe când locuiam în Belgia și readusă pe puntea suspinelor recent, aici, în Franța. 

Copiii ăștia din vest mănâncă numai prostii! La petreceri, cel puțin, dacă au de ales. Preferă Haribo, chipsuri, bomboane și alte tâmpenii, în locul dulciurilor sau aperitivelor mai sănătoase(și mai gustoase, in my humble opinion).

Acum vreo 10 ani (sweet Mother of Jesus, ce repede trece timpul), când locuiam în Bruxelles, Răzvan și-a serbat ziua și a chemat câțiva colegi.
Tematica era Mickey Mouse, așa că m-am dat peste cap să pregătesc biscuiți, cupcakes, cake pops, tort, toate în formă de Mickey, hot dog, hot dog, hot diggity dog, limonadă și ce m-am mai gândit că ar putea să placă invitaților.
Au mâncat hot dogs, poate pentru că erau cei mai apropiați de junk food, au molfăit niște tort, iar restul dulciurilor au rămas aproape neatinse. A! În schimb au fost maaari fani pastă de zahăr (asta am observat la toți copiii,de oriunde ar fi 😀,  că le place această bombă calorică extrem de dulce, menită să ajute doar la decor). 

Bun. Am zis că e o întâmplare, poate au fost prea ocupați cu joaca pentru a mânca.
Anul următor,  tematica a fost marină, pentru că i-am făcut ziua la piscină.  Iar caracatițe, peşti, peştiuci, în toate formele și gusturile de casă, iar limonadă homemade în care atârnasem niște peştişori gumați, pentru impresia artistică.
După cum probabil v-ați gândit,  peştişorii gumați au avut cel mai mare succes. Restul au fost doar așa,  gustate pe ici, pe colo.

....

Derulăm caseta cu amintiri și ajungem la zilele noastre, 2021 AD.

Sfârșit de an școlar. Răzvan și Edu-petreceri  la școală. Mă rog, nu petreceri cu muzică, doar cu mâncare (astea sunt și preferatele mele, de la o vârstă).

Răzvan a vrut să îi fac cozonac, lui Edu i-am făcut cornulețe cu rahat și chec cu cireşe. În plus, i-am cumpărat niște suc natural, că se apucase să le spună colegilor că va fi ziua lui în august și cumva traiau cu impresia că și-o va serba și la școală (și-a serbat-o și acasă.  În iunie, că altfel nu avea cum. Dar nu e problemă,  și-a serbat-o el și în decembrie, când era la grădiniță, suntem numai într-o petrecere cu copilul furtună).

Pe lângă faptul că au fost singurii care au adus ceva făcut în casă, din cozonacul dus de Răzvan a mâncat doar un coleg care a locuit 5 ani în România, și care știa despre ce e vorba și s-a bucurat, iar din dulciurile lui Edu doar un prieten gurmand și doamna învățătoare, restul nici nu s-au gândit să guste.
În rest toți s-au îmbuibat cu Haribo, mai mult Haribo și încă niște Haribo, iar colegii lui Edu au băut...wait for it!....Cola!! (adus de unul din ei). Nici nu s-au uitat la sucul natural.

Acum, eu speranța n-o îngrop încă, va muri odată cu mine, mai ales că în seara asta Răzvan a avut invitați și au mâncat, încântați, tot ce am pregătit. 

Și NU, nici nu o să încep să îmi trimit copiii la școală cu prostii , și nici acasă nu o să-mi aştept invitații cu lucruri cumpărate, atâta timp cât pot și îmi face plăcere să gătesc. O să o țin pe a mea, măcar un copil dacă reușesc să întorc de pe drumul Haribo pe drumul cozonac mă voi considera fericită.

Dar îmi vine să merg din ușă-n ușă, precum colindătorii, și să propovăduiesc cuvântul Dulciurilor de Casă.

Parcă mă văd:
- Cioc-cioc!
- Cine e?
- Bună ziua! Aveți cinci minute să vă vorbesc despre cozonac?

Admiterea la liceu în Franța

 Am scăpat de o grijă cu Răzvan, a intrat la liceu. 4 ani stau liniștită. Pe frontul ăsta, măcar. 

Emoții am avut doar eu, să se înțeleagă bine. Răzvan nu a avut NICIUN stres, nici măcar din bun simț, așa, că mă vedea pe mine agitată. A fost amabil, însă, și m-a încurajat tot anul şcolar, mai ales pe ultima sută de metri, când albeam zilnic, văzându-l că nu se pregăteşte cât aș fi vrut eu. Mare om, mare caracter, n-am ce să-i reproșez. 

Însă, într-adevăr, treaba stă muuult mai bine decât în România.  

În primul rând, aici nu e moda cu meditațiile, și nu trece zi de la Dumnezeu să nu fiu recunoscătoare pentru asta. Am economisit timp, bani și alte resurse prețioase prin evitarea acestor drumuri saptamânale. Amen to that!

Apoi, deși tratat cu seriozitate, examenul nu este privit ca ceva stresant. Organizarea mi s-a părut foarte bună,  încă de la începutul anului am fost informați despre toate etapele, atât la sedința ținută de directoarea şcolii, în care ni s-a prezentat, cu ajutorul unor slide-uri, structura brevetului, cât și pe parcursul anului, în şedințele individuale cu profesorii.

Pe parcursul întregului an, elevii au avut trei simulări de examen (brevet blanc) și două simulări pentru expunerea orală, și, în funcție de rezultatele obținute la aceste simulări, au primit sfaturi, sugestii, propuneri...tot ajutorul de care au avut nevoie pentru a-şi îmbunătăți rezultatele. 

Examenul scris a fost susținut la cele mai importante materii(matematică, franceză, istorie-geografie, fizică-chimie, ştiințele naturii, cultură civică) și s-a derulat pe parcursul a două zile. În prima zi 5 ore și în a doua 4, parcă. (Nu mai știu exact, că mie mi s-au părut câte 10 ore în fiecare zi).

Proba orală a fost susținută cu vreo 2 săptămâni înainte de probele scrise. Au avut de făcut o prezentare în Power Point despre un subiect la alegere. Răzvan a ales să își prezinte planurile în ceea ce priveşte viitorul lui profesional, însă discursul trebuia să fie foarte bine argumentat si conspectat și nu, l-am sfătuit(a se citi obligat) să nu scrie despre faptul că ar vrea să devină youtuber. 😀

La nivel de notare, pentru a fi admis la liceu contează atât notele de la examen, cât și cele din timpului ultimului an de colegiu, calificativele date de profesorii din școală dar si proximitatea față de liceu.

Ce pot să vă spun, deși eu nu am îndrăznit să mă relaxez prematur, este că am fost anunțați că a fost acceptat la liceu înainte de a afla notele la examen, bazat doar pe notele din timpul anului și de distanța față de casă. Știam că a terminat cu bine anul şcolar, că primisem diploma prin poştă, și Răzvan îmi zisese că i s-a spus la şcoală că e ca și intrat, cu notele lui, dar până ieri, când am primit și rezultatele la brevet, tot am stat cu inima mică. 

În total sunt 800 de puncte. 400 pentru examen(brevet) și 400 pentru evaluarea competențelor de către şcoală, pe parcursul întregului an școlar(8 materii x 50 puncte). Pentru brevet, prezentarea orală are un maxim de 100 de puncte, matematica 100, franceza 100, iar 100 sunt împărțite între materiile rămase. 

Pentru a promova trebuie să obții minimum 400 de puncte.

În funcție de punctajul total obținut primeşti și calificativ. Nu ajută la nimic,  un fel de mențiune scrisă, pentru hrănirea orgoliului sau folosirea de către copil față de părinți în scopuri materiale. :))

În rest, după cum spuneam,  atmosferă optimistă, relaxată,  profesorii au insistat, pe tot parcursul anului, să ajute, să dea sfaturi, să se implice, directoarea la fel, mi s-a părut implicată,  a fost totul pe pozitiv și încurajare. Poate de asta a fost și Razvan așa zen, iar eu, crescută și formată într-un mediu mai...competitiv, to say the least, am fost în alertă non stop.

Totul e bine când se termină cu bine, nu spun nu, dar tot am tras o concluzie dramatică din toată experiența asta: e foarte greu să te lupți cu un om ce nu cunoaște stresul! Tu să îi explici, în acte, ca la teatru, beneficiile învațatului la timp, constant, conştiincios, iar el să te privească liniștit, cu ochi de căprioară sedată, și să îți spună calm :"Linişteşte-te,mami, o să fie bine, o să vezi! Ai încredere în mine!"

...am avut,csf...n-am avut de ales.