Perfection at its finest

Prima parte a vieții mele m-am considerat perfectă. Mă rog, prima parte chiar am fost. A doua, poftim. Până pe la 14 ani. Și nu, nu în sensul pe care îl atribui acum cuvântului, ci mă gândeam așa: am două mâini, două picioare, totul e la locul lui, nu-mi lipsește nimic, nu am nimic în plus, nu sunt nici cea mai proastă, nici cea mai urâtă, așadar...sunt perfectă. Adorabil de inocentă, nu? Însă, oricât de naiv ar părea, chiar așa era. Vedeam, atunci, prin prisma naivității vârstei, lucruri pe care, în timp, le-am pierdut din vedere. Optica nu îmi era umbrită de reguli, critici, mărimea 0 si rotunjimi încadrate în tipare. Analiza mea era simplă și corectă.
Pe măsură ce am crescut, au apărut, evident, diverse situații care mi-au schimbat punctul de vedere. Am început să citesc reviste de modă, să mă uit la televizor, unde, pe vremea aia, nu era  Adele( ;) ), și toate cântărețele, actrițele, prezentatoarele, toate ființele, practic, arătau bine, erau aranjate, vesele si zâmbitoare ca niște garofițe(multe nu s-au schimbat, doar faptul că nu mai citesc reviste de modă și nu mă mai uit la televizor). Și au apărut complexele, frustrările, problemele. Care au continuat ceva timp, cât mi-a luat să cresc, să mă maturizez, să evoluez și să înțeleg că, până la urmă, nu fizicul perfect definește fericirea, că poți arăta minunat dar avea un caracter execrabil, că viața ta nu e obligatoriu roz dacă ai 1.75 si 90-60-90, dimpotrivă, de multe ori asta înseamnă și mari sacrificii(nu vorbim de categoria celor care mănâncă orice și nu se îngrașă, se știe că pe ele nu le suportă nimeni), că sunt muuulte lucruri muuult mai importante în viață decât să arăți ca în reviste (unde oricum sunt toate Photoshopate,huăă!) și, chit că sună clișeic, că, uneori, o cicatrice sau o vergetură sau un kilogram în plus spun o poveste mai frumoasă decât o geantă Louis Vuitton(eu am tolba plină de povești spuse de vergeturi și kilograme, le aștept și pe alea spuse de poșete).
Și, deși la ani lumină de a mă mai considera perfectă vreodată, mă consider norocoasă pentru tot ce am, pentru tot ce fac și pentru tot ce sunt.
Desigur, încă îmi doresc toate lucrurile astea care fac fericiți muritorii de rând( o siluetă de invidiat, o casă cu o curte mare, călătorii în jurul lumii, un dressing cât Casa Poporului) dar măcar nu sufăr la gândul că e posibil să nu le am niciodată.
Și, judecând după schema ilustrată mai jos, iată cum acum, la (aproape) 40 de ani, revin, precum o funcție cosinus(BAAAM!!! In your face, profa” de mate!) la prima mea părere despre mine și corpul meu: I-DE-A-LE. 

Money, money, money...must be funny...

Eu nu mai ies din casă. Pe lângă faptul că sunt 15 grade în plus față de temperatura la care mă simt eu bine, când ieși în oraș treaba stă așa:

Ieși cu copiii, da? Doi la număr, că te-a mâncat  să fie pereche, să se joace unul cu altul...Și, uite, tot cu tine vor să se joace. Amândoi. În fine. Ieși cu doi copii. Auzi că e Festivalul Înghețatei și îți zici hai, mergem să mâncăm și noi o înghețată, cât poate să coste?

Ieși la ora 15, că atunci catadicsesc cei 2(doi) copii să își miște corpurile, în sfârșit. Ora 15 e o oră foarte nepotrivită, vă spun. E la distanță periculoasă de ora mesei, oricare ar fi ea. Așa că ajungi în Centrul Vechi(care nu cred că se scrie cu litere mari, dar e mai palpitant așa, dă gravitate textului) și, până să ajungi la înghețată, treci pe lângă Cin-Cin, unde își amintește unul dintre cei doi copii că îi e poftă de șaorma și consideră că ăla ar fi un moment bun să iși astâmpere această poftă. Nu foame, că mâncase de prânz. Poftă. Fiind vorba de Edu, însă, care azi la ora 14 a mâncat o porție de supă, un burger(home made) cu cartofi prăjiți și salata Coleslaw și la 15.30 îi era foame iar, această poftă poate fi lejer considerată foame mare.(apropo de asta, pentru că știți că sunt fan paranteze, uite încă una: Edu e genul de persoană care stă și se joacă liniștit(ei, aș, liniștit, vorba vine) și deodată începe să urle, de parcă l-ar înfiera cineva: Maaami, îmi e foamee tarree!Avem ceva de mâncare?Mă doare stomacul de foame, dacă nu mănânc acum moooorrr!!!)

Așadar. Cin-Cin. Edu. Poftă de șaorma. E drept, nu mai mâncasem de vreo 3 ani. Eu. El...nu știu dacă a mâncat vreodată, dar poftă îi era. Negociez de la șaorma la kebap, ajung la casă și cer două bucăți(eu nu mâncasem de prânz iar Răzvan a avut un moment de rătăcire, nu a vrut). Un kebap-13 lei. Două? 36 de lei, dacă îl întrebi pe băiatul de la casă. 26-dacă ai terminat mate-fizică la Mircea, mulțumesc frumos! Băiatul de la casă se declară învins de matematica mea impecabilă și îmi dă un bon tipărit cu mult timp în urmă, că avea mai multe la îndemână și îți împingea unul în față, dacă insistai. Nu coincidea cu ora la care comandam eu, și, dacă mi-ar fi plăcut mai mult economia, aș fi zis că asta se numește evaziune fiscală, dar nu mi-a prea plăcut. Eu mai mult cu matematica, cu fizica, cu astea... 😁(Doamne, ce ar râde profele de mate, respectiv fizică dacă ar citi..Sau ar face infarct..una din două)

Mbun. Mâncăm kebapul, și, deloc impresionați, ne îndreptăm agale pașii spre piața Ovidiu(Ovidiu sigur se scrie cu literă mare). Acolo, multitudine de tarabe, care mai de care mai ofertante. O cupă de înghețată? 7(ȘAPTE) lei. Și nici foarte mare nu era. O cupiță, practic. Deci o cupiță-7 lei. Două cupițe?(că nu poți să iei unor copii pe care i-ai scos la înghețată o singură cupă) Ei bine, da, 14 lei. Două cupițe X doi copii? 28. Încă o cupiță și mama lor, care nu mănâncă niciodată înghețată, dar acum a văzut de caramel sărat și a zis că a dat lovitura, dar de fapt n-a dat-o, că era plină de cocoloașe? 35 lei. Da. Scurt pe doi.

Ți se face sete după înghețată? Ți se face. Trebuie să cumperi o apă tot din zonă, că până la un supermarket decent te costă motorina cât un bax de Redbull? Trebuie. Încă 4 lei. Mergi cu mașina soțului care consumă motorină mai ceva decât consumă boschetarii din piața Victoriei aurolac, dar, citez, e mașină de viteză, nu de consum mic? Încă...foarte mulți lei.Și uite așa...o oră de ieșit din casă te costă mai mult decât 4 cărți de pe elefant.ro. Amintirile sunt scumpe, ce să mai...

Deci NU. Nu mai ies din casă, thank you very much! Aștept să se normalizeze vremea și mergem la iarbă verde, undeva, cu pachețel de acasă. 😋 Până atunci îmi scot de la naftalină mașina de făcut înghețată. Care vrei? 6.5 lei/cupa! Sub prețul pieței! 👍

Unrequested advice

Nu, nu m-a întrebat nimeni ce cred, și nici nu urmează să spun ceva ce nu s-a mai spus, dar, dat fiind că e blogul meu și că pasul doi din cei zece la ”how to become a better writer” e ”să scrii zilnic”, zic să îmi enunț repede ideile azi, până nu mă iau iar cu altele și uit.
Așadar, sfatul zilei...

Nu așteptați să treceți printr-un necaz pentru a vă bucura de ce aveți! 

Mai întotdeauna tindem să luăm de bun ce avem și să le considerăm ca făcând parte din pachetul standard la care avem dreptul doar pentru că ne-am născut. Faptul că suntem întregi, faptul că suntem sănătoși, faptul că avem alături un partener, copii, părinți, prieteni...considerăm că totul ni se cuvine...din fabrică. Și nu reușim mereu să ne bucurăm așa cum trebuie de ele, pentru că suntem prinși în iureșul ăsta nebun al vieții, al supraviețuirii, al luptei pentru mai mulți bani, un job mai bun, o casă mai frumoasă...
Și nu vreau să devin cheesy, dar gândiți-vă cum e dimineața aia de după febra care ți-a ținut copilul treaz toată noaptea, iar tu ai stat, neputincios, cu el în brațe, rugându-te să îi scadă, iar acum, în sfârșit, el se simte mai bine, s-a odihnit, poate a și mâncat ceva și...îți zâmbește..Este că faptul că nu și-a terminat legumele cu două zile în urmă pare nesemnificativ? Sau când te sună de la școală că a căzut și și-a spart capul, sau și-a rupt mâna, iar tu, în cele câteva minute pe care le faci până la el(minute care îți par ore) te rogi doar să fie bine, și îți spui că ai face orice, ai renunța la orice, doar să îl știi bine? Este că 6-le de la mate nu mai pare așa grav? Sau, poftim, dacă nu ai copii, dar mama ta nu se simte bine de ceva vreme și niciun doctor nu știe ce are, iar tu suferi mai tare decât ea, pentru că nu știi cum ai putea să o ajuți, și apoi un doctor în care ai încredere îți spune că va fi bine și că i-a găsit tratamentul? Este că cearta de săptămâna trecută e deja uitată?

Încerc să țin cont de toate gândurile astea cât de des pot. Nu îmi iese întotdeauna, normal, pentru că sunt departe de a fi atât de zen. Dar fac eforturi. Fac eforturi să nu îi mai boscorodesc dacă nu își fac ordine în cameră din proprie inițiativă(și nici din inițiativa mea repetată zilnic), dacă nu termină școala cu notele cele mai mari(ăsta e, oricum, ultimul lucru la care am ținut vreodată), dacă se ceartă ca zăpăciții până mi se învârt gândurile în cap(încerc să îi privesc din exterior și să înțeleg că e un proces normal), fac eforturi să las de la mine dacă mă cert cu cineva, chiar dacă știu că eu am dreptate, fac eforturi să nu mă mai enervez în trafic(asta a fost o provocare pe care sunt foarte mândră că am depășit-o victorioasă), fac eforturi să nu mai țip și să nu mă mai enervez. Încerc. Și merge greu, dar...merge. Merge ajutându-mă pe mine și, cred, și pe ceilalți.

Vreau să mă bucur de tot ce am la timpul prezent. Am făcut de multe ori greșeala de a amâna să fac anumite lucruri cu gândul că e timp, că le voi face în altă zi, cu altă ocazie și...ocazia aia n-a mai venit niciodată. Așa că acum îi dau cu Carpe Diem și cu inner peace, așa să ne ajute Bunuțu”!

P.S. Alcoolul și pastilele ajută și ele, dar te costă mai mult... 😁

Bratislava, pe scurt. Foarte scurt.

Vă văd lungindu-vă gâturile pe Facebook și întrebându-vă oare ce am mai făcut, așa că nu o să măresc suspansul inutil și o să vă povestesc: practic, nimic deosebit.
Am vizitat, foarte scurt, Bratislava, pentru că nu fusesem până acum în Slovacia și mă rodea. Pe lângă faptul că sunt, pe persoană fizică, obsedată să descopăr cât mai multe locuri noi, am și o hartă din aia răzuibilă care nu-mi dă pace nici dacă aș fi eu mai liniștită. Trebuie musai să răzui cât mai mult din ea, că altfel nu știu ce s-ar întâmpla. Și, de preferat, țări mari. :)) În fine, fiecare cu piticii lui. Ai mei cer călătorii.

În altă ordine de idei, Bratislava e foarte frumoasă. Îmbină elemente atât din vest cât și din țările comuniste,  și îmi pare un oraș în dezvoltare(am văzut, ca și în Varșovia, foarte multe blocuri înalte, moderne, Dubai-style) care are și farmecul acela aparte dat de clădirile vechi, cochete. Dacă știam elemente de arhitectură vă ziceam și stilul clădirilor, iar voi, dacă dețineați, la rândul vostru, aceleași cunoștințe, ați fi înțeles. Așa ne rezumăm la exprimarea puerilă și voi vă imaginați ce e mai frumos.
Am ajuns leșinată de foame(știu, informația se repetă în fiecare relatare, dar csf...) și mi-am dorit să mănânc ceva specific locului, nu ceva ce găsesc și la noi. Așa că, atunci când am văzut, pe o străduță, la un demisol, un gemuleț la care era expus meniul ăsta

mi-am dat seama că de acolo vreau să comand. Și ce e viața fără riscuri, right? Am luat ceva ce conținea singurul cuvânt pe care l-am înțeles, și anume kebap(glasul pământului) și s-a dovedit a fi cel mai bun lucru mâncat în ultimul timp. Recunosc, 30% din laude se datorează faptului că eram hămesită, dar chiar și așa...

Ne-am îndreptat, apoi, spre centrul vechi, admirând, pe drum, picturi murale(sunt mare fan, de aici și atâtea poze)

și când am ajuns, în sfârșit, în centru, am fost impresionați de-a dreptul de clădiri, restaurante, baruri, dar, înainte de toate, de cât de frumos îmbrăcați erau oamenii care se plimbau pe acolo. Erau eleganți, aranjați, de am zis de primii 50 că merg la aceeași nuntă. Lunea. Dar când am văzut că mai toți erau așa ne-am dat seama că pur și simplu am ajuns într-un altfel de loc. În poza de mai jos se stătea la un fel de fast food, unde lumea mânca în general cartofi prăjiți(belgieni, dacă mă întrebați pe mine) și erau toți foarte relaxați.

Noi aici am mâncat și cartofi prăjiți(care nu, nu se comparau cu cei din Belgia) dar și ceva dubioșel, ei le ziceau tacos, dar cred că erau reinventați sau scăpați de sub control, ceva, că arătau așa(și nici la gust nu excelau)

Mi-au mai plăcut niște statui ce se înșirau prin tot centrul vechi și care constituiau puncte de atracție pentru turiștii ieșiți la plimbare,

cea mai faimoasă fiind asta:

un restaurant (UFO) aflat la înalțime, în vârful podului SNP de peste Dunăre

faptul că au propria variantă de Cola, cu scorțișoară și mai mult zahăr(interesant, dar n-aș deveni dependentă)

și că mi-a căzut la drum de seară că mă fac balerină.

Cam atât, pe scurt, cum a și fost, de altfel, despre Bratislava. Veni, vidi, răzuici pe hartă.

Întâmplări din irealitatea imediată*

Eu nu spun că nu povestesc frumos, dar nici întâmplările de tot felul nu stau departe de mine. :)
Despre faptul că anul trecut aproape mi-am luat licența de mecanic, știți deja, dacă ați citit aici. Ei bine, după ziua de azi e posibil să trebuiască să mă specializez și în reparația mașinilor de spălat. Păi să vă povestesc...

Săptămâna trecută, după ce s-a oprit mașina din spălat, când mă îndreptam cu ligheanul spre ea să scot rufele, șoc și groază! Apă până la brâu. Mă rog, poate nu chiar brâul meu, mai degrabă brâul unui cărăbuș, dar orișicum...apă peste tot. Am petrecut următoarea jumătate de oră în armonie cu natura, umplând un procent considerabil dintr-o găleată și încercând să îmi temperez chakrele, să nu o ia razna. Apoi am tras, figurativ, desigur, mașina pe dreapta, și mi-am propus să-mi aștept soțul bun-la-toate să vină să o repare. El a ajuns vineri, s-a uitat 1.5 secunde la ea, a analizat că stă în Constanța doar două zile, a pus în balanță cât i-ar lua să încerce să o repare versus cât chef are, s-a mai gândit la ce s-o mai fi gândit și s-a hotărât să sune la service. Zis și făcut. A sunat frumos, politicos, corespunzător(mașina ieșise din garanție în martie, ce să vezi!) și doamna cu care a vorbit ne-a(mai mult m-a, de fapt, că el a plecat) programat pentru luni, între 9-17,când urma să vină meseriașul, să facă lumină.

Mbuun. A venit luni. Ziua de luni, mă refer. Meseriașul nu și nu. La 16 am sunat iar la numărul recomandat chiar pe mașina de spălat. Cu bună ziua, cu astea, i-am amintit doamnei de programare și, fiind ora 16, mi-am exprimat îngrijorarea cu privire la o posibilă țeapă. M-a liniștit duios spunându-mi, citez :” E încă ora 16. Meseriașul e pe teren. Dumneavoastră nu reprezentați o prioritate, deoarece sunteți ieșită din garanție. Dacă, însă, nu ajunge azi până la 18, miercuri vine SIGUR.”
Acum...două probleme din această discuție. Două motive să-mi frângă sufletul sensibil în mii de bucăți(de mărimea cojilor de ouă despre care vorbeam zilele astea. ). Primul, în mod evident, faptul că nu reprezint o prioritate(eeeuu?? de ce tocmai eu??) și al doilea, tragic, că sunt expirată. Cea de-a doua provocând, de altfel, si dezastrul celei dintăi. A dres, însă, busuiocul, jurând pe roșu că până la jumătatea săptămânii voi avea din nou rufe curate.
Cum e și firesc, după ce a pomenit de ziua de miercuri, mi-am pus întrebarea dacă la ei se lucrează doar din două în două zile, dat fiind că de sfânta zi de marți nu pomenise nimic, dar mi-am zis că poate oi fi înțeles eu greșit, o fi vrut să zică ”până miercuri cel târziu”. Important e că s-a făcut luni, ora 18, s-a făcut marți, toate orele, s-a făcut și miercuri, ora 16, ora la care îmi place să sun iar și iar la *9010, așa că am pus mâna pe telefon și am încercat să aflu vești despre meseriașul meu și drumurile lui ce nu coincid cu adresa mea. Doamna care mi-a răspuns azi, evident alta decât cea de luni, mi-a zis că sunt programată pe 24. Adică vineri, dacă se referea la această lună și acest an. Nu am întrebat, pentru că am fost ocupată să-mi îndes ochii la loc în orbite și să o întreb de ce nu am fost anunțată și de ce am fost asigurată verbal că miercuri cel târziu va veni cineva. Firește că mi-a răspuns sec, mi-a zis că acolo scrie 24, pe 24 vine. Când am întrebat-o ce garanții am că pe 24 nu voi suna din nou să aflu că s-a mutat pe 28 și-a pierdut și puținul interes pe care îl mai avea pentru discuția cu mine și a trebuit să încheiem ceva ce se putea solda cu o prietenie frumoasă. N-a fost să fie.

Ei, acestea fiind spuse și având în vedere că ieri, după ce am spălat la mână vreo două cămăși și un tricou, aproape am avut nevoie de îngrijiri medicale pentru rănile de la mâini(sunt fată fină, n-o să vă mint) m-am hotărât să iau taurul de coarne și să caut pe altcineva care să mă ajute în ceea ce deja devenea o problemă serioasă. Așa că am căutat pe Google (evident că sunt mai multe firme care se ocupă cu așa ceva) și am ales să sun la singurii care precizau, pe site, că ajung la adresă în maxim două ore de la plasarea comenzii. Mi-a răspuns un domn și dialogul care a urmat e prea drăguț să nu îl reproduc întocmai:
- Bună ziua! Am luat numărul dumneavoastră de pe net, am văzut că reparați mașini de spălat. Am și eu o problemă cu un Arctic, pierde apă la evacuare. Mă puteți ajuta?
- Bună ziua! În ce zonă stați? (hopaaa, zic, să mă îndrept spre interfon, te pomenești că or fi ajuns deja).
- La Dacia.
- Nu mă ocup eu. Vă dau numărul asociatului meu, dar nu știu dacă poate veni azi, dacă nu e ocupat...vedeți.
- Păi pe site scrie că veniți în maxim două ore.
- Eh, am scris așa în sensul că, dacă venim, venim repede, dar dacă avem multe comenzi nu venim deloc.(mbam!Joac-o p-asta!)

În fine. Mi-a dat numărul asociatului. Sun:

- Bună ziua! Am și eu un Arctic ce mi-a făcut probleme, pierde apă la evacuare. Mă puteți ajuta?
- Bună ziua. Huruie?
- Nu huruie. Doar pierde apă. (silențios, ca un ninjalău)
- Eu nu am cum azi, am multe programări. Verificați dumneavoastră acolo, în spate, să nu piardă apă pe la furtunul de evacuare, sau ce problemă ar mai putea fi, și poate o reparați singură. Nu cred că e ceva complicat. Și, dacă nu reușiți, salvați-vă numărul meu și ne auzim la un telefon.

JUR. Jur că așa au decurs discuțiile cu asociații care vin în două ore dacă vin. Dacă nu, nu.

Și cu acest dialog toate problemele mele au încetat. Parcă aș fi avut o epifanie. Am dat mașina de uscat jos de pe mașina de spălat, am dat la o parte dulapul care o susține, am tras mașina de spălat mai în față, să îi verific furtunul de evacuare, poate am și ciocănit în ea de vreo două ori, aranjându-mi ochelarii și dând impresia că mă gândesc la ceva, apoi am decis să bag rufe la spălat. Da. Exact asta am decis, asumându-mi și eventualele urmări. Am început să îndes frenetic, cu poftă, parcă, rufe în mașina de spălat, de parcă ar fi spălat toate păcatele omenirii, am pornit-o, și... am așteptat. Să curgă iar, să huruie, să măcăne, nu știu ce am așteptat, dar pregătită eram. Urmarea? Vă zice subsemnata, Tămăduitoarea Mașinilor de Spălat: nu a mai curs NIMIC!!! Nothing. Nada. Zero. Just like that.

Așa că, de acum încolo, dacă aveți nevoie de reparații, mantre, rugăciuni, good karma, let me know! Vine fata și rezolvă! Până atunci, însă, de abia aștept să mă sune(dacă mă sună) meseriașul vieții vineri, și poate și unul din asociați mâine, să le aduc la cunoștință că ar trebui să se teamă, vine concurența puternic din spate!

*Sper să nu se supere Max Blecher că i-am folosit titlul cărții pentru acest articol, m-am gândit că, așa, îmi sporesc șansele să îl atrag pe Patapievici pe blog.

Povestea oului

Bine, dacă aș fi fost corectă ar fi trebuit să o numesc "Povestea prostului", dar, fiind blogul meu, încerc să mă menajez cât pot, că sunt și-așa destul de năpăstuită de soartă.
Despre mine, ce să vă zic... Îmi place să gătesc și vreau să cred că mă și pricep cât de cât. Nu am probleme să fac mousseuri, soufflé-uri, fonfleuri. Necazurile încep când trebuie să...sparg ouă. Am analizat îndelung acest aspect și am ajuns la concluzia că nu am ce îmi trebuie pentru a putea sparge ouă...normal. Am încercat toate metodele, dar în zadar, tot nu mă descurc. Fie le sparg în două bucăți inegale, undeva cam la 80-20% așa, fie le sparg fără a rupe membrana aia din interior, de trebuie să o ciupesc și să scurg oul  printr-o găurică cât gămălia unui ac, fie, când mă posedă toți demonii neputinței, le sparg în 56 de bucăți,  de îmi petrec următoarea oră adunând coji din albuș. Și, recunoașteți cinstit, știți cât de greu se adună nenorocitele.

Cred că dintr-un procentaj de 100%, în 82% din situații am spart ouăle necorespunzător. Și sunt perioade când folosesc 30 de ouă pe săptămână.
Însă există ceva ce mă frustrează și mai tare decât spartul ouălor. Cojitul lor, după ce le-am fiert. Dacă aș avea de ales între a coji ouă și a fi bătută zilnic cu furtunul de la mașina de spălat... măcar aș căpăta rezistență la durere.
Acestea fiind spuse, le promisesem copiilor că le fac iar ouă umplute. Zis și făcut. Am fiert 10(zece) ouă, le-am lăsat să se răcească (am zis să mai schimb, că mi se păruse că ultima oară, când le curățasem calde, mersese treaba greu. Silly me!) și am purces la curățat. Doar că am avut ideea sclipitoare de a aplica o metodă văzută într-un tutorial pe YouTube, unde, nu mai rețin exact(poate de aici și problema) erau puse într-un recipient închis ermetic, cu puțină apă, amestecate cu simț de răspundere, și, cum se întâmplă în tutoriale, ieșeau perfect curățate.
Buuun! Am căutat jumătate de oră în toată casa un recipient (din plastic) care să mai aibă și capac, am pus câteva ouă, nițică apă și... dă-i, fato, până iese oul sau găina, care o fi fost primul...
E adevărat că la un moment dar treaba părea să meargă minunat, începuseră să se curețe, dar, pentru că eu sunt o persoană hotărâtă, pe stilul "totul sau nimic", am hotărât să zdrăngăn cutia în continuare, până, eventual, dispar și cojile în eter, iar ouăle se umplu singure. Și...am zdrăngănit la cutia aia până s-au făcut praf cojile, albușurile, gălbenușurile și, cel mai probabil, și găinile, de ciudă.
 Am făcut și poze, pentru exemplificare, le puteți încadra la rubrica "Așa nu!"  sau le puteți privi când vă simțiți deprimați, numai să nu le arătați găinilor din gospodărie, pentru că s-ar retrage din activitate, și ar trebui să port în suflet toată această povară.

Inițial am vrut să le curăț the old fashioned way, însă, când din ele se desprindeau numai cojițe de mărimea mătreții, vezi poza de mai jos:

iar oul "curățat" arăta așa:

am hotărât să aplic metoda de care spuneam. Nu ar fi fost rău, dacă mă opream în faza asta:

însă nu sunt genul, am continuat să agit cutia, până ce toate ouăle au ajuns așa:

Deci, ce voiam să spun: dacă veniți vreodată în vizită nu mă puneți să vă servesc cu ouă umplute(cu forța), da?  A! Și nici cu cartofi prăjiți. Din cauza problemei cu OCD-ul prăjitul cartofilor îmi dă o stare de agitație, că simt nevoia ca toți să fie egali și îi intorc mereu, unul câte unul, pe fiecare din cele patru laturi, să fie perfect făcuți. Da, imi ia ceva timp, dar ies frumușei  și eu pot dormi noaptea liniștită.

În rest, după cum ziceam, un mousse, un soufflé, un fonflé...e oké!

Cred că reclamă la RedBull sau ceva...

Înainte de a scrie orice aș dori să precizez că beau cafea zilnic,de ani buni. Și am perioade, cum ar fi cea curentă, în care beau câte două...trei, pe zi. Cu toate astea, chiar dacă iau ultima gură de cafea la 23, sting lumina și adorm fără probleme.
Bun. Am vrut să lămuresc asta, să nu dau impresia de novice în ale cafeinei.
Ieri am băut un RedBull la ora...18-18.30, și mi-a dat aaaaaaripi până la 4 dimineața. P.A.T.R.U.

E adevărat, RedBull nu beau aproape niciodată, cel mult gust, dar ...ceasul rău, pisica neagră...ieri am avut acest regretabil impuls de a consuma unul întreg. Așa că am fost super mega fresh până la 4, întrebându-mă necontenit de ce nu mi-o fi venit această idee briliantă azi, măcar, să aștept ultimul episod din Game of Thrones în New Year's Eve style, ca o panseluță.
Colac peste pupăză, m-am trezit la 7, deci somnul de frumusețe a fost întrerupt brutal de senectute și ale ei reguli nescrise care obligă aproape-pensionarii ca mine să se trezească devreme.
Acum e 21, ceasul meu e setat pentru 3.53, pentru că la 4 dimineața începe Game of Thrones și socot că 7 minute îmi sunt suficiente să mă trezesc, să îmi blestem ideea, viața si impulsul, să realizez că e, totuși, ultimul episod ever, să mă spăl pe față și să dau drumul la televizor.
Azi am băut doar două cafele, nu m-am uitat nici măcar la reclame la RedBull, ochii mi se închid de când i-am deschis, dimineață, deci sunt, practic, deja pregătită de somn.
Nu mai rămâne decât să îmi păcălesc creierul că e suficient de târziu încât să ne culcăm, că s-a întunecat de mult, nu acum 9 minute și că pensionarii care se trezesc devreme se și culcă la fel.