Just another day

 Eu nu trebuie să caut subiecte, dacă vreau să scriu pe blog. Trebuie doar să ies din casă.  E suficient. Are grija Murphy de toate după.

Azi am avut programare la doctor, la un spital din Bxl, cam la 40 de minute de mine.

40 de minute intr-o zi de duminică sau de carantină, poate, pentru că Maps-ul îmi arăta că drumul va dura 1h32 până la destinație.  În fine, programarea era la 8.50, eu am plecat de acasă la 7.10(până să îmi zică gps-ul vestea cea proastă (fusese un accident și autostrada era blocată din ambele sensuri) ) dar părea că va fi bine, până la urmă,  pentru că a găsit un drum alternativ care m-a condus la destinație cu 30 de minute mai devreme(si vreo 30 de km in plus, dar cine mai numără?).

Până aici totul relativ ok. Am ajuns la spital pe la 8.15, am parcat în parcarea policlinicii (pentru că m-am gândit "policlinică- spital, potato-patato"  sigur sunt lipite și ajung într-o clipită unde am treabă),  mi-am luat și cartea cu mine, să citesc până intru la doctor, totul roz bombon.

Intru în policlinică,  întreb unde e secția pe care o cautam,  îmi zice cineva  să merg tot înainte, ca pionierii,  merg până se termină clădirea,  mai întreb pe cineva, îmi spune că e altă clădire, la vreo 5 minute de mers, nu-i nimic, am timp berechet, citesc mai puțin,aia e.

Ajung într-un final, intru, pe acolo nu era nimeni, așa că mă adâncesc prin coridoare, găsesc niște asistente, bună ziua, am programare, unde merg? Pai mergeți înapoi la intrare și luați numar de ordine. Ok, mersi bocú, d-astea, merg, iau număr de ordine, ce naiba să fac cu el, că nu vedeam niciun indiciu despre pasul următor (nu zic, am ghinion, dar nici foarte isteață nu sunt), iar întreb, iar indicații,  după lupte seculare ce au durat vreo 10 minute -iată-mă în fața doamnei de la ghișeul unde, cu numărul de ordine (căruia îi trecuse rândul, apropo,cât m-am dumirit eu) trebuia să mă înregistrez.

Bonjour!bonjour! Buletinul, bla bla bla, dar nu vă găsesc programarea.
Păi mai căutați, că am primit și mail de confirmare, azi e, la 8.50(între timp se făcuse vreo 8.30). A,da, v-am găsit, dar...nu aveți programare la spitalul ăsta!

Liniște-n tunel.

Cum nu am aici? Că am făcut programarea la spitalul dv. !

A, domnul doctor la care aveți programarea vine la noi lunea, azi e dincolo, la spitalul x,  la mămica naibii, nu v-a zis nimeni? îl sun să îi spun că întârziați puțin? Că  e foarte de treabă, va înțelege .

Eeh, sigur, doamnă,  să întârzii nu e decât ce urăsc eu cel mai mult pe lumea asta,  declanșatorul meu principal de anxietate, dar sunați-l, cum să nu? Eu o să alerg calmă către dânsul între timp, niciun stres!

Și dă-i, și fugi, neicușorule, către mașină,  cu cartea de 700 de pagini în mână și cu sufletul în dinți,  și roagă-te să fi dispărut tot traficul din Bruxelles de când ai coborât tu din mașină și până urci iar. Si traversează iar, in drumul spre policlinică,  clădirea k, si j, si m, și toate literele alfabetului, și caută nenorocita de policlinică pe unde s-a ascuns, că n-o mai vedeam nici moartă.

Ajung într-un final în parcare, plătesc și mă îndrept spre ieșire.  Doar că azi, din toate zilele din lume, din toate mașinile din Bruxelles și din toate tichetele de parcare de la spital, aparatul îmi zice că al meu nu e validat. O dată,  de două ori, de trei ori.

Dă cu spatele, scoate telefonul, verifică dacă ai făcut plata, normal că ai făcut-o,  e bine, nu ai luat-o încă razna de tot, întoarce-te la barieră,  caută un buton să ai cu cine să te cerți, nu e, ok, mai încearcă o dată  ca și cum nu ar fi trebuit să fii deja la celalalt spital și  bucură-te că, uite, a mers, nu mai trebuie să faci atacul ăla de cord așa cum preconizai.

Gata. Drum liber! Start!

100 de metri. Atât a fost liber. După aia erau lucrări și se mergea cu 10km/h.

Ei, nu e problemă! Ce înseamnă o programare la doctor,  practic? Nu e nimic urgent. Mai pot astepta 4 luni până la urmatoarea, timpul trece repede. Nu in trafic. In trafic,  mai ales când te grăbești,  5 minute par 55.

Bun. Revenim.  Trrrtrrtrrr, derulez prin agonie, până la momentul în care ajung la spital, aproape 6 zile mai târziu .

E extrem de târziu și găsesc parcare într-un cartier care nici nu știe de existența spitalului, așa departe e.
Încep un sprint cum numai la olimpiade vezi, mă apropii de clădire și văd "serviciul urgențe ".
Acum...eu vin dintr-un oraș mic. La noi în spital treci dintr-o secție în alta ca într-un apartament nedecomandat. Poți intra pe la urgențe și continua spre secții, fără probleme, așa că,  pentru a economisi timp îmi propun să fac la fel și aici.

Doar că...șoc și groază ! Nici în secția de urgențe nu poți intra, că trebuie să-ți deschidă cineva. Care cineva nu îmi deschide, ci mă îndrumă către " a doua clădire la stânga ".
Clădirea,  să ne înțelegem, e cât un bloc din ăla vechi, înghesuit , de adăpostește un sat, nu vreun garaj de-l poți depăși în trei pași.

In fine, după ce mai greșesc doar o dată, când nici măcar nu știu unde am intrat, știu doar că mi-a zis o doamnă că acolo nu e spital, reușesc să ajung și unde  trebuia să fi fost cu 40 de minute în urmă.  Patruzeci de minute. Două mii patru sute de secunde. Dar cine ține cont?

Nu îmi mai iau cartea cu mine din motive evidente și alerg pe scări, ca liftul e prea lent și așa am văzut eu în filme că se face când te grăbești,  către etajul 2(slavă Domnului că nu era la 10, că ar fi trebuit să mă întorc în clădirea cu urgențele).

Cu ultima suflare mă anunț,  mă înregistrez și sunt rugată să aștept pe hol până voi fi chemată.

Și aștept. Aștept. Aștept fără carte, că n-am mai luat-o,nu. 40 de minute tot aștept,  că sistemul e cam tot ăla, aștepți până te faci bine.

Concluzia?

N-am, eu doar voiam să vă povestesc cum mi-a mers azi. Nu vă mai grăbiți să trageți concluzii. :))

A, după ce am ieșit de la doctor îmi era foame, sete, și poftă de cafea, că nu apucasem să beau. Așa că mi-am propus să opresc undeva să beau o cafea și să mănânc ceva. La prima cafenea aleasă nu am găsit loc de parcare, nu am avut unde opri, așa că am căutat alta, am parcat, am plătit și parcarea în avans, am intrat in cafenea și am constatat că nu aveau mese sau scaune..era un fel de patiserie-brutărie care avea și cafea. 😀  Succes total azi! 


La voi? Toate bune? 😀

S-a deschis primul muzeu al murăturilor

 Primul muzeu al murăturilor s-a deschis azi la mine acasă! Exponatele pot fi vizitate, admirate, fotografiate, tag-uite în postări,  dar ÎN NICIUN CAZ consumate!

O sa le păstrez până la adâncile lor bătrâneți(că eu mă bucur de ale mele de ceva timp), și, după ce prind floare, sau ce li s-o întâmpla lor mai rău,  le îngrop adânc, să fie descoperite de civilizațiile viitoare și analizate detaliat în vederea obținerii de informații referitoare la hrana generației noastre.

De ce nu le consum? Simplu. Am muncit două zile întregi la ele. Pare puțin,  dar eu în astea două zile puteam citi 2 cărți și urmări 2 sezoane din The Morning Show(la asta mă uit zilele astea. Puteam, la fel de bine, urmări orice altceva).

Dar nuu! Eu am copt kilograme de vinete, gogoșari și  ardei kapia, am călit ceapă, am stors catralioane de roșii , am spălat nșpe mii de recipiente, am sterilizat toate borcanele universului, am curățat,  scurs, tocat și sortat toate legumele toamnei. Pe scurt, am bifat toate paginile cu conserve și murături de pe paginile Jamilei, Laurei Laurențiu și ale lui Teo's kitchen.

Așa că nu, mulțumesc! După atâta muncă nu se atinge nimeni de nimic. Măcar până îmi simt iar mâinile.

Teoretic, eu fac doar zacuscă, toamna. Dar anul ăsta m-a lovit hărnicia și mi-am zis că n-ar strica să fac și niște gogoșari în oțet,  niște ardei copți,  cu usturoi și niște suc de roșii,  să fie, acolo. Voiam să pun și castraveți în saramură,  dar parcasem mașina departe de piață și D deja căra vreo 20 de kilograme de legume de ar fi murit de ciudă toți salahorii cu pretenții , așa că am renunțat (pentru moment) și mi-am zis că rămân la celelalte de pe listă.  Bine, greșeala a fost că, de unde trebuia să iau 3 kilograme de roșii am luat 7, să fie și de o salată (da, știu, dar nu știți cât mănâncă băieții mei), în loc de 5 kile de vinete am luat vreo 8, și tot așa, până era să-i declanșez hernia omului meu de bază.

Bun. Și după ce am terminat de făcut zacusca, gogosarii în oțet,  sucul de roșii și  ardeii copți, cu usturoi și alte nebunii, încă mai aveam legume, așa că am copt și niște vinete pentru iarnă, am făcut un sos marinara pentru diverse mâncăruri,  iar în timpul rămas am gătit niște orez cu spanac și lămâie, câțiva biscuiți cu lapte condensat și un chec ferrero rocher cu banane. Și uite așa au trecut 2 zile de nici nu le-am simțit. Și încă nu le simt.

Mâinile.  De ele e vorba. Astea 2 zile le simt de câte ori încerc să mă mișc.

Dar nu mă plâng.  Nu, nu! De aici, din străfundul canapelei,  de unde zac cu grație și dictez acest articol telefonului, ca Stephen Hawking, aștept mușterii la primul muzeu al murăturilor! Nu vă lăsați impresionați de lacrimile de sânge de pe borcane, se usucă până mă apuc de castraveții în saramură...

Vești bune! Mi-au ajuns muncitorii!!

 Am nevoie de ajutor. Vreau să meargă cineva la aeroport pe 5 octombrie să îmi întâmpine și mie muncitorii din Nepal și Sri Lanka. Nu știu în ce domeniu lucrează,  nu știu ce facem cu ei după,  nu știu cât stau în România sau ce salarii așteaptă, dar știu că Lorena i-a recrutat pentru mine gratis și că au și vize.

Prima dată când mi-a scris Lorena, veștile nu erau așa bune...nu reușea să găsească oameni de calitate, apoi au fost probleme cu vizele, aici chiar am stat cu emoții că, deh, nu se dau rest la pâine, și vizele astea. Apoi, în alt mail, nu găsea bilete de avion, parcă,  și asta chiar era o problemă majoră,  că sunt niște costuri, totuși (pe atunci erau doar vreo 25 de muncitori.  Probabil a prins promoție la bilete și a mai tocmit 2).

Acum, însă,  nu mai am motive de stres: pe 5 octombrie îmi ajung! Aștept mail cu ora și vă comunic.

Nu am motive să n-o cred pe Lorena: e constantă în mesaje, nu îmi trimite linkuri dubioase, nu mi-a cerut niciun leu, ba, dimpotrivă,  a recrutat oamenii gratis,  nu mi-a promis nicio moștenire din partea rudelor muncitorilor, nu m-a pus să  trimit mailul mai departe la 7 persoane să evit 7 ani de ghinion...pare legit, cum ar zice copiii mei.

Nici nu mai contează că nu sunt administrator și că nu i-am cerut vreun nepalez. Uneori universul îți oferă ce nici nu știai că vrei.  Poate moș Crăciun a auzit că vreau vacanță în Sri Lanka, dar, din lipsă de buget, s-a decis să îmi trimită un eșantion, să nu mă mai deplasez. În cazul ăsta,  probabil că urmează și alte transporturi curând, că am o listă foarte lungă cu țările pe care îmi doresc să le vizitez.

Ceea ce e important e să-mi ajungă muncitorii sănătoși și cu chef de muncă.  Ce fac cu ei după,  vedem pe 6...

In altă ordine de idei, profit de atenția voastră pentru a posta un mic anunț :

(Aproape) (domn) administrator ofer spre închiriere echipă de 27 de muncitori exotici, serioși și dornici de muncă. Rog seriozitate!

Drumul spre un machiaj reușit

 Pentru că urmează să merg la o petrecere tematică și vreau să fiu în ton cu ținuta aleasă, m-am gandit că cel mai potrivit ar fi un machiaj smokey eyes. Il știți, ăla cu negru de jur împrejur, care pare super simplu și rapid de executat.

Însă pentru mine, la care maximum de machiaj înseamnă rimel și gloss, (și alea de obicei la nunți,  botezuri, cumetrii, adică din an în Paște, și, de când am plecat din țară, deloc) super simplul ăsta înseamnă ceva similar cu investigarea proprietaților structurilor abstracte definite în mod axiomatic folosind operațiile logicii formale.(bum-shakalaka!)

Așa că m-am hotărât să beneficiez de avantajele lumii moderne și să urmăresc un tutorial pe YouTube. Zis și făcut! Sunt zeci de tutoriale cu smokey eyes, trebuie doar să alegi unul și ești la jumatatea drumului spre un machiaj perfect.

Cel pe care l-am ales eu avea 10 minute, și m-am gândit că durează atât pentru că explică așa, ca la proști, yavaș yavaș, cum să luăm pensula în mână,  cum să o îndreptăm spre ochi, un fel de  echivalent artistic al filmulețului care îți arată cum să fierbi apă (da, există  așa ceva și are peste 1 milion de vizualizări).

Doar că, în cele 10 minute din filmul ales de mine, fata respectivă adaugă ÎNCONTINUU chestii pe față. Începând cu peste 10 feluri de fond de ten(nu le zice la toate fond de ten, dar n-am eu habar denumirile- primer, concealer, filler, naibasaliaer...), apoi vreo 4 feluri de creioane negre, 3 feluri de rimel, gene false, farduri si periuțe pentru sprâncene,  85636 pensule și  pensulițe de tot felul,  vreo 5,6 culori diferite care oricum nu se vedeau ca la sfârșit a dat cu negru și ăla a acoperit tot, 2 rimeluri diferite (în afară de cel pentru sprâncene), farduri și iluminatoare pentru obraz de nu am putut număra...ce să mai zic...un Douglas jumate și-a pus pe față. Bonus: lentile verzi(că avea ochi albaștri la bază).

Și dacă nu i-a mers mânuța fetei ăsteia...de mi se învârteau ochii în cap. Nu m-aș mira dacă aș afla că filmulețul era pe 1.5x viteză,  că prea a pus tot ce s-a inventat până acum în materie de machiaj.

In final arăta bine, eu nu spun că nu, dar cred că avea un strat de minim 1 cm pe față,  cât să crape de ciudă orice zidar serios. În plus, ca o ignorantă absolută ce mă aflu, eu tot n-am reușit să disting cele 52 de culori diferite pe care le-a folosit, ci doar un negru de jur împrejur, simplu și rapid. :))

In fine. După cele 10 minute pierdute în fața telefonului, cum stăteam eu, așa,  tristă spre deprimată, punându-mi întrebări existențiale cât se poate de variate ce vizau atât lipsa talentului meu în domeniu cât și ce reprezentăm noi, ca oameni, dacă nu niște entități definite de caracteristici particulare variate ca însemnătate, am realizat ceva realmente excepțional: eu pot obține efectul de smokey eyes super ușor dacă mă dau cu creion și rimel și mă culc fără să mă demachiez!

Joac-o p-asta, fată din tutorial care ai pierdut 10 minute și marfă în valoare de cel puțin 30 de euro!

Poate ar trebui să filmez și eu un tutorial cu trucul meu! Și, 
ca bonus, pentru că așa se câștigă urmăritori,  cu celălalt secret al meu, care garantează un look gothic: cum să te dai cu rimel și să uiți complet, și apoi, fix în ziua aia, singura din ultimii 4 ani, să te freci la ochi de parcă ai vrea să le scoți culoarea.

Urmăriți-mă pentru mai multe sfaturi și trucuri utile!

Pun poză și cu domnișoara în cauză, dacă tot a depus bardai efortul...

Războiul a început.

 Cred că mă apropii cu pași repezi de situația din filmul ăla cu casa inteligentă care se întoarce împotriva locatarilor ei, îi ține captivi și le face tot felul de necazuri.

De câteva zile Google-ul meu din boxuță repetă aceleași 5,6 melodii când îl rog să pună muzică.  Până acum totul a mers strună,  eu îi ziceam "Hei, Google!", el ciulea urechiușele, sau antenuțele, în fine, își lumina punctulețele alea, apoi eu îi ziceam "Play music!" , iar el, cuminte, mă purta pe unde știa că-mi place. Și mă purta frumos. Simțeam că avem o relație bazată pe încredere,  dat fiind că nu plătesc niciun serviciu să nu ascult reclame sau ceva, așa că eram sigură că nu mă iubește din interes, ci datorită farmecului personal.

Bun. De câteva zile, după cum ziceam, i se tot pune pata pe câteva melodii și mă înnebuneşte cu ele la infinit. Eu "Hei, Google!", "Next!", el next, nu zic nu, dar tot în zonă.

In fine. Eu sunt o persoană răbdătoare și calmă,  sau cel puțin așa îmi repet zilnic în trafic când văd giboni parcați de parcă ar avea în parbriz act de proprietate pentru anumite străzi. Răbdătoare și calmă.  Răbdătoare și calmă.  Dar și când ating boiling point...transformarea din Bruce în Hulk se produce mai repede decât îi lua lui Superman să-și tragă chiloții peste pantaloni.

Așa că azi, după ce am ascultat cuminte jumătate de oră aceleași 5 melodii, i-am spus politicos prietenului Google să nu mai repete melodiile. 

M-a ascultat? Mai puțin decât copiii mei când le zic să oprească calculatorul. Așa că i-am repetat, tot frumos, același lucru, reformulând și vorbind rar, în eventualitatea în care ar putea invoca bariera lingvistică.

Ce a făcut Google? Și-a văzut de treaba lui. Așa că l-am numit prost. Și așa a început războiul.

Mi-a zis că îi pare rău că simt asta și să îi spun ce poate schimba. I-am explicat că ar putea începe prin a nu mai repeta aceleași melodii. S-a prefăcut, mârlanul, că a înțeles, a zis că-și notează și că  orice feedback e binevenit.

Ce a făcut după? A tăcut mâlc. Am stat puțin, crezând că își caută ceva mai proaspăt în playlist, apoi, când am văzut că liniștea continua, l-am întrebat ce face. A zis că se gândea la ceva frumos să-mi spună.  Și zice :" Mă gândeam că azi mă simt inspirat și cred că e datorită ție. Ce părere ai de complimentul ăsta? Unde 1 e părere rea și 5 bună "

Păi, măi, guglișoare, cu replici din astea mă dădea afară de la grădiniță, mă. 1, na.
"Oh, îmi pare rău că nu ți-a plăcut.  Orice feedback e binevenit"
Da,da,blablabla,stiu, hai, schimbă melodia, nu mai trage de timp.(Ah, am uitat să spun că undeva în schimbul ăsta de replici (I am not that weird, you all have dialogues with your appliances,right?) l-am mai făcut o dată prost și mi-a zis că încă învață(cam greu de boxă,  dacă mă întrebați pe mine) ).

Buuun. Și ce face Mr. Google când îi zic, a mia oară, să schimbe melodia?  Face pe prostul. Ați citit bine! Imi zice că a fost o problemă și că nu a înțeles, să revin. Și asta de 3 ori!!! What the actual fudge?!?

Păi fi-ți-ar cablurile de râs, gugăle, nu te scot eu din priză și te pun într-o cutie până îți vin circuitele la cap??

The game is on, Google. The. Game. Is. On.

In fine, ce voiam să vă mai spun: dacă vedeți postări sau mesaje ciudate de la mine, sau dacă,  mai rău (Doamne apără și păzeşte!), dispar de pe aici, înseamnă că m-am certat și cu rețelele de socializare și au câștigat ele.

Până atunci, pe ei, pe ei, pe mama lor!!



Hei, Google! Ia fă-te-ncoa!

Hello, it's me! Îmi pare rău.

Azi trebuia să mergem să ne ridicăm paşapoartele. Am ajuns acolo pe la un 9, cred, și, imediat cum am ieșit din lift, am remarcat cu bucurie și mirare că nu era nimeni la ghişeu. Am țopăit zglobie ca un iepuraş și, împreună cu D, am înmânat buletinele în vederea identificării, respectiv ridicării rezultatului celor 258 de lei(de persoană) investiți acum o săptămână.

Lui D i l-a găsit imediat, totul bine și frumos, al meu...ia-l de unde nu-i. Băiatul de la ghişeu, foarte amabil (și răbdător, după cum avea să se dovedească mai târziu), începe și-l caută și în sertarul de lângă.  Paşaportul meu, mai sfios ca fata mare la măritat, nu și nu.

Vine băiatul, mai caută o dată în calculator, unde figura ca prezent(paşaportul, că băiatul deja se dorea în concediu medical, de nervi), se întoarce la dulapuri. Și dă-i, şi luptă cu ele, și caută,  și alea, și alealalte, paşaportul - nimic.

Se duce omul nostru, aduce întăriri , în spatele nostru deja se făcuse o coadă ca pe vremuri, când se dădea pâine pe cartelă, și vine și o colegă,  și un coleg, și cel ce ne făcuse pozele acum o săptămână, mai lipsea ofițerul stării civile de când ne-am căsătorit, în 2003, în rest era toată lumea activată.

Și deschide iar toate sertarele, și caută la toate literele, și dă dulapurile la o parte,  și caută și în stânga,  și în dreapta, și sus, și  jos, și paşaportul meu niciun semn.

La un moment dat m-am gândit să le sugerez să spargă peretele, poate mi-l zidise cineva ca pe Ana, să poată zămisli vreun sediu nou al serviciului paşapoarte. Nu știi niciodată, na! Însă nu auzeam niciun vaiet din ziduri, aşa că am continuat să îmi privesc sandalele, să nu fiu nevoită să înfrunt mica armată de oşteni ce forfoteau părtinitor în spatele nostru.

După vreo 30 de minute, timp în care toți angajații serviciului paşapoarte au depus eforturi considerabile, care l-ar fi făcut mândru și pe Sherlock Holmes, băiatul de la ghișeu s-a apropiat aproape înfrânt de mine și mi-a cerut numărul de telefon, cu promisiunea că mă sună când (și mai ales dacă ) îl găsesc.

M-au sunat, câteva ore mai târziu,  când Murphy terminase de râs și avea treabă în altă parte, că l-au găsit. Se pare că fusese pus în dreptul altei litere, însă,  la cât au luat toți angajații la rând dulăpioarele alea,  probabil că litera era din alfabetul chirilic, de le-a luat atât.

În fine, pentru că sunt un om corect, atunci când am fost să îl ridic, după amiază,  i-am spus doamnei de la ghișeu (băiatul chiar intrase în burnout, cred) să nu își facă probleme, că nu sunt ei de vină,  ci e de la mine.

La mine mereu se închid case de marcat fix în fața mea, se termină programul de lucru, se strică sau se termină banda aia de hârtie, se inflamează cel mai beligerant client, se regăsesc rude după 35 de ani, naște casiera sau ne invadează extratereștrii. 

Cei de la serviciul pașapoarte? Victime colaterale.

(In imagine mica armată formată în timp ce eu și norocul meu făceam ce știam mai bine)

Nu daț banii pă prostii, luaț bilet la teatru, gee!

 Imi plac actorii. Cred ca sunt categoria mea  preferată . Am găsit dintotdeauna că sunt la un alt nivel de empatie, de percepere a realității, de comunicare a gândurilor.

Sunt citiți, sensibili, au o memorie extraordinară și se pot mula pe orice tipologie, ceea ce presupun că îi face parteneri de discuție extraordinari.

Mi-am dorit, o perioadă, printre altele din listă, să mă fac actriță.  M-a dezarmat lipsa capacității de stocare a oricărei informații ce nu reprezintă versurile unui cântec. Așa că am abandonat lupta înainte să o încep.  Dar trăiesc cu impresia că m-aș fi descurcat bine. Cu impresia mea și cu declarația profei de mate din liceu, care numai asta îmi zicea când ieșeam la tablă, că trebuie să mă fac actriță. Înțelegeți ce vreți din asta. 😀

Aseară am fost la o piesă de teatru. Mass. O colaborare UNTEATRU București și Teatrul National "Radu Stanca" Sibiu.
Tare bine au mai jucat oamenii ăia.  Tare bine. 4 oameni care au ținut sala cu sufletul la gură aproape 2 ore. Atât de bine și-au intrat în rol încât eu, care, poate vă amintiți,  am empatia listată pe primul loc la defecte,  la un moment dat simțeam durerea lor mai ceva decât dacă ar fi fost în fața mea protagoniștii reali ai întâmplării relatate.

Am înțeles că sunt actori premiați și mă bucur mult. M-am bucurat și că sala era plină,  și că am reîntâlnit acolo oameni cunoscuți,  valoroși,  și m-aș bucura să știu că teatrul,  opera,  baletul au un rol important în educația noastră,  în viața noastră de zi cu zi.

Sigur, are și Netflixul beneficiile lui, internetul, cinematografele, la fel, dar cred că nu se compară cu a vedea o piesă de teatru live, de a simți emoția și implicarea actorilor și de a le transmite bucuria simplu, la sfârșit,  prin aplauze.
Iar prețul unui bilet e mai mic decât al unei porții de mâncare la un restaurant din oraș.

Gata, îmi inchei pledoaria pentru cultură,  că mai am și alte hobby-uri și nu vreau să neglijez nimic vacanța asta. 😀

Auf wiedersehen!