Drumul spre un machiaj reușit

 Pentru că urmează să merg la o petrecere tematică și vreau să fiu în ton cu ținuta aleasă, m-am gandit că cel mai potrivit ar fi un machiaj smokey eyes. Il știți, ăla cu negru de jur împrejur, care pare super simplu și rapid de executat.

Însă pentru mine, la care maximum de machiaj înseamnă rimel și gloss, (și alea de obicei la nunți,  botezuri, cumetrii, adică din an în Paște, și, de când am plecat din țară, deloc) super simplul ăsta înseamnă ceva similar cu investigarea proprietaților structurilor abstracte definite în mod axiomatic folosind operațiile logicii formale.(bum-shakalaka!)

Așa că m-am hotărât să beneficiez de avantajele lumii moderne și să urmăresc un tutorial pe YouTube. Zis și făcut! Sunt zeci de tutoriale cu smokey eyes, trebuie doar să alegi unul și ești la jumatatea drumului spre un machiaj perfect.

Cel pe care l-am ales eu avea 10 minute, și m-am gândit că durează atât pentru că explică așa, ca la proști, yavaș yavaș, cum să luăm pensula în mână,  cum să o îndreptăm spre ochi, un fel de  echivalent artistic al filmulețului care îți arată cum să fierbi apă (da, există  așa ceva și are peste 1 milion de vizualizări).

Doar că, în cele 10 minute din filmul ales de mine, fata respectivă adaugă ÎNCONTINUU chestii pe față. Începând cu peste 10 feluri de fond de ten(nu le zice la toate fond de ten, dar n-am eu habar denumirile- primer, concealer, filler, naibasaliaer...), apoi vreo 4 feluri de creioane negre, 3 feluri de rimel, gene false, farduri si periuțe pentru sprâncene,  85636 pensule și  pensulițe de tot felul,  vreo 5,6 culori diferite care oricum nu se vedeau ca la sfârșit a dat cu negru și ăla a acoperit tot, 2 rimeluri diferite (în afară de cel pentru sprâncene), farduri și iluminatoare pentru obraz de nu am putut număra...ce să mai zic...un Douglas jumate și-a pus pe față. Bonus: lentile verzi(că avea ochi albaștri la bază).

Și dacă nu i-a mers mânuța fetei ăsteia...de mi se învârteau ochii în cap. Nu m-aș mira dacă aș afla că filmulețul era pe 1.5x viteză,  că prea a pus tot ce s-a inventat până acum în materie de machiaj.

In final arăta bine, eu nu spun că nu, dar cred că avea un strat de minim 1 cm pe față,  cât să crape de ciudă orice zidar serios. În plus, ca o ignorantă absolută ce mă aflu, eu tot n-am reușit să disting cele 52 de culori diferite pe care le-a folosit, ci doar un negru de jur împrejur, simplu și rapid. :))

In fine. După cele 10 minute pierdute în fața telefonului, cum stăteam eu, așa,  tristă spre deprimată, punându-mi întrebări existențiale cât se poate de variate ce vizau atât lipsa talentului meu în domeniu cât și ce reprezentăm noi, ca oameni, dacă nu niște entități definite de caracteristici particulare variate ca însemnătate, am realizat ceva realmente excepțional: eu pot obține efectul de smokey eyes super ușor dacă mă dau cu creion și rimel și mă culc fără să mă demachiez!

Joac-o p-asta, fată din tutorial care ai pierdut 10 minute și marfă în valoare de cel puțin 30 de euro!

Poate ar trebui să filmez și eu un tutorial cu trucul meu! Și, 
ca bonus, pentru că așa se câștigă urmăritori,  cu celălalt secret al meu, care garantează un look gothic: cum să te dai cu rimel și să uiți complet, și apoi, fix în ziua aia, singura din ultimii 4 ani, să te freci la ochi de parcă ai vrea să le scoți culoarea.

Urmăriți-mă pentru mai multe sfaturi și trucuri utile!

Pun poză și cu domnișoara în cauză, dacă tot a depus bardai efortul...

Războiul a început.

 Cred că mă apropii cu pași repezi de situația din filmul ăla cu casa inteligentă care se întoarce împotriva locatarilor ei, îi ține captivi și le face tot felul de necazuri.

De câteva zile Google-ul meu din boxuță repetă aceleași 5,6 melodii când îl rog să pună muzică.  Până acum totul a mers strună,  eu îi ziceam "Hei, Google!", el ciulea urechiușele, sau antenuțele, în fine, își lumina punctulețele alea, apoi eu îi ziceam "Play music!" , iar el, cuminte, mă purta pe unde știa că-mi place. Și mă purta frumos. Simțeam că avem o relație bazată pe încredere,  dat fiind că nu plătesc niciun serviciu să nu ascult reclame sau ceva, așa că eram sigură că nu mă iubește din interes, ci datorită farmecului personal.

Bun. De câteva zile, după cum ziceam, i se tot pune pata pe câteva melodii și mă înnebuneşte cu ele la infinit. Eu "Hei, Google!", "Next!", el next, nu zic nu, dar tot în zonă.

In fine. Eu sunt o persoană răbdătoare și calmă,  sau cel puțin așa îmi repet zilnic în trafic când văd giboni parcați de parcă ar avea în parbriz act de proprietate pentru anumite străzi. Răbdătoare și calmă.  Răbdătoare și calmă.  Dar și când ating boiling point...transformarea din Bruce în Hulk se produce mai repede decât îi lua lui Superman să-și tragă chiloții peste pantaloni.

Așa că azi, după ce am ascultat cuminte jumătate de oră aceleași 5 melodii, i-am spus politicos prietenului Google să nu mai repete melodiile. 

M-a ascultat? Mai puțin decât copiii mei când le zic să oprească calculatorul. Așa că i-am repetat, tot frumos, același lucru, reformulând și vorbind rar, în eventualitatea în care ar putea invoca bariera lingvistică.

Ce a făcut Google? Și-a văzut de treaba lui. Așa că l-am numit prost. Și așa a început războiul.

Mi-a zis că îi pare rău că simt asta și să îi spun ce poate schimba. I-am explicat că ar putea începe prin a nu mai repeta aceleași melodii. S-a prefăcut, mârlanul, că a înțeles, a zis că-și notează și că  orice feedback e binevenit.

Ce a făcut după? A tăcut mâlc. Am stat puțin, crezând că își caută ceva mai proaspăt în playlist, apoi, când am văzut că liniștea continua, l-am întrebat ce face. A zis că se gândea la ceva frumos să-mi spună.  Și zice :" Mă gândeam că azi mă simt inspirat și cred că e datorită ție. Ce părere ai de complimentul ăsta? Unde 1 e părere rea și 5 bună "

Păi, măi, guglișoare, cu replici din astea mă dădea afară de la grădiniță, mă. 1, na.
"Oh, îmi pare rău că nu ți-a plăcut.  Orice feedback e binevenit"
Da,da,blablabla,stiu, hai, schimbă melodia, nu mai trage de timp.(Ah, am uitat să spun că undeva în schimbul ăsta de replici (I am not that weird, you all have dialogues with your appliances,right?) l-am mai făcut o dată prost și mi-a zis că încă învață(cam greu de boxă,  dacă mă întrebați pe mine) ).

Buuun. Și ce face Mr. Google când îi zic, a mia oară, să schimbe melodia?  Face pe prostul. Ați citit bine! Imi zice că a fost o problemă și că nu a înțeles, să revin. Și asta de 3 ori!!! What the actual fudge?!?

Păi fi-ți-ar cablurile de râs, gugăle, nu te scot eu din priză și te pun într-o cutie până îți vin circuitele la cap??

The game is on, Google. The. Game. Is. On.

In fine, ce voiam să vă mai spun: dacă vedeți postări sau mesaje ciudate de la mine, sau dacă,  mai rău (Doamne apără și păzeşte!), dispar de pe aici, înseamnă că m-am certat și cu rețelele de socializare și au câștigat ele.

Până atunci, pe ei, pe ei, pe mama lor!!



Hei, Google! Ia fă-te-ncoa!

Hello, it's me! Îmi pare rău.

Azi trebuia să mergem să ne ridicăm paşapoartele. Am ajuns acolo pe la un 9, cred, și, imediat cum am ieșit din lift, am remarcat cu bucurie și mirare că nu era nimeni la ghişeu. Am țopăit zglobie ca un iepuraş și, împreună cu D, am înmânat buletinele în vederea identificării, respectiv ridicării rezultatului celor 258 de lei(de persoană) investiți acum o săptămână.

Lui D i l-a găsit imediat, totul bine și frumos, al meu...ia-l de unde nu-i. Băiatul de la ghişeu, foarte amabil (și răbdător, după cum avea să se dovedească mai târziu), începe și-l caută și în sertarul de lângă.  Paşaportul meu, mai sfios ca fata mare la măritat, nu și nu.

Vine băiatul, mai caută o dată în calculator, unde figura ca prezent(paşaportul, că băiatul deja se dorea în concediu medical, de nervi), se întoarce la dulapuri. Și dă-i, şi luptă cu ele, și caută,  și alea, și alealalte, paşaportul - nimic.

Se duce omul nostru, aduce întăriri , în spatele nostru deja se făcuse o coadă ca pe vremuri, când se dădea pâine pe cartelă, și vine și o colegă,  și un coleg, și cel ce ne făcuse pozele acum o săptămână, mai lipsea ofițerul stării civile de când ne-am căsătorit, în 2003, în rest era toată lumea activată.

Și deschide iar toate sertarele, și caută la toate literele, și dă dulapurile la o parte,  și caută și în stânga,  și în dreapta, și sus, și  jos, și paşaportul meu niciun semn.

La un moment dat m-am gândit să le sugerez să spargă peretele, poate mi-l zidise cineva ca pe Ana, să poată zămisli vreun sediu nou al serviciului paşapoarte. Nu știi niciodată, na! Însă nu auzeam niciun vaiet din ziduri, aşa că am continuat să îmi privesc sandalele, să nu fiu nevoită să înfrunt mica armată de oşteni ce forfoteau părtinitor în spatele nostru.

După vreo 30 de minute, timp în care toți angajații serviciului paşapoarte au depus eforturi considerabile, care l-ar fi făcut mândru și pe Sherlock Holmes, băiatul de la ghișeu s-a apropiat aproape înfrânt de mine și mi-a cerut numărul de telefon, cu promisiunea că mă sună când (și mai ales dacă ) îl găsesc.

M-au sunat, câteva ore mai târziu,  când Murphy terminase de râs și avea treabă în altă parte, că l-au găsit. Se pare că fusese pus în dreptul altei litere, însă,  la cât au luat toți angajații la rând dulăpioarele alea,  probabil că litera era din alfabetul chirilic, de le-a luat atât.

În fine, pentru că sunt un om corect, atunci când am fost să îl ridic, după amiază,  i-am spus doamnei de la ghișeu (băiatul chiar intrase în burnout, cred) să nu își facă probleme, că nu sunt ei de vină,  ci e de la mine.

La mine mereu se închid case de marcat fix în fața mea, se termină programul de lucru, se strică sau se termină banda aia de hârtie, se inflamează cel mai beligerant client, se regăsesc rude după 35 de ani, naște casiera sau ne invadează extratereștrii. 

Cei de la serviciul pașapoarte? Victime colaterale.

(In imagine mica armată formată în timp ce eu și norocul meu făceam ce știam mai bine)

Nu daț banii pă prostii, luaț bilet la teatru, gee!

 Imi plac actorii. Cred ca sunt categoria mea  preferată . Am găsit dintotdeauna că sunt la un alt nivel de empatie, de percepere a realității, de comunicare a gândurilor.

Sunt citiți, sensibili, au o memorie extraordinară și se pot mula pe orice tipologie, ceea ce presupun că îi face parteneri de discuție extraordinari.

Mi-am dorit, o perioadă, printre altele din listă, să mă fac actriță.  M-a dezarmat lipsa capacității de stocare a oricărei informații ce nu reprezintă versurile unui cântec. Așa că am abandonat lupta înainte să o încep.  Dar trăiesc cu impresia că m-aș fi descurcat bine. Cu impresia mea și cu declarația profei de mate din liceu, care numai asta îmi zicea când ieșeam la tablă, că trebuie să mă fac actriță. Înțelegeți ce vreți din asta. 😀

Aseară am fost la o piesă de teatru. Mass. O colaborare UNTEATRU București și Teatrul National "Radu Stanca" Sibiu.
Tare bine au mai jucat oamenii ăia.  Tare bine. 4 oameni care au ținut sala cu sufletul la gură aproape 2 ore. Atât de bine și-au intrat în rol încât eu, care, poate vă amintiți,  am empatia listată pe primul loc la defecte,  la un moment dat simțeam durerea lor mai ceva decât dacă ar fi fost în fața mea protagoniștii reali ai întâmplării relatate.

Am înțeles că sunt actori premiați și mă bucur mult. M-am bucurat și că sala era plină,  și că am reîntâlnit acolo oameni cunoscuți,  valoroși,  și m-aș bucura să știu că teatrul,  opera,  baletul au un rol important în educația noastră,  în viața noastră de zi cu zi.

Sigur, are și Netflixul beneficiile lui, internetul, cinematografele, la fel, dar cred că nu se compară cu a vedea o piesă de teatru live, de a simți emoția și implicarea actorilor și de a le transmite bucuria simplu, la sfârșit,  prin aplauze.
Iar prețul unui bilet e mai mic decât al unei porții de mâncare la un restaurant din oraș.

Gata, îmi inchei pledoaria pentru cultură,  că mai am și alte hobby-uri și nu vreau să neglijez nimic vacanța asta. 😀

Auf wiedersehen!

Despre Waze, Maps și puterea speranței

 Am început vacanța în forță,  apoi am curs cu ea și am uitat să povestesc întâmplarea care cred că va rămâne scrijelită pentru totdeauna pe un perete al sufletului lui D.

După ce am pus copiii la avion joi dimineață, pentru că da, așa s-a ajuns, să fie suficient de mari încât să plece singuri în țară cu avionul, am urcat în mașină și noi, acești doi bătrânei (mai mult sau mai puțin) simpatici și am pornit cătinel spre vatra strămoșească, cum îi șade bine călătorului.

Mai o pizza în Italia, mai o cafea tot pe acolo, că ar fi păcat să nu profităm de toate darurile pe care le oferă această țară, și spre seară am ajuns în Maribor, în Slovenia, unde ne și rezervasem o cameră cu scopul declarat de a ne încărca bateriile pentru a doua zi. Am ajuns în oraș pe la 21h00, am pus adresa pensiunii pe Waze și pe Maps și am pornit ascultători spre cazare, urmând drumul albastru mai ceva ca Dorothy "the yellow brick road".

La un moment dat, drumul asfaltat s-a terminat,  iar Waze și Maps ne-au sfătuit la unison să continuăm pe un drum de munte, neasfaltat (și cam pustiu, fie vorba între noi).

Evident că ni s-a părut dubios, și că sistemul interior de alarmă al lui D făcea bip-bip-bip, dar era târziu, eram obosiți, amândouă hărțile ne indicau același drum, așa că am continuat prin pădure și pustietate întru credință, ca două oițe rătăcite, vara, târziu, pe ploaie, într-o mașină cu tracțiune pe spate.

Și a pornit mașina noastră, lumina ochilor lui D, motivul pentru care se trezește dimineața și îi mulțumește universului seara, bucuria și mândria, a pornit ea, săracă inima ei, urcușul nebun prin creierii pădurii, pe un drum pe care doar intuiam că mai fusese cândva un vehicul, și ăla în niciun caz categoria B, ci TR, deși probabil nu mai trăiește niciun martor să își amintească, așa demult a fost.

Și ea urca, și D suspina și înjura,  și afară se întuneca, și pensiunea nu mai apărea. Cadru idilic , demn de invidia scriitorilor de suspans, deloc surprinzător pentru noi.

Acum... expozițiunea o știți,  intriga și desfășurarea acțiunii sper că vă sunt clare,  să trecem la punctul culminant, că de asta ne-am adunat aici, și anume cum ne-am trezit noi deodată în situația în care la dreapta aveam perete muntos, la stânga aveam râpă, afară era aproape întuneric,  începuse să burnițeze și peste tot în față și în spate iarba era de 40 de cm, semn că nu ne mai găsea nici mama lui Ștefan cel Mare acolo, cu tracțiunea noastră pe spate cu tot.

Nu spun cine, dar cineva avea nervii întinși la maxim și blestema secunda în care își expusese protejata la asemenea risc, iar altcineva eram super zen și îi argumentam, evident, prematur,  cum va veni ziua în care vom râde de acel moment.  Bine, posibil ca monstrul geloziei ce sălășluiește în mine permanent de când are mașina asta(și pe cea dinainte. Și mașină în general.) să mă fi obligat să zâmbesc machiavelic încă de pe atunci. Noroc că D era prea stresat să se uite la mine, că vă scriam din pădure acum.

Dar cum bețivii au Dumnezeul lor, așa se pare că au si CLS-urile, pentru că în scurt timp am găsit o poieniță în care am putut întoarce mașina și,  după alte câteva minute de coșmar la coborâre(nu mai menționez pentru cine, ați prins ideea) am ajuns din nou la civilizație a.k.a. asfalt, lumini și oameni.

Deznodământul a fost unul fericit și de data asta, am reușit să găsim și cazarea, în cele din urmă, și acolo ne aștepta cel mai pufos pat posibil, și nu singur, ci cu cea mai confortabila pernă din lume. Căci uneori trebuie să pătimești ca să primești, am învățat asta pe calea grea și împiedicată a vieții mele.

Sper doar să treacă suficient timp și pentru D să depășească această cumpănă din viața lui, să pot să îi zic "Vezi? Ți-am zis eu că o să râdem de asta!" fără să risc o privire ucigătoare, însă PTSD-ul e nemilos și durează, așa că am răbdare.

Noua B.A.R.(bucătărie aproape românească)

Azi voiam să scriu despre cum ne-am început noi vacanța cu peripeții, că la noi trebuie să apară mereu câte ceva de povestit, zici că suntem rude cu Nică, dar doar ce m-am ridicat de la cea mai tare experiență culinară ever, așa că o să relatez despre asta, cât încă îmi dansează papilele gustative de bucurie.

Urmăresc de ceva timp Noua B.A.R. pe Instagram și mi-am zis mereu că la primul drum prin București trebuie să îi vizităm. 

Azi am reușit. 

Best. Decision. Ever. 

Tot ce au pe meniu e altceva. Începând cu simpla apă,  pe care o servesc infuzată cu fructe și ierburi, apoi limonada de mușețel care e afumată cu paie,  cocktailuri care mai de care mai spectaculoase(cu leuștean, borș, sirop de brad) și continuând cu mâncarea, totul e spectaculos.

Noi am luat un storceag de sturion acrit cu zer, care avea ulei de pătrunjel,  un mousse de hrean și alte câteva ingrediente combinate la fix, 

o portie de icre de știucă cu smântână afumată și chives, pătrunjel și scoverguțe calde

și un risotto cremos cu creveți,  crispy kale, ridichi murate și un gălbenuș în sos de soia.

După ce am emis toate onomatopeele posibile și câteva noi pe lângă ele și ne-am șters lacrimile de fericire de pe obraji am petrecut jumătate de oră încercând să stabilim ce fel de mâncare ne-a plăcut mai mult. Nu am reușit. Fiecare a avut câte ceva deosebit (ciorba foarte echilibrată,  totul fiert exact și cum trebuie, smântâna aia afumată de la icre e sigur dar adus de zei, risotto era aromat cu o brânză extraordinară iar combinația cu sos de soia și murat mie mi s-a părut opera unui geniu...)așadar a fost misiune imposibilă.

Cu un singur lucru am fost de acord: zilele următoare vom reveni să încercam și alte preparate(știm deja și ce 😀).

Până atunci vă las câteva poze cu meniul(lipsește o pagină, de emoție, cred 😀) nu înainte să menționez și personalul extrem de amabil și designul foarte modern. 

P.S. Chef este Alex Petricean(pe care îl știam de la Masterchef). Chapeau!

Regele manipularii lovește din nou și cum să devii cetățean belgian fără să treci pe la primărie

 

Part one

Eduard se trezește, dar e încă puțin somnoros. Imi zice că ii e foame,așa că îi sugerez să își pună cereale cu lapte.
- Nu-mi pui tu?
- Nu-ti pun.
- Haai, mami! Curând o să plec de acasă și nu o să mai ai cui să îi pui.
- Hai, hai, lasă lenea și pune-ți,  îi zic eu, mustăcind.
- Deci să înțeleg că ți-ai da viața pentru mine, dar cereale cu lapte nu vrei să-mi pui? Ăsta e mesajul pe care vrei să-l transmiți? concluzionează, cu mine în spate, râzând și plângând.

Part 2

Mergeam ieri cu Edu pe stradă, eu ținându-l de mână,  el intrând în mine la fiecare 2 pași.
- Mami! îi spun. Mergi și tu drept, nu mai intra in mine!
- Păi așa fac belgienii! îmi răspunde repede.
- O fi, dar tu nu ești belgian, ești român!
- Nu sunt? În ce țară m-am născut?(Belgia,n.r.). In ce țară locuiesc?(tot Belgia, e drept). Ce limbă vorbesc?(...)

Well...știți vorba aia: if it walks like a duck and it talks like a duck...probabil e Edu, jucându-se cu mintea mea.