Întâmplări din irealitatea imediată*

Eu nu spun că nu povestesc frumos, dar nici întâmplările de tot felul nu stau departe de mine. :)
Despre faptul că anul trecut aproape mi-am luat licența de mecanic, știți deja, dacă ați citit aici. Ei bine, după ziua de azi e posibil să trebuiască să mă specializez și în reparația mașinilor de spălat. Păi să vă povestesc...

Săptămâna trecută, după ce s-a oprit mașina din spălat, când mă îndreptam cu ligheanul spre ea să scot rufele, șoc și groază! Apă până la brâu. Mă rog, poate nu chiar brâul meu, mai degrabă brâul unui cărăbuș, dar orișicum...apă peste tot. Am petrecut următoarea jumătate de oră în armonie cu natura, umplând un procent considerabil dintr-o găleată și încercând să îmi temperez chakrele, să nu o ia razna. Apoi am tras, figurativ, desigur, mașina pe dreapta, și mi-am propus să-mi aștept soțul bun-la-toate să vină să o repare. El a ajuns vineri, s-a uitat 1.5 secunde la ea, a analizat că stă în Constanța doar două zile, a pus în balanță cât i-ar lua să încerce să o repare versus cât chef are, s-a mai gândit la ce s-o mai fi gândit și s-a hotărât să sune la service. Zis și făcut. A sunat frumos, politicos, corespunzător(mașina ieșise din garanție în martie, ce să vezi!) și doamna cu care a vorbit ne-a(mai mult m-a, de fapt, că el a plecat) programat pentru luni, între 9-17,când urma să vină meseriașul, să facă lumină.

Mbuun. A venit luni. Ziua de luni, mă refer. Meseriașul nu și nu. La 16 am sunat iar la numărul recomandat chiar pe mașina de spălat. Cu bună ziua, cu astea, i-am amintit doamnei de programare și, fiind ora 16, mi-am exprimat îngrijorarea cu privire la o posibilă țeapă. M-a liniștit duios spunându-mi, citez :” E încă ora 16. Meseriașul e pe teren. Dumneavoastră nu reprezentați o prioritate, deoarece sunteți ieșită din garanție. Dacă, însă, nu ajunge azi până la 18, miercuri vine SIGUR.”
Acum...două probleme din această discuție. Două motive să-mi frângă sufletul sensibil în mii de bucăți(de mărimea cojilor de ouă despre care vorbeam zilele astea. ). Primul, în mod evident, faptul că nu reprezint o prioritate(eeeuu?? de ce tocmai eu??) și al doilea, tragic, că sunt expirată. Cea de-a doua provocând, de altfel, si dezastrul celei dintăi. A dres, însă, busuiocul, jurând pe roșu că până la jumătatea săptămânii voi avea din nou rufe curate.
Cum e și firesc, după ce a pomenit de ziua de miercuri, mi-am pus întrebarea dacă la ei se lucrează doar din două în două zile, dat fiind că de sfânta zi de marți nu pomenise nimic, dar mi-am zis că poate oi fi înțeles eu greșit, o fi vrut să zică ”până miercuri cel târziu”. Important e că s-a făcut luni, ora 18, s-a făcut marți, toate orele, s-a făcut și miercuri, ora 16, ora la care îmi place să sun iar și iar la *9010, așa că am pus mâna pe telefon și am încercat să aflu vești despre meseriașul meu și drumurile lui ce nu coincid cu adresa mea. Doamna care mi-a răspuns azi, evident alta decât cea de luni, mi-a zis că sunt programată pe 24. Adică vineri, dacă se referea la această lună și acest an. Nu am întrebat, pentru că am fost ocupată să-mi îndes ochii la loc în orbite și să o întreb de ce nu am fost anunțată și de ce am fost asigurată verbal că miercuri cel târziu va veni cineva. Firește că mi-a răspuns sec, mi-a zis că acolo scrie 24, pe 24 vine. Când am întrebat-o ce garanții am că pe 24 nu voi suna din nou să aflu că s-a mutat pe 28 și-a pierdut și puținul interes pe care îl mai avea pentru discuția cu mine și a trebuit să încheiem ceva ce se putea solda cu o prietenie frumoasă. N-a fost să fie.

Ei, acestea fiind spuse și având în vedere că ieri, după ce am spălat la mână vreo două cămăși și un tricou, aproape am avut nevoie de îngrijiri medicale pentru rănile de la mâini(sunt fată fină, n-o să vă mint) m-am hotărât să iau taurul de coarne și să caut pe altcineva care să mă ajute în ceea ce deja devenea o problemă serioasă. Așa că am căutat pe Google (evident că sunt mai multe firme care se ocupă cu așa ceva) și am ales să sun la singurii care precizau, pe site, că ajung la adresă în maxim două ore de la plasarea comenzii. Mi-a răspuns un domn și dialogul care a urmat e prea drăguț să nu îl reproduc întocmai:
- Bună ziua! Am luat numărul dumneavoastră de pe net, am văzut că reparați mașini de spălat. Am și eu o problemă cu un Arctic, pierde apă la evacuare. Mă puteți ajuta?
- Bună ziua! În ce zonă stați? (hopaaa, zic, să mă îndrept spre interfon, te pomenești că or fi ajuns deja).
- La Dacia.
- Nu mă ocup eu. Vă dau numărul asociatului meu, dar nu știu dacă poate veni azi, dacă nu e ocupat...vedeți.
- Păi pe site scrie că veniți în maxim două ore.
- Eh, am scris așa în sensul că, dacă venim, venim repede, dar dacă avem multe comenzi nu venim deloc.(mbam!Joac-o p-asta!)

În fine. Mi-a dat numărul asociatului. Sun:

- Bună ziua! Am și eu un Arctic ce mi-a făcut probleme, pierde apă la evacuare. Mă puteți ajuta?
- Bună ziua. Huruie?
- Nu huruie. Doar pierde apă. (silențios, ca un ninjalău)
- Eu nu am cum azi, am multe programări. Verificați dumneavoastră acolo, în spate, să nu piardă apă pe la furtunul de evacuare, sau ce problemă ar mai putea fi, și poate o reparați singură. Nu cred că e ceva complicat. Și, dacă nu reușiți, salvați-vă numărul meu și ne auzim la un telefon.

JUR. Jur că așa au decurs discuțiile cu asociații care vin în două ore dacă vin. Dacă nu, nu.

Și cu acest dialog toate problemele mele au încetat. Parcă aș fi avut o epifanie. Am dat mașina de uscat jos de pe mașina de spălat, am dat la o parte dulapul care o susține, am tras mașina de spălat mai în față, să îi verific furtunul de evacuare, poate am și ciocănit în ea de vreo două ori, aranjându-mi ochelarii și dând impresia că mă gândesc la ceva, apoi am decis să bag rufe la spălat. Da. Exact asta am decis, asumându-mi și eventualele urmări. Am început să îndes frenetic, cu poftă, parcă, rufe în mașina de spălat, de parcă ar fi spălat toate păcatele omenirii, am pornit-o, și... am așteptat. Să curgă iar, să huruie, să măcăne, nu știu ce am așteptat, dar pregătită eram. Urmarea? Vă zice subsemnata, Tămăduitoarea Mașinilor de Spălat: nu a mai curs NIMIC!!! Nothing. Nada. Zero. Just like that.

Așa că, de acum încolo, dacă aveți nevoie de reparații, mantre, rugăciuni, good karma, let me know! Vine fata și rezolvă! Până atunci, însă, de abia aștept să mă sune(dacă mă sună) meseriașul vieții vineri, și poate și unul din asociați mâine, să le aduc la cunoștință că ar trebui să se teamă, vine concurența puternic din spate!

*Sper să nu se supere Max Blecher că i-am folosit titlul cărții pentru acest articol, m-am gândit că, așa, îmi sporesc șansele să îl atrag pe Patapievici pe blog.

Povestea oului

Bine, dacă aș fi fost corectă ar fi trebuit să o numesc "Povestea prostului", dar, fiind blogul meu, încerc să mă menajez cât pot, că sunt și-așa destul de năpăstuită de soartă.
Despre mine, ce să vă zic... Îmi place să gătesc și vreau să cred că mă și pricep cât de cât. Nu am probleme să fac mousseuri, soufflé-uri, fonfleuri. Necazurile încep când trebuie să...sparg ouă. Am analizat îndelung acest aspect și am ajuns la concluzia că nu am ce îmi trebuie pentru a putea sparge ouă...normal. Am încercat toate metodele, dar în zadar, tot nu mă descurc. Fie le sparg în două bucăți inegale, undeva cam la 80-20% așa, fie le sparg fără a rupe membrana aia din interior, de trebuie să o ciupesc și să scurg oul  printr-o găurică cât gămălia unui ac, fie, când mă posedă toți demonii neputinței, le sparg în 56 de bucăți,  de îmi petrec următoarea oră adunând coji din albuș. Și, recunoașteți cinstit, știți cât de greu se adună nenorocitele.

Cred că dintr-un procentaj de 100%, în 82% din situații am spart ouăle necorespunzător. Și sunt perioade când folosesc 30 de ouă pe săptămână.
Însă există ceva ce mă frustrează și mai tare decât spartul ouălor. Cojitul lor, după ce le-am fiert. Dacă aș avea de ales între a coji ouă și a fi bătută zilnic cu furtunul de la mașina de spălat... măcar aș căpăta rezistență la durere.
Acestea fiind spuse, le promisesem copiilor că le fac iar ouă umplute. Zis și făcut. Am fiert 10(zece) ouă, le-am lăsat să se răcească (am zis să mai schimb, că mi se păruse că ultima oară, când le curățasem calde, mersese treaba greu. Silly me!) și am purces la curățat. Doar că am avut ideea sclipitoare de a aplica o metodă văzută într-un tutorial pe YouTube, unde, nu mai rețin exact(poate de aici și problema) erau puse într-un recipient închis ermetic, cu puțină apă, amestecate cu simț de răspundere, și, cum se întâmplă în tutoriale, ieșeau perfect curățate.
Buuun! Am căutat jumătate de oră în toată casa un recipient (din plastic) care să mai aibă și capac, am pus câteva ouă, nițică apă și... dă-i, fato, până iese oul sau găina, care o fi fost primul...
E adevărat că la un moment dar treaba părea să meargă minunat, începuseră să se curețe, dar, pentru că eu sunt o persoană hotărâtă, pe stilul "totul sau nimic", am hotărât să zdrăngăn cutia în continuare, până, eventual, dispar și cojile în eter, iar ouăle se umplu singure. Și...am zdrăngănit la cutia aia până s-au făcut praf cojile, albușurile, gălbenușurile și, cel mai probabil, și găinile, de ciudă.
 Am făcut și poze, pentru exemplificare, le puteți încadra la rubrica "Așa nu!"  sau le puteți privi când vă simțiți deprimați, numai să nu le arătați găinilor din gospodărie, pentru că s-ar retrage din activitate, și ar trebui să port în suflet toată această povară.

Inițial am vrut să le curăț the old fashioned way, însă, când din ele se desprindeau numai cojițe de mărimea mătreții, vezi poza de mai jos:

iar oul "curățat" arăta așa:

am hotărât să aplic metoda de care spuneam. Nu ar fi fost rău, dacă mă opream în faza asta:

însă nu sunt genul, am continuat să agit cutia, până ce toate ouăle au ajuns așa:

Deci, ce voiam să spun: dacă veniți vreodată în vizită nu mă puneți să vă servesc cu ouă umplute(cu forța), da?  A! Și nici cu cartofi prăjiți. Din cauza problemei cu OCD-ul prăjitul cartofilor îmi dă o stare de agitație, că simt nevoia ca toți să fie egali și îi intorc mereu, unul câte unul, pe fiecare din cele patru laturi, să fie perfect făcuți. Da, imi ia ceva timp, dar ies frumușei  și eu pot dormi noaptea liniștită.

În rest, după cum ziceam, un mousse, un soufflé, un fonflé...e oké!

Cred că reclamă la RedBull sau ceva...

Înainte de a scrie orice aș dori să precizez că beau cafea zilnic,de ani buni. Și am perioade, cum ar fi cea curentă, în care beau câte două...trei, pe zi. Cu toate astea, chiar dacă iau ultima gură de cafea la 23, sting lumina și adorm fără probleme.
Bun. Am vrut să lămuresc asta, să nu dau impresia de novice în ale cafeinei.
Ieri am băut un RedBull la ora...18-18.30, și mi-a dat aaaaaaripi până la 4 dimineața. P.A.T.R.U.

E adevărat, RedBull nu beau aproape niciodată, cel mult gust, dar ...ceasul rău, pisica neagră...ieri am avut acest regretabil impuls de a consuma unul întreg. Așa că am fost super mega fresh până la 4, întrebându-mă necontenit de ce nu mi-o fi venit această idee briliantă azi, măcar, să aștept ultimul episod din Game of Thrones în New Year's Eve style, ca o panseluță.
Colac peste pupăză, m-am trezit la 7, deci somnul de frumusețe a fost întrerupt brutal de senectute și ale ei reguli nescrise care obligă aproape-pensionarii ca mine să se trezească devreme.
Acum e 21, ceasul meu e setat pentru 3.53, pentru că la 4 dimineața începe Game of Thrones și socot că 7 minute îmi sunt suficiente să mă trezesc, să îmi blestem ideea, viața si impulsul, să realizez că e, totuși, ultimul episod ever, să mă spăl pe față și să dau drumul la televizor.
Azi am băut doar două cafele, nu m-am uitat nici măcar la reclame la RedBull, ochii mi se închid de când i-am deschis, dimineață, deci sunt, practic, deja pregătită de somn.
Nu mai rămâne decât să îmi păcălesc creierul că e suficient de târziu încât să ne culcăm, că s-a întunecat de mult, nu acum 9 minute și că pensionarii care se trezesc devreme se și culcă la fel.

Grecia. Compunere.

În mod clar nu sunt cea mai potrivită persoană care să scrie despre Grecia. Și, tocmai din motivul ăsta, sunt cea mai potrivită. Psihologie pentru începători, vol. I., ediția 1980.

De ce nu sunt? Pentru că Grecia ocupă loc fruntaș printre țările în care nu aș vrea să locuiesc. Și știu ce zic, am locuit în Atena cea mai lungă scurtă perioadă din viața mea. E adevărat, insulele sunt diferite de continent, dar tot același relief sterp, tot aceeași căldură insuportabilă, tot pietre în loc de verdeață, tot lentoarea specifică grecilor găsim peste tot. Pentru mine Grecia reprezintă, în afară de o perioadă traumatizantă din viață, o țară cu care nu sunt compatibilă pe termen lung. (ea și orice țară în care temperaturile depășesc 22 de grade, deci, după cum se vede, e vina mea).

Dar Grecia reprezintă, totodată, mult mai mult. Pentru mine și pentru oricine a vizitat-o. Noi mergem acolo de 17 ani, cel puțin pe dată pe an.(ce-i drept, nu mereu ca rezultat al alegerilor mele, ci ca parte a compromisurilor pe care trebuie să le faci, în general, într-o relație 😁  )

Grecia înseamnă soare. Soare primitor și dătător de voie bună prin lunile aprilie-mai, dogoritor prin iunie, iulie și august, prietenos și reconfortant prin septembrie, chiar octombrie, și cam mereu prezent în celelalte luni.

Grecia înseamnă și mare. Limpede, curată, cu nisip fin sau pietre șlefuite în zeci, sute de ani de zbucium, cu plaje atât de frumoase încât nicio poză nu le poate face dreptate, cu apa prin care îți vezi degetele picioarelor sau bancurile de peștișori care înoată pe lângă tine.

Ei...dar mai înseamnă și mâncare. Cine nu apreciază un souvlaki fript exact cât trebuie, cu o lipie caldă, cu tzatziki, ceapă aromată și roșii zemoase? Plus o băutură carbogazoasă rrrece, care să stingă toată combinația asta demențială? Da, Coca Cola, normal că de ea zic. :) Sau un frappe rece servit la o terasă la care toți sunt îndreptați cu fața spre stradă, ca la spectacol, sorbind alene și povestind vrute și nevrute? Sau cine n-a fost pe vreo insulă grecească fără să mănânce fructe de mare proaspete, sau fără să vadă caracatițe uscându-se la soare, gata să fie servite alături de o porție mare de cartofi prăjiți și o jumătate de lămâie? Ce să-ți dorești mai mult?

Și da, după cum ziceam, Grecia înseamnă relaxare. Faptul că de la prânz până după-amiază toată lumea pare să dispară din oraș, majoritatea magazinelor fiind închise, pe străzi e o liniște mormântală, de duminică, pentru ca totul să revină la viață pe seară, până noaptea târziu, cred că spune multe despre poporul ăsta. Seara totul se însuflețește, atunci începe distracția, practic, atunci se umplu terasele, parcurile, copiii ies la joacă, bătrânii stau la sfadă, tineretul vorbește zgomotos pe la taverne..ca și cum cineva a acționat un buton magic. Este incredibil cât de relaxați sunt toți, cât de bine dispuși, ce stare pozitivă îți insuflă.

Grecia mai înseamnă și istorie. O istorie ce datează de dinainte de Hristos, marcată de războaie, schimbări, perioade de criză sau apogeu, toate traversate cu bine de acest popor fascinant.

Și, pentru mine, Grecia înseamnă și muzică. Chit că o înțeleg doar foarte puțin sau deloc, muzica grecească mi se pare un cumul de sentimente interpretate în cele mai emoționante moduri posibile. În ce mă privește, Giannis Ploutarhos ar putea să cânte și despre prețul exagerat al cartofilor noi, că tot mi se face pielea găinii când îl ascult.

Și pentru toate motivele enumerate mai sus, precum și pentru multe altele ce azi nu și-au găsit loc în articol, pentru că, de 17 ani, e țara în care mă simt, pe termen scurt 😜 , ca acasă, dar și pentru că, și de n-ar fi toate astea, tot m-ar obliga cineva, eu o să revin, sper, an de an, în frumoasa Eladă, ceea ce vă doresc și vouă, că nu dau de la mine!

Hotel Festa Panorama Nessebar, sau cum să răcești la patru stele.

Pentru că, deși ne-am întors din concediu de o săptămână, eu încă mai port în mine amintirile vii ale condițiilor de cazare de la hotelul din Bulgaria(doar ce am strănutat de patru ori în al optsprezecelea ceai băut azi), zic să scriu puțin despre minunatul hotel la care am stat în vacanța de Paște.
Totul a început exact cum a și continuat, extraordinar. În parcare nu erau locuri libere, iar dacă încercai să parchezi undeva unde nu era marcat(fără să deranjezi, totuși) un prea zelos paznic era pregătit să-și dea și viața, la nevoie, numai ca tu să nu lași mașina acolo. Astfel, atunci când prietenii noștri au parcat într-un loc nestipulat în Regulamentul General al Parcărilor din Lumea Întreagă, paznicul în discuție a început să urle mai ceva ca Daenerys când și-a pierdut al doilea dragon și, în plus față de ea, pentru că suferința era vizibil mai mare, a început să bată cu pumnii în mașina acestora. Așa că a trebuit, cu ochii mijiți de spaimă și cu ușile blocate, să trecem pe lângă el și să căutăm loc de parcare în altă parte, undeva în apropiere.
După ce ne-am cazat(camerele erau frumoase, mari și curate, apropo. Uite că sunt corectă :) ) am coborât la masă, unde ni se spusese că ne sunt pregătite câteva feluri de mâncare, chiar dacă era trecut de ora de masă(am avut regim all inclusive). Mâncarea era...ca de all inclusive. La grămadă, cantină-style, comestibilă în cel mai bun caz. Nu aveau multe feluri(3 de carne, câteva garnituri, salate, două feluri de supă și 1 desert cu mai multe fețe). Sincer, am sperat să fie așa doar pentru că era o gustare pregătită din resturi, dar, din păcate, cam ăsta a fost parcursul pe toată durata șederii noastre acolo. Dimineața mâncarea era relativ ok(ouă, șuncă, mezeluri, o brânză fadă, salată, crenvurști, legume, cea mai proastă cafea din lume și ceai). Pâinea era mereu bună, dacă erai zvelt și placai gloata de pensionari ce stătea la coadă cu jumătate de oră înainte să se deschidă ușile puteai prinde și niște mini baghete calde, delicioase, și alte câteva gustări care erau ediție limitată.
La prânz, după cum am spus, cele trei feluri de carne(cel puțin unul, cel mult două erau ok-ish) cu toate cele pe lângă, plus, ca desert, înghețată și dulciurile de care scriam mai sus. Teoretic, ele erau de patru feluri(în fiecare zi aceleași), practic orice ți-ai fi pus în farfurie simțeai același gust, pentru că erau toate înmuiate în sirop de apă cu zahăr. Chiar și niște saleuri, la un moment dat, care sunt sărate la bază, tot așa le-am servit, cu gust de sarailii. Not impressed at all.
Seara era masa de prânz reloaded, doar cu alte feluri de mâncare, dar la aceeași calitate.
Nu trec mai departe înainte de a aminti de clătite. :D Știu că vor citi și o parte din cei cu care am fost acolo și știu că vor zâmbi(sau cel puțin așa sper din suflet, să fi depășit trauma). Dimineața serveau și clătite, iar treaba stătea așa: era un singur domn, la vreo 145 kg, care făcea clătite la două tigăi. Mă rog, când spun făcea exagerez, pentru că erau nefăcute. Încerca să facă. Sau nici măcar...
El se mișca puțin mai încet decât un melc după un pahar de coniac.Și oamenii se strângeau la coadă, și unii mai delegau pe alții, să nu aglomereze inutil locul, și când delegatul ajungea în față cerea 7 clătite, de exemplu, și uite-așa se declanșa jihadul. Țipete, urlete, scandaluri, deh...sarea și piperul românilor, oriunde s-ar afla. :D A doua zi, deloc prietenosul bucătar instaura o nouă regulă, și anume maxim două clătite de persoană, așa că la coadă se așezau 385 de oameni nerăbdători să guste din compoziția prea generos numită ”clătită”, și uite-așa trecură ani și au trecut și-acele/cumplite răni făcute de război, vorba poetei.Nu insist pe temă, o să spun doar că nu ne-am făcut mulți prieteni acolo.
Bun. Ce nu mi-a mai plăcut la acest hotel și țin musai să las cu limbă de moarte.
În cameră erau 20 grade cu minus, deși AC era pornit și dat pe plus plus plus, please. Drept pilote aveau niște pânze subțirele prin care se vedea cu ochiul liber, așa că am coborât, cu furci, cu topoare, la recepție, să întrebăm de ce nu merge căldura și când am putea să despachetăm toate hainele de pe noi. Răspunsul a fost, pe cât de simplu, pe atât de halucinant :”e hotel de vară, nu merge căldura!”. Șah mat, că asta nu mai auzisem. But little did we know, surprizele aveau să continue...
Siderați, nervoși, pe alocuri flămânzi, am mai băut o ceașcă de cafea proastă și ne-am decis să ne încălzim cu o baie fierbinte și apoi...Dumnezeu cu mila! Unii au ales să facă doar duș, alții, mai romantici din fire, și-au umplut cada cu spumă, visând la câteva momente relaxante. Dar, mai ceva ca într-o poveste scrisă de Murphy însuși, apa fierbinte era...călâie, așa că am avut, toți, surpriza neplăcută de a ieși dârdâind din baie, numai pentru a intra în dormitorul polar și a încerca să ne învelim cu o păturică translucentă. Răspunsul la întrebarea ”DE CE NU E APĂ CALDĂĂĂ?”..nu o să-l ghiciți niciodată, așa că vi-l zic eu: ”s-a terminat apa, reveniți mâine”. Măi, nu or fi bulgarii top pe servicii, dar la răspunsuri sunt brici, chapeau!
Așa că, da, am răcit. Am răcit, am răgușit, am tușit...na, ca în concediu la patru stele. Dar în rest a fost frumos. În rest, adică în Grecia, unde am fost înainte de a ajunge în Bulgaria. Dar despre asta, în episodul următor...Până atunci...evitați hotelurile de vară primăvara, pot cauza amintiri neplăcute!

Puțin despre sudul Franței și (r)estul României

Weekendul trecut am evadat puțin din oraș mai spre căldură, așa, spre sud. Deși e un drum destul de obositor, l-aș face în fiecare weekend, căci nu găsesc nimic mai sufocant decât un oraș în care nu poți face mare lucru.
Despre domnul care și-a tras nasul timp de 3 ore pe microbuzul spre aeroport am scris pe Facebook, nu are rost să mă repet. Încă aștept fonduri să demarez proiectul "Suflă, nu trage!".

Am aterizat în Marsilia vineri la prânz și am plecat într-un suflet să mâncăm, în primul rând pentru că eu eram leșinată de foame (nici cafea nu băusem toată ziua, darămite să mănânc) și apoi pentru că pusesem ochii pe un restaurant mexican pe care eram nerăbdători să-l încercăm.
Ca să mă pronunț rapid, vorba lui Edu:" mi-a plăcut dar nu mai vreau". Un burrito bun, dar nu ieșit din comun (e vorba de Rico Mexican Grill).
Apoi, parcă mai liniștiți și cu un vibe mai bun, am pornit către prima din cele trei locații pe care le aveam pe to-do list pentru vineri: Les Goudes. Citisem că este un sat pitoresc de pescari, și îmi imaginam ceva gen apus de soare, o terasă cu pește proaspăt (sau, mă rog, proaspăt recent) care sfârâie pe grătar, niște francezi savurând câte un pahar de vin (dacă o merge vinul cu pește, habar n-am, dar nu văd de ce n-ar merge)... în fine..cred că-mi imaginam un sat din Grecia în care am fost noi odată și pe care-l visez de atunci, că nu-mi mai amintesc cum se numea nici bătută. Dar să revenim. Les Goudes este orice, dar numai ce îmi imaginam eu, nu. E o fundătură cu un singur restaurant unde aveau, probabil, pește, dar noi doar ce mâncasem și eram mai mult axați pe priveliște, un loc ce părea uitat de timp și de civilizație, dar, ce să vezi, nu era, pentru că era plin de oameni care se plimbau, escaladau stâncile, beau o cafea (cred că era prea devreme pentru vin, totuși) la respectivul restaurant, un sătuc ce nu avea, din punctul meu de vedere, foarte multe de oferit, dar care, paradoxal, părea să satisfacă mulți oameni. Țin să menționez(am uitat să spun la început) că toate cele trei locații vizitate vineri fac parte din Parcul Național Calanques, unde calanques-urile astea reprezintă un fel de fiorduri ce se întind pe o distanță considerabilă (vreo 20 de km) și oferă, pe lângă priveliști spectaculoase, posibilitatea de a face snorkelling, scufundări, excursii cu barca, drumeții, cățărări, etc. Nu am făcut multe poze, dar din puținul meu, ce credeți? vă dau și vouă. :))

După Les Goudes am plecat spre Cassis, unde treabă stă mult mai bine, sau cel puțin după gustul meu. Cassis e un oraș turistic, cu un port foarte frumos, cu magazine la tot pasul, cu multe terase, un parc in care localnicii jucau petanque( cu aceasta ocazie aș dori sa-mi exprim public supărarea că nu am fost lăsată să joc, pentru că, deși nu am jucat niciodată și nu cunosc regulile, cel puțin nu încă, muahaha, simt din toți rărunchii că i-aș fi făcut praf pe moșii din parc deoarece eram bună la coci, și petanque mi se pare un fel de coci cu bile mari, de metal).
Cassis mi-a plăcut, așadar. Multă lume și aici, atât la terase (erau pline) cât și în magazine sau pe străzi. Iar primele 90 de minute de parcare sunt gratuite, ceea ce îți oferă timp suficient să explorezi orașul fără grija asta( după care e 1 euro ora, cred, deci nu ar fi vreo mare grijă nici după, dar am fost așa mândră de cât de frumos am formulat încât am hotărât să las propoziția, că prea am vorbit ca un om mare).

După Cassis am plecat spre La Ciotat, care, inițial, nu ne-a impresionat, pentru că prima parte a portului era în construcție, dar apoi am descoperit o faleză impresionantă, frumos amenajată, străjuită de palmieri și înțesată de bărci și șalupe de toate mărimile. La Ciotat are și autobuz hop on, hop off, deci îmi imaginez că avea chiar mai multe de oferit decât am văzut noi în fugă.
Și așa s-a terminat ziua de vineri, după acest mini maraton prin porturi, presupuse sate pescărești și aglomerata Marsilie.

Sâmbătă am vizitat Aix en Provence, un oraș universitar despre care citisem că e foarte frumos, dar, pe de altă parte, tot eu citisem și despre Les Goudes că e sat pescăresc, deci nu eram chiar încrezătoare că mă va da pe spate.
Așa cum se întâmplă mai mereu, însă, legile lui Murphy funcționează și in reverse, so to speak, asa ca am avut surpriza să găsesc un oraș cu adevărat frumos. Cours Mirabeau, adica inima orașului, strada centrală, acest Champs Elysées al Aix de Provence, are o lungime de 440 metri și o lățime de 42, e străjuită de platani și abundă in terase, cea mai faimoasă fiind Les Deux Garçons, cândva frecventată de Cezanne, Zola si Camus.
Orașul are potențial, era înțesat de oameni, atât localnici, cât și turiști, atmosfera era relaxată, îți dadea o stare de bine, cele 20 de grade contribuind, probabil, din plin, la zen-ul tuturor.
Aix e cunoscut și pentru numărul mare de fântâni (dacă informația pe care am citit-o e corectă, peste 1000), una dintre cele mai frumoase fiind exact la capatul acestei străzi din centru.

Și uite-așa, încet încet, s-a scurs și a doua zi de mini vacanță și a venit a treia și ultima, pe care am petrecut-o în Nisa. Despre Nisa s-au spus și s-au scris multe, e un oraș mare, frumos, aglomerat, noi l-am vizitat prima oara acum mulți ani și știu că l-am găsit fascinant atunci, la fel îl găsesc și acum, și ce nu încetează să mă uimească de fiecare dată este Promenade des Anglais, faleza lunga de 7 km pe care găsești laolaltă skateri, bicicliști, cărucioare, oameni care aleargă, oameni care se plimbă, oameni care stau pe băncuțe și admiră marea sau trecătorii, copii care se joacă, vânzători ambulanți...you name it, they've got it. Bonus? Terasele aflate fix pe plajă, pline ochi de fiecare dată.

Ei, și uite-așa, în spiritul ăsta de la vie en rose, am plecat eu din Franța cu avionul de 21.00 plin, evident, de români, că dacă ar fi fost plin de pakistanezi cred că m-aș fi îngrijorat puțin.
În avion, în spatele meu, un cuplu. Nu obișnuiesc să mă holbez la oameni, și nici memoria fețelor nu o am impecabilă, așa că nu îi remarcasem până să aud următoarea conversație. Please enjoy( am notat cuvânt cu cuvânt ce au spus fix atunci, în avion, că n-aș fi vrut să las momentul nepovestit)

El (român get beget, după cum am observat la 30 de secunde de la discuție, când am întors capul, deloc discret, să identific personajele):
-...țiganu- i tot țigan. Nu vezi că n-ai respect deloc? Vorbești aiurea.. Cioara e cioară, ce să mai.... se vede caracterul. Daca trăia generalul Antonescu erați toți în lagăre de concentrare...

Iubita lui (de etnie romă, după vorbă, după port):
- Hai, să moară mă-ta, că cine te aude vede cât de prost ești. Ai mai puține clase ca trenul, dă-te dracu'!

Atât. Și apoi s-au pupat. Se pupau când m-am întors eu cu ochii cât cepele și camera pornită, convinsă că voi filma o bătaie demnă de știrile de la ora 5.

Eram acasă.

Campanie de conștientizare

După ce am petrecut trei ore într-un microbuz alături de un domn care și-a tras nonstop (NONSTOP) nasul, aș dori să inițiez o campanie intitulată "Suflă, nu trage!" care să se adreseze în mod direct tuturor persoanelor care nu catadicsesc să ia/ceară/fure un șervețel, o batistă, o mânecă. Din sponsorizări ( primite, probabil, de la persoane ce suferă de misofonie, la fel ca mine, sau pur si simplu de bun simț) aș putea cumpăra șervețele de hârtie, batiste, spray antibacterian și materiale publicitare( la asta mă mai gândesc, că acum îmi vin numai idei agresive pentru flyere).
Cu speranța că ne dorim mai mulți o lume mai liniștită, o lume în care să te poți odihni în microbuz, de exemplu, aștept propunerile voastre de sponsorizare pe adresa redacției. Adresa mea, mai exact. Și nu uitați: suflați, nu trageți!