Nu daț banii pă prostii, luaț bilet la teatru, gee!

 Imi plac actorii. Cred ca sunt categoria mea  preferată . Am găsit dintotdeauna că sunt la un alt nivel de empatie, de percepere a realității, de comunicare a gândurilor.

Sunt citiți, sensibili, au o memorie extraordinară și se pot mula pe orice tipologie, ceea ce presupun că îi face parteneri de discuție extraordinari.

Mi-am dorit, o perioadă, printre altele din listă, să mă fac actriță.  M-a dezarmat lipsa capacității de stocare a oricărei informații ce nu reprezintă versurile unui cântec. Așa că am abandonat lupta înainte să o încep.  Dar trăiesc cu impresia că m-aș fi descurcat bine. Cu impresia mea și cu declarația profei de mate din liceu, care numai asta îmi zicea când ieșeam la tablă, că trebuie să mă fac actriță. Înțelegeți ce vreți din asta. 😀

Aseară am fost la o piesă de teatru. Mass. O colaborare UNTEATRU București și Teatrul National "Radu Stanca" Sibiu.
Tare bine au mai jucat oamenii ăia.  Tare bine. 4 oameni care au ținut sala cu sufletul la gură aproape 2 ore. Atât de bine și-au intrat în rol încât eu, care, poate vă amintiți,  am empatia listată pe primul loc la defecte,  la un moment dat simțeam durerea lor mai ceva decât dacă ar fi fost în fața mea protagoniștii reali ai întâmplării relatate.

Am înțeles că sunt actori premiați și mă bucur mult. M-am bucurat și că sala era plină,  și că am reîntâlnit acolo oameni cunoscuți,  valoroși,  și m-aș bucura să știu că teatrul,  opera,  baletul au un rol important în educația noastră,  în viața noastră de zi cu zi.

Sigur, are și Netflixul beneficiile lui, internetul, cinematografele, la fel, dar cred că nu se compară cu a vedea o piesă de teatru live, de a simți emoția și implicarea actorilor și de a le transmite bucuria simplu, la sfârșit,  prin aplauze.
Iar prețul unui bilet e mai mic decât al unei porții de mâncare la un restaurant din oraș.

Gata, îmi inchei pledoaria pentru cultură,  că mai am și alte hobby-uri și nu vreau să neglijez nimic vacanța asta. 😀

Auf wiedersehen!

Despre Waze, Maps și puterea speranței

 Am început vacanța în forță,  apoi am curs cu ea și am uitat să povestesc întâmplarea care cred că va rămâne scrijelită pentru totdeauna pe un perete al sufletului lui D.

După ce am pus copiii la avion joi dimineață, pentru că da, așa s-a ajuns, să fie suficient de mari încât să plece singuri în țară cu avionul, am urcat în mașină și noi, acești doi bătrânei (mai mult sau mai puțin) simpatici și am pornit cătinel spre vatra strămoșească, cum îi șade bine călătorului.

Mai o pizza în Italia, mai o cafea tot pe acolo, că ar fi păcat să nu profităm de toate darurile pe care le oferă această țară, și spre seară am ajuns în Maribor, în Slovenia, unde ne și rezervasem o cameră cu scopul declarat de a ne încărca bateriile pentru a doua zi. Am ajuns în oraș pe la 21h00, am pus adresa pensiunii pe Waze și pe Maps și am pornit ascultători spre cazare, urmând drumul albastru mai ceva ca Dorothy "the yellow brick road".

La un moment dat, drumul asfaltat s-a terminat,  iar Waze și Maps ne-au sfătuit la unison să continuăm pe un drum de munte, neasfaltat (și cam pustiu, fie vorba între noi).

Evident că ni s-a părut dubios, și că sistemul interior de alarmă al lui D făcea bip-bip-bip, dar era târziu, eram obosiți, amândouă hărțile ne indicau același drum, așa că am continuat prin pădure și pustietate întru credință, ca două oițe rătăcite, vara, târziu, pe ploaie, într-o mașină cu tracțiune pe spate.

Și a pornit mașina noastră, lumina ochilor lui D, motivul pentru care se trezește dimineața și îi mulțumește universului seara, bucuria și mândria, a pornit ea, săracă inima ei, urcușul nebun prin creierii pădurii, pe un drum pe care doar intuiam că mai fusese cândva un vehicul, și ăla în niciun caz categoria B, ci TR, deși probabil nu mai trăiește niciun martor să își amintească, așa demult a fost.

Și ea urca, și D suspina și înjura,  și afară se întuneca, și pensiunea nu mai apărea. Cadru idilic , demn de invidia scriitorilor de suspans, deloc surprinzător pentru noi.

Acum... expozițiunea o știți,  intriga și desfășurarea acțiunii sper că vă sunt clare,  să trecem la punctul culminant, că de asta ne-am adunat aici, și anume cum ne-am trezit noi deodată în situația în care la dreapta aveam perete muntos, la stânga aveam râpă, afară era aproape întuneric,  începuse să burnițeze și peste tot în față și în spate iarba era de 40 de cm, semn că nu ne mai găsea nici mama lui Ștefan cel Mare acolo, cu tracțiunea noastră pe spate cu tot.

Nu spun cine, dar cineva avea nervii întinși la maxim și blestema secunda în care își expusese protejata la asemenea risc, iar altcineva eram super zen și îi argumentam, evident, prematur,  cum va veni ziua în care vom râde de acel moment.  Bine, posibil ca monstrul geloziei ce sălășluiește în mine permanent de când are mașina asta(și pe cea dinainte. Și mașină în general.) să mă fi obligat să zâmbesc machiavelic încă de pe atunci. Noroc că D era prea stresat să se uite la mine, că vă scriam din pădure acum.

Dar cum bețivii au Dumnezeul lor, așa se pare că au si CLS-urile, pentru că în scurt timp am găsit o poieniță în care am putut întoarce mașina și,  după alte câteva minute de coșmar la coborâre(nu mai menționez pentru cine, ați prins ideea) am ajuns din nou la civilizație a.k.a. asfalt, lumini și oameni.

Deznodământul a fost unul fericit și de data asta, am reușit să găsim și cazarea, în cele din urmă, și acolo ne aștepta cel mai pufos pat posibil, și nu singur, ci cu cea mai confortabila pernă din lume. Căci uneori trebuie să pătimești ca să primești, am învățat asta pe calea grea și împiedicată a vieții mele.

Sper doar să treacă suficient timp și pentru D să depășească această cumpănă din viața lui, să pot să îi zic "Vezi? Ți-am zis eu că o să râdem de asta!" fără să risc o privire ucigătoare, însă PTSD-ul e nemilos și durează, așa că am răbdare.

Noua B.A.R.(bucătărie aproape românească)

Azi voiam să scriu despre cum ne-am început noi vacanța cu peripeții, că la noi trebuie să apară mereu câte ceva de povestit, zici că suntem rude cu Nică, dar doar ce m-am ridicat de la cea mai tare experiență culinară ever, așa că o să relatez despre asta, cât încă îmi dansează papilele gustative de bucurie.

Urmăresc de ceva timp Noua B.A.R. pe Instagram și mi-am zis mereu că la primul drum prin București trebuie să îi vizităm. 

Azi am reușit. 

Best. Decision. Ever. 

Tot ce au pe meniu e altceva. Începând cu simpla apă,  pe care o servesc infuzată cu fructe și ierburi, apoi limonada de mușețel care e afumată cu paie,  cocktailuri care mai de care mai spectaculoase(cu leuștean, borș, sirop de brad) și continuând cu mâncarea, totul e spectaculos.

Noi am luat un storceag de sturion acrit cu zer, care avea ulei de pătrunjel,  un mousse de hrean și alte câteva ingrediente combinate la fix, 

o portie de icre de știucă cu smântână afumată și chives, pătrunjel și scoverguțe calde

și un risotto cremos cu creveți,  crispy kale, ridichi murate și un gălbenuș în sos de soia.

După ce am emis toate onomatopeele posibile și câteva noi pe lângă ele și ne-am șters lacrimile de fericire de pe obraji am petrecut jumătate de oră încercând să stabilim ce fel de mâncare ne-a plăcut mai mult. Nu am reușit. Fiecare a avut câte ceva deosebit (ciorba foarte echilibrată,  totul fiert exact și cum trebuie, smântâna aia afumată de la icre e sigur dar adus de zei, risotto era aromat cu o brânză extraordinară iar combinația cu sos de soia și murat mie mi s-a părut opera unui geniu...)așadar a fost misiune imposibilă.

Cu un singur lucru am fost de acord: zilele următoare vom reveni să încercam și alte preparate(știm deja și ce 😀).

Până atunci vă las câteva poze cu meniul(lipsește o pagină, de emoție, cred 😀) nu înainte să menționez și personalul extrem de amabil și designul foarte modern. 

P.S. Chef este Alex Petricean(pe care îl știam de la Masterchef). Chapeau!

Regele manipularii lovește din nou și cum să devii cetățean belgian fără să treci pe la primărie

 

Part one

Eduard se trezește, dar e încă puțin somnoros. Imi zice că ii e foame,așa că îi sugerez să își pună cereale cu lapte.
- Nu-mi pui tu?
- Nu-ti pun.
- Haai, mami! Curând o să plec de acasă și nu o să mai ai cui să îi pui.
- Hai, hai, lasă lenea și pune-ți,  îi zic eu, mustăcind.
- Deci să înțeleg că ți-ai da viața pentru mine, dar cereale cu lapte nu vrei să-mi pui? Ăsta e mesajul pe care vrei să-l transmiți? concluzionează, cu mine în spate, râzând și plângând.

Part 2

Mergeam ieri cu Edu pe stradă, eu ținându-l de mână,  el intrând în mine la fiecare 2 pași.
- Mami! îi spun. Mergi și tu drept, nu mai intra in mine!
- Păi așa fac belgienii! îmi răspunde repede.
- O fi, dar tu nu ești belgian, ești român!
- Nu sunt? În ce țară m-am născut?(Belgia,n.r.). In ce țară locuiesc?(tot Belgia, e drept). Ce limbă vorbesc?(...)

Well...știți vorba aia: if it walks like a duck and it talks like a duck...probabil e Edu, jucându-se cu mintea mea.

Revista presei

 Am facut rapid revista presei acum, la ceas de seară,  și treaba stă cam așa:

Un articol era despre cum, daca faci planșa(plank) timp de o lună,  în fiecare zi, crescând treptat timpul de stat în poziția respectivă,  la sfârșitul acelei luni ai pătrățele mai ceva ca Dorian Popa. Nu scriau ei de Dorian Popa, dar nu mi-a venit nicio altă pătrățică în minte.

Noroc că am dat click pe articol și am citit și restul informațiilor,  că era cât pe-aci să mă arunc pe podea în poziție. Nu contează că umerii mei își trăiesc ultimele zile, ar fi cedat în plină glorie, ca niște umeri-eroi. Imnuri li s-ar fi dedicat și presupusele pătrățele, rezultatul sacrificiului lor, ar fi zvâcnit emoționate ori de câte ori aș fi avut nevoie de mâini. 

Dar, după cum spuneam, am citit tot articolul, și se pare că nu s-ar întâmpla acest miracol pe calea plankului, că nuștiuce mușchi nu sunt nuștiucum. Mi-am pierdut interesul odată cu speranța, deci nu am mai multe detalii.

Dacă aș fi reușit,  totuși,  să obțin un corp și o rezistență fizică de invidiat, aș fi provocat-o pe Meryl Streep la o luptă în ring. De ce, poate se întreabă cineva? Din 2 motive:

1. Am citit că Elon Musk și Mark Zuckerberg se provoacă asemănător, deci e the thing to do zilele astea. Îți aduce faimă, urmăritori, deci bani, și cine nu are nevoie de bani?

2. Am ales-o pe Meryl că e mai purie, și poate aș fi avut vreo șansă.  Doar nu era s-o aleg pe Scarlett Johansson, să îi dobor recordul lui Mircea Badea la stat în ring. (Glumesc, recordul lui nu poate fi doborât decât prin neprezentare).

Și, după ce am terminat de citit și știrea asta și continuând revista presei, mi-am dat seama că nici prea multă faimă sau prea mulți bani nu e bine să ai, că, uite,  simți nevoia să fii extravagant și să cheltui 250.000 de dolari pe excursii care pot ajunge breaking news, Doamne-ferește!

Așa că am oprit robinetul de informații pe seara asta și mă apuc să ascult muzică, pentru că într-un alt articol se spunea că e bine să asculți melodii familiare pentru a te elibera de stres și a te conecta la propriile emoții.  

Voilà exemple:

Eu cred că o să ascult "Omletă din ouă de broască țestoasă ", că m-a luat o foameee...

Românește, dar în Belgia

 In episodul de astăzi voi scrie despre ultima mea descoperire extraordinară, de care sunt extrem de încântată, ta-daa-ta-daa, de zici că am descoperit America!

Habar n-am cum, dar mi-a trecut recent prin fața ochilor o reclamă la o aplicație ce susține lupta împotriva risipei alimentare. Așa a intrat în viața mea o brutărie-patiserie din apropiere și, odată cu ea, cea mai bună afacere din ultima perioadă. 

Pentru că aici nu se pun la vânzare a doua zi produsele nevândute în ziua respectivă, la sfârșitul zilei concep niște coșuri cu bunătăți (toate proaspete și absolut demențiale la gust) pe care le vând la un preț de nimic: 5 euro.

Eu, româncă get beget, pentru care orice e redus sau moca reprezintă întruchiparea fericirii pe pământ,  normal că m-am băgat instant  și,  la prima comandă,  duminica trecută,  am primit următoarele:

Pâinea e făcută cu maia, se păstrează foarte bine și e bună-bună.  Cu croissantele am făcut șmecheria aia cu cheesecake de zmeură pe care am postat-o zilele trecute, iar moelleux au chocolat a apucat doar 2 minute la noi în casă, cât am făcut pozele.

Azi am comandat iar(aș comanda zilnic,dar nu mâncăm atâta pâine, și nu am ce să fac cu ea) și m-am șmecherit și eu așa că,  la îndemnul copiilor, am cerut mai multe produse dulci.

Am primit următoarele:

Înca nu am gustat din pâine, dar sunt sigură că e foarte bună,  însă pot spune despre pain au chocolat și cramique(cozonacelul cu zahăr pe el) că au fost. La trecut. Ne-am gândit că, decât să le ducem grija, mai bine le ducem dorul. Mission accomplished.

Așadar și prin urmare, aici una bucată român mulțumit, a primit mult, bun și ieftin, Doamne ajută la toată lumea și jos risipa alimentară! Că pentru asta lupt, Doamne ferește, nu că mă bucur eu la mocangeală! 😀 (said no-one ever).

Și-am încalecat pe-o ṣa, și v-am spus povestea-şa!

Nu-i al meu! Al meu e oare?

 Dacă tot mi-am propus ieri să scriu mai des, ocazie cu care am și vândut deja o carte nescrisă( blink, blink!), o să povestesc o fază de aseară, de când am ieșit la alergat cu Edu(mă rog, nu am alergat noi non stop, dar a existat și mișcare alertă în plimbarea de o oră pe care am făcut-o prin cartier).

Eram deja pe drumul de întoarcere și Edu îmi tot povestea ceva de zor(cred că despre cum nu înțelege de ce sunt copii cu rezultate proaste la școală, când tot ce trebuie să faci este să fii atent în clasă. Da, știu. Pare înfiat). 

Și cum vorbea el acolo, calcă într-un bălegar. Erau patru bălegari uscați pe stradă și el a atins unul.(A trebuit să caut in DEX pluralul lui bălegar, că n-am folosit niciodată și nimic nu-mi suna bine.  Nici acum nu-mi pare wow :) ).

Bun. Eu, care sunt atentă și la pietricelele de pe marginea drumului, darămite la pericole mirositoare, îi atrag atenția să fie mai atent data viitoare.

- Păi de ce? ma întreabă el. Că nu e nicio problemă.

- Pai ar fi fost, dacă nu era uscat, că intrai cu adidașii în casă și mirosea peste tot.

Răspunsul lui?

Mami, când Einstein era la școală (a fost profesor)(asta tot el mi-a zis, nu țin eu nevoia să precizez), a scris tabla înmulțirii și a omis intenționat înmulțirea cu 9. Toți au râs de el că nu știe să înmulțească, iar el le-a spus: râdeți de mine că nu știu înmulțirea cu 9, dar nu mă felicitați că le-am știut pe toate celelalte. Așa și tu, mami. M-ai certat că am călcat într-un bălegar, dar nu m-ai felicitat că am evitat trei.

Și aia a fost. Iar s-a strigat Bingo, de parcă eram într-o fabulă și tocmai aflasem pilda.  Nu i-am mai zis nimic, și oricum el deja își reluase povestirea despre școală și cât de ușor e și cum termină primul exercițiile și apoi se plictisește.

Alo, barza, sigur nu ai încurcat pachetele?