Jurnal de Grecia.

 Am și eu o vârstă. Și, la vârsta mea, pe lângă călătoriile pe care le fac în locuri mai îndepărtate sau mai exotice, am nevoie ca cel puțin o dată pe an să mă reculeg intr-un loc non-turistic, liniștit, pe plajă, unde să aud doar valurile și să am de bifat doar restaurante și cafenele.

Iar asta vreau să se întâmple în țara mea de suflet, Grecia. Atât de simplu.
Non-turistic. Pe plaja. Taverne. Valuri sparte. Cafea si souvlaki.
Așa că anul ăsta am făcut rezervare undeva unde nici măcar n-am știut cum se numește vreo două luni, că am mers cu omulețul pe Maps și am căutat spații de cazare pe plajă. Nu a fost ușor, că nu voiam nici să îmi las un plămân ca plată și, după cum am menționat, voiam ceva izolat dar nu la modul să inspire un film thriller, la o adică. Ceva decent.
Mă rog, eu am idei fixe și atunci se lucrează mai greu cu materialul clientului.
Dar am reușit. Am reusit, eu si omulețul Google, să găsim ceva, la vreo 200 km de Salonic. Am plătit, am inchiriat și mașină,am luat bilete de avion și am inceput să număr zilele.
Care au trecut, că ce treabă au?
Și am ajuns la ziua Z..
O să derulez peste cum mi-am făcut bagajele foarte târziu pentru că am avut orice altă treabă de pe pământ în afară de asta, cum am dormit foarte puțin și am fost năucă la 3.30 când a sunat alarma, cum n-am reușit să dorm pe avion că Ryanair zici că transportă pinguini și ține temperatura pe minus 10 grade, cum cei de la care inchiriasem masina si cu care trebuia să ne vedem la aeroport la 10 au venit la 11(si pana pe la 10.40 nu au răspuns la telefon). Trecem peste astea, si peste cele două ore de condus în care valiza mică a dormit (că sunt doar cu o valijoară mică și până acum prea puțin vorbareață) iar eu m-am plictisit de moarte.
Derulăm la momentul în care ta-da-daa! Google Maps declară răspicat că am ajuns la destinație. Super. Coborâm din mașină, mergem spre locația care arăta exact ca pe booking, întrebăm în stânga și în dreapta, până la urmă dăm de patroni care ne zic că da, este spațiul lor de cazare dar se numește altfel și că nu au auzit de numele ăla de îl fluturam noi acolo.
Buuun! Mă trag la umbră, îl sun pe proprietar. Bună ziua, bună ziua, am ajuns dar nu sunteti aici, pai stați că acum conduc, dati-mi WhatsApp ul dv și vă trimit adresa.
Hmm.. Pai știți că eu cam speram că asta e adresa, că e pe plajă, și arată bine, și proprietarii de aici zic ca e clădirea lor, doar ca nu e numele lor..
Haideti ca va trimit adresa pe WhatsApp..
Ok...
Între timp, proprietarii clădirii care semăna dar nu răsărea, respectiv avea aceeași adresă și aceleași poze cu exteriorul dar alte poze cu interiorul și alt nume(iar ei jurau ca nu au auzit în viața lor de numele ala de îl tot ziceam eu) imi zic ca ei au, absolut intamplator, o cameră liberă, dar doar 4 nopti, nu 5, că au avut o anulare.
Le zic ok, haideti să vedem ce se întâmplă, ca mie deja imi pare păcăleală, mi se pare că cineva se folosește de pozele și adresa dumneavoastră.
Moment în care proprietarul locației unde eu rezervasem(și plătisem) imi trimite adresa care, ce sa vezi, era aceeași.
Și începe spectacolul. Între timp coborase și un papu' tot din clădirea asta dar cumva altă intrare(dar cu un nume diferit de orice alt nume pronunțat anterior) , practic ușa în ușa cu ei, spațiul de cazare de lângă, care le zice că (sper ca sunteti pregatiti) locația pe care o cautam eu e la el(el era tatăl tipului cu care vorbisem eu pe WhatsApp) dar ca este rezervată complet.
Întrebările care în momentul ala se nășteau în capul meu mai ceva ca bebelusii în maternitatea Polizu erau:
- cum mama naibii astia nu stiau unii de alții, ușa în ușa?
- de ce pe ușa la ăia scria un nume și eu pe booking am rezervat altceva?
- de ce au rezervare dublă când eu am plătit de luni bune?
-unde dorm eu la noapte, ca e plin sezon și e ocupat peste tot?
Și altele care nu sunt asa relevante acum.
Buuun. Deci la masa negocierilor, în acest moment al revelațiilor, eram eu, copilul meu (prezent mai mult fizic, să fiu sinceră, nu părea prea afectat), soțul și soția de la spațiul de cazare care nu era ce rezervasem eu, părinții soției, plus domnul tatăl băiatului de la spațiul de cazare unde rezervasem eu. Dintre toți, engleză vorbeam eu, fiul meu, prezent fizic dar neimplicat emoțional și soția de la spațiul de cazare cel nou. De vorbit vorbeau toți ceilalți. Nu engleză, dar mult și tare. Bonus, tatăl de la spațiul de cazare unde plătisem eu l-a sunat pe fii-suși mi l-a dat la telefon.
Poate vă închipuiți deja, poate nu, dar vă pot garanta că a fost teatru grecesc scurt spre mediu cu accente de dramă.
De ce? După ce am vorbit cu fiul la telefon cu o mână înfiptă în ureche până în ciocănel, că toată gașca mea cea nouă din Grecia își dădea cu părerea despre situația creată (la volum 9/10) și respectivul a avut răgaz să caute în rezervari, a putut să constate că da, subsemnata avea rezervare între 14-19 iulie. 2027.
Multumesc frumos. La revedere.
Nu. Nu e prima oară când fac asta. Deci la revedere spre adio.
Vai, ce am mai râs! Deloc. Mai ales ca stiam că plătisem fără drept de anulare. :D
Dar... barză chioara.. cuib.. Na. Noii mei prieteni, asa cum mentionasem anterior, doar ce avuseseră o anulare(norocul lor, al nostru, habar n-am), asa că ne-am cazat intr-un apartament muuult mai frumos, mai ieftin si care e fiiix cum imi doream. :)
În plus, l-am rugat pe deja vechiul meu prieten(locație Grecia cred ca îl cheamă, că așa l-am trecut pe WhatsApp) să își facă milă de mine și să imi accepte anulare gratuită pe booking, și a fost de acord. Deci cred că rămân și cu ceva bani în buzunar (asta e o glumă, nu s-a întâmplat niciodată, nu cred ca sunt sanse acum, la bătrânețe, dar e o vorbă, așa).
Si cam asta e povestea zilei. Ca să nu ma invidiați prea mult, doresc să mentionez că muncesc, nu sunt venită (doar) în scop turistic, dar am zis să mai schimb biroul cu zgomotul valurilor o săptămână, că n-o fi foc.
Gata. Am înțeles că apa mării are 27 grade. Mă duc să verific. Am adus un termometru.

 

De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu

Am fost ieri la piscină. Desigur, nimic mai simplu în propoziția sau în acțiunea respectivă. Oamenii fac asta de când lumea, e ceva absolut normal.

Nu și pentru mine, care nu sunt prea dusă la piscină, ca să zic așa. Nici la biserică, dar asta e o altă poveste.

Așa că o să vă povestesc ce face o dudă la piscină. Nu de alta, dar poate despre oamenii normali știți deja.

În primul rând, citisem pe site situația culoarelor libere, pentru că știam că sunt și câteva ocupate de cursurile de natație, așa că poți consulta câte culoare sunt libere la intervalul cutare de timp. Eu, care am documentarea în sânge, am citit Excelul ăla de 10 ori. Scria așa: 2 culoare de 25 m, 2 culoare de 50 m.

Și știu, pentru voi acum poate pare logic, și când scriu eu pare și pentru mine, că m înseamnă metri, însă în toate cele 10 ori cât am citit, eu am interpretat m ca minute și tot timpul ăla eu m-am gandit că ai doar intervale de 25 sau de 50 de minute în care ai culoarul tău și te balacesti acolo în lumea ta. O știți pe aia cu surdul nu aude, dar le potriveste? Așa și prostul...

Bun.. Deci în capul meu treaba stătea în felul următor: au două culoare libere de 25 de minute, două de 50. Dar cum naiba le rezervi, mă gândeam, că ăsta e doar un tabel pe care nu îl poți modifica? Cum știu eu că nu au ajuns în fața mea 8 oameni care s-au bătut pe culoarele alea?

Adică.. Puțină logică se chinuia să iasă la suprafață, draga de ea, dar o sufoca ignoranța.

Una peste alta am ajuns acasă de la muncă, mi-am făcut rucsacul și iata-mă, dară, în drum spre piscină, încă în dubii că voi reuși să prind culoar. Repet: absolut tot timpul eu m-am gândit ca voi avea culoarul meu pe care voi putea să mă lăfăi ca la plajă la Trei Papuci, acasă, la Constanța.

Ajung la piscină, ca nea Mărin la mall. Îi zic domnului de la intrare, așa, dulce și suavă, ca o garofiță-știți, dacă puteți să îmi explicați pe aici, pentru că vin pentru prima oară..
Și îmi explică omul, săracul, dar ca și cum venisem pentru prima oară la piscina aia, nu pe planeta Pământ. Și nu îmi zice că in vestiar pe o parte intri, pe alta trebuie să ieși, ca să găsești dulapurile și apoi piscina( practic, ca la orice parc acvatic, duh!!) Așa că eu am ieșit tot pe unde am intrat și m-am trezit nicăieri lângă apă, practic.
Și cum sufletele pereche se atrag, am întrebat o tipă unde e intrarea la piscină, iar aia era și mai pierdută ca mine, zici ca o întrebasem despre Ecuația lui Schrödinger.

Mă rog, două cucoane mai târziu m-am dumirit. Și am realizat și că stiam toate astea, că mai fusesem afară din casă în viața mea.
Însă tocmai când zambeam victorioasă a apărut următoarea provocare. Dulapiorul în care să îmi las rucsacul. Nu se mai fac cu moneda, ca pe vremea mea.(slavă Domnului, că nu aveam nicio monedă în portofel, ar fi trebuit fie să cerșesc una fie să mă întorc acasă, și ar fi fost păcat, după atâtea victorii cate repurtasem).

Nu. Acum sunt cu cod. Dar nu la modul că fiecare dulap are codul lui. Nu, că ar fi fost prea simplu. Sunt câte 20 de dulapuri și în mijlocul lor tronează un afișaj electronic. Tu trebuie să îți pui rucsacul(sau coroana de aur, treaba ta) în dulap, să îl inchizi, apoi să fugi la tastatura asta și să introduci un cod din patru cifre. Și să ții minte și în ce dulap ti-ai pus coroana. :) 
Eu am facut toate astea apoi mi s-a părut că mi-a tremurat mâna când am pus codul care apropo era anul nașterii mele ca să evit orice neplăceri că măcar atâta lucru imi mai amintesc așa că am blocat, apoi am deblocat ca sa verific și apoi am blocat iar.
Ahhh.. Nu sunt o persoană minunată? Așa de relaxată! și istețică brici!! O plăcere!

După vreo 2 ore de când ajunsesem la piscină, iata-ma ajunsă și lângă apă.

Piscina? Puhoi!! Zici că dăduseră astia drumul la ceva comori pe fundul apei și aflase tot satul. Copii, adulți, bătrâni, toată lumea era acolo.

Eu îmi lungeam gâtul să văd unde e culoarul meu! Hai, nu mă asteptam să scrie chiar Silvia din dopuri de plută, dar măcar să nu văd căscuță de om pe el.

De unde? Doar oameni și iar oameni.
O intreb pe o tipă de acolo unde sunt culoarele libere și îmi indică două, deloc libere, dimpotrivă, moment în care mi se ridică și mie vălul de pe ochi și realizez așa, ceva aproape de adevărul universal, și anume că libere înseamnă că nu sunt ocupate de cursanți, că m înseamnă metri și că trebuie să mai cumpăr balsam de rufe că nu mai am mult. Da, nu toate au relevanță pentru povestire, dar am promis transparență totală.

Iar din cele două culoare, unul era pentru înotătorii rapizi, ceea ce, în caz că nu v-ati dat seama încă, nu e cazul meu, pentru că nu stiu dacă am menționat, dar eu nu stiu să înot.
Nu am menționat? Da, poate trebuia să încep cu asta. . .

Nu că nu știu la modul la care mă înec, însă sunt câteva impedimente, cum ar fi: am o mână cu aere de pareză, care nu poate face rotație completă, așa că înot ca un câine lovit de un camionagiu beat. Apoi.. nu am deloc rezistență. Și când zic deloc, după ce urc două etaje gâfâi de zici că am câștigat triatlonul. Și nu în ultimul rând, nu am fost instruită corespunzător, așa că nu cred că execut nici mișcările corect. Mai degrabă "I've got the moves like Jagger", if you Know what I mean.

Acestea fiind spuse, nu înseamnă că nu am determinare. M-am aruncat în piscina supraaglomerata ca și cum nu exista ziua de mâine și am inceput să inot frenetic. Vorba vine frenetic, în primul rând pentru că nu sunt în stare și în al doilea rând pentru că eram pe culoarul de lenți. Că v-am zis că era un culoar pentru Davizi Popovici și unul pentru căluți de mare. (Am căutat pe net ce animale înoată încet)

Și stânga, și dreapta, și hop, și țop, și cine era mort după vreo 3/4 de bazin? (Adică vreo 35 de metri) .Subsemnata.

Dar nu moartă în sensul drăguț, de gâfâit ușor și recăpătat suflul după 5 minute. Moartă în sensul de scuipat plămâni, înjurat vecini, invocat demoni, șuierat ca trenulețul Thomas pe marginea piscinei de si-au dat coate de la salvamari la copiii de la cursul de înot.

Pentru că, da, pe la trei sferturi de bazin m-am oprit, m-am lipit de margine și am zăcut acolo ca sinistrații până mi-a revenit suflul. Nici Kate nu l-a jelit pe Jake atât în Titanic pe scândurica aia cât am jelit eu pe marginea piscinei.

Doamne, dacă îmi citești blogul, nu face să depindă vreodată nimic, NIMIC de capacitățile mele fizice, Doamne! Nici de alea intelectuale, te rog! Că ai văzut că nu e cazul. Aminuț.

Și am stat așa vreo două apusuri, până am simțit că pot să respir iar, apoi mi-am terminat tura de piscină și am urcat și m-am asezat, să mai gâfâi și de pe bancutã .

Și am continuat să îi privesc pe colegii de culoar, toți trecuți de vârsta mea de mult. Bãinene. Tură. După. Tură. Încontinuu.
La un moment dat, după ce mi se uscase costumul (da, după atâta timp) am zis că intru iar pe culoarul de 50. Ce să intri, frate?  Era încă foarte aglomerat și nu dădeau semne nici să facă pauză, darămite să se oprească. Eu nu știut ce disciplină au oamenii aia, jur, dar am rămas fascinată.

Numai faptul că sunt cãpoasă și că mi-am propus ca timpul petrecut în apă să fie măcar jumătate din cel petrecut descifrand tainele vestiarelor/dulapurilor/codurilor/etc m-a facut să intru iar în piscină, de data asta pe culoarul de 25, unde am mai făcut o tură, cu chiu cu vai, mai cu dat din coate, mai cu împins din călcâie, mai cu calcă-apa, dar am reusit.

Deci în meciul piscină versus Silvia astăzi a câștigat piscina, dar nu a cântat încă doamna cea grasă, pentru că în cele paișpe ore cât am stat pe bară și m-am uitat la Moise clonat cum despica apele acolo mi-am făcut un plan: o să merg de trei ori pe săptămână, data viitoare îmi iau si ochelari de înot (nu că de asta nu stiu eu să înot dar îmi dau mai mult comfort) și o să progresez încet încet până o să ajung și eu pe culoarul de rapizi. Asta e țelul meu acum! Pe ei, pe mama lor! Mă întorc călare pe un delfin dacă mă enervează, că nu m-am nascut degeaba la Constanța. (mă rog, până acum, la cum nu înot, puteam la fel de bine să mă fi născut în salina Turda)

Deci nu stiu când sunt următoarele campionate sau Olimpiada sau ceva dar puteți să mă înscrieți. Da, stiu, pentru mine trebuie să fie Paralimpice, dar tot se pune! 

Amintiri din Japonia. Dar nu din alea turistice.

 Doresc să încep prin a-mi cere scuze că m-am întors de atâta amar de vreme din Japonia și nu v-am povestit o vorbulițã de acolo, și prin asta nu mă refer la cât de educați, politicoși și curați sunt, că asta cred că știți deja, ci lucrurile cu adevărat importante, care sunt sigură că v-au împiedicat să vă desfășurați viața în mod normal, și anume ce mi-am cumpărat eu de acolo.

Dar gata! Puteți răsufla ușurați! Sunt aici, am și poze, am niște timp la dispoziție, îi dăm drumul.

Înainte de toate... știți prea bine: context. (Csf.. Ncsf. Contextul e viața oricărei povești interesante)

Așadar: eu sunt un cumpărător compulsiv, da? Asta știm deja. Eu știm, nu știu dacă știm și voi. În plus, sunt și exxxtrem de influențabilă când vine vorba de shopping. Practic, sunt victima perfectă! Dacă adaugi și faptul că sunt colecționară din fire, iti dai seama că punerea mea în captivitate e singura soluție pentru a-mi salva bruma de salariu. Practic, toate hobby-urile mele au definiții în cărțile de psihiatrie și, o dată ce mi se pune pata pe ceva, trebuie să îl am, dar nu doar pe acel ceva, ci toată gama de culori, mărimi, etc.

Dacă nu mă credeți sunteți invitați să îmi vedeti ustensilele de gătit/copt/ornat, tot ce am cumpărat în perioada în care făceam bijuterii și accesorii, când voiam să fac lumânări, să fac încrustații pe lemn... Să mai zic? Psihiatrie, v-am spus.

În fine. Și am ajuns în Japonia, țara milioanelor de chestii. Și au început să îmi apară (nu ca prin minune, dar să zicem, de dragul narațiunii) filmulețe cu recomandări diverse. Ba o mască de față, ba o cremă de mâini, ba te miri ce dulciuri, ba condimente pentru orez.. În fine, ati inteles. Și știți cum funcționează treaba: cu cât te uiți mai mult, cu atât mai multe îți apar.
Iar eu, ființă slabă? (Pentru că, da, nu trebuie să râdem de cei bolnavi, e mai presus de ei. ) Am inceput să fac print screen la produse și să le vânez prin magazine. Și să le și cumpăr, normal, că ce vânător e ăla care nu aduce prada acasă?

Bun. Și acum urmează punctul culminant al povestirii, că nu v-am adunat aici doar ca să îmi înșirui dizabilitățile. La un moment dat ajung într-un magazin cu lista mea (cu poze), și priveam debusolată, neștiind de unde să încep (sunt mii de produse, e provocarea supremă și dacă vorbești japoneză, darămite dacă doar obișnuiai să mănânci câte una la pomeni, în copilărie) Și cum stăteam eu așa, probabil implorând ajutor în limbaj universal, numai ce se înfiripă vânzătoarea lângă mine, întrebându-mă(din priviri sau din Google Translate, nu mai știu) dacă am nevoie de ceva.
PĂI. NU. AM. EU? Am. Și încep să îi arăt. Uite, asta! La care ea: A, sigur! Vino! Și pac! În 3 secunde eram cu produsul în mână. Și iar. Și iar.
Și cred că a mers bine vreo 2-3 produse, apoi vânzătoarea s-a gândit că ar fi o idee bună să îmi destabilizeze universul fragil și să îmi recomande alte produse în locul celor pe care le aveam salvate.
Și a început: Asta e bună, dar avem una și mai bună. N-o doriți pe aceasta, mai bine?
... O doresc, papucii tăi de manipulatoare, cum să n-o doresc, că și dacă n-o doream îmi era rușine să îți zic, fi-ți-ar capul să-ți fie cu ideile tale, că acum m-ai lăsat cu lista nebifată!

Și ... s-a dezlănțuit iadul,  cum era de așteptat. Ea zicea, eu puneam în coș. Ea zicea, eu puneam în coș. Și tot așa. 

Rezultatul? Am luat o moviliță de produse care nu erau pe lista mea, ci pe lângă ea, nici nu îmi mai amintesc exact ce se intampla acolo, doar că ea mă tot întreba iar mie imi era rușine să zic nu, și la un moment dat se ajunsese departe, m-a întrebat dacă vreau nu-știu-ce pastile pentru coșuri, i-am amintit că a întârziat cu recomandarea vreo 30 de ani și m-am îndreptat spre casă. Îmi amintesc doar că mi-a dat niște cadouri pentru că am cumpărat multe de la ei, dar în momentul ăla tot ce voiam era să ies din magazin înainte să rămân fără bani de intors acasă.

Dar nu asta e partea amuzantă. Partea amuzantă e că a doua zi am mers la alt magazin și mi-am luat produsele de pe lista MEA, pentru că rămăsese nebifată. Iar eu le văzusem recomandate pe net de necunoscuti, deci asta trebuie să însemne ceva, nu? Ce știu eu ce interes avea domnișoara aia să îmi recomande ceva mai puțin comercial, bazat pe cunoștințele ei personale?
Și povestea asta compulsiva s-a repetat pe tot parcursul traseului meu de aproape două săptămâni, astfel încât am reușit să umplu două valize cu prostii și sa-mi asigur, probabil, locul întâi în topul nescris al celor mai neinspirați cheltuitori din perioada modernă.

Cum știu că am loc fruntaș? Am cumpărat ceva(da, ceva, că nu știu ce e. Adică, cred că e condiment, dar cam aici se opresc cunoștințele mele despre produs) pe care scrie: Presară pe orice! Pe orice, desigur, oferă un spectru larg de posibilități și idei. Deocamdată m-am limitat la niște orez, că de acolo începe totul, nu-i așa?
Iată:

Într-o ordine complet aleatoare, am mai cumpărat: măști de păr, balsam, șampon(diferite mărci, pentru că am vazut diferite reclame), măști de față, odorizant de toaletă, burete de șters oglinda, burete de șters calcarul de pe robinet, protecție pentru degete când te tai(un fel de degete de silicon), toate Kit-kat urile posibile(știți că acolo au cu foarte multe arome), veselă de bucătărie, cuțit, supă ramen, betisoare, cremă care sa-ti domolească firicelele de păr rebele(foarte utilă, jur), ustensile pentru onigiri, măști de ochi, dulciuri. Dulciuri. Dulciuri. Și niște dulciuri.
Și lista poate continua. Până la două valize mari.

Dar în rest sunt ok. Nu cheltui mult. Dacă stau în casă. Fără telefon. Și fără internet. Închisă într-un beci. Fără niciun porumbel călător la îndemână pe care să-l trimit la piață cu vreo bucățică de hârtie pe care am scrijelit cu sânge o listuță de cumpărături. Sunt ok.