Și vreo 80.000 de locuitori. Plus încă 10.000.000 de vizitatori anual. Imens, pentru o țară așa mică, însă nu suficient, pentru câte oferă.
Andorra, căci despre ea e vorba, este, pentru mine, materializarea perfectă a vederilor minunate de demult, sau a reclamelor la fericire.
Totul e verde crud, presărat cu cascade, pășuni întinse pe care pasc cai, vaci, oi, cu munți înalți, împăduriți, bordas (restaurante) cu specific andorez, clădiri construite din piatră (chiar și țiglele sunt tot din piatră), șosele în perfectă stare, curățenie impecabilă, ordine și armonie. Totul e ...perfect.
Și nu, nici nu arunc cuvinte aiurea, deși, într-adevăr, tind să fiu mai pasională și să mă îndrăgostesc ușor de frumusețe, și nici neieșită din casă nu sunt, deși în ultimul an ni s-au anulat câteva excursii. Pur și simplu nu am găsit nimic să îi reproșez acestei țări minunate.
Am mai scris aici că am un instinct bun când vine vorba de anumite lucruri. Case, mașini, țări de vizitat, de cele mai multe ori și oameni. Pur și simplu simt dacă există compatibilitate sau nu.
Când cautam o destinație pentru weekend ul prelungit care doar ce s-a încheiat și am ales, în cele din urmă, Andorra, am început, ca de fiecare dată, să-mi fac temele conștiincios (voi scrie curând și despre cum mă pregătesc pentru o excursie, am un sistem destul de bun). Mi-a plăcut instant ce am găsit pe net și, la un moment dat, eram chiar panicată că nu vom putea atinge toate obiectivele pe care mi le propusesem. (nu le-am atins, dar n-a mai fost cu panică, ci o alegere bazată pe alte opțiuni ).
O țară atât de mică, să ofere atâtea... mi s-a părut fascinant încă dinainte să o văd. Și, pentru prima oară de mult timp, m-a făcut curioasă.
Apoi...am ajuns. Peisajul montan ni se arătase încă din Franța, era firesc să fie o trecere lină. Însă cu cât înaintam mai mult, cu atât mai impresionați eram.
Curățenia exemplară, iarba tunsă perfect, semafoarele inteligente care se schimbau în verde dacă te apropiai cu viteză mică și îți faceau cu ochiul sau semnul OK, și rămâneau roșii dacă aveai viteză mare, astfel încât să fii obligat să oprești, (motorina la 1 euro/l :) ), cei mai mari cai pe care i-am văzut vreodată, jucându-se fericiți pe un câmp, la marginea drumului și casele...ahh..casele alea perfecte...
Toate astea îți dau așa o stare de bine încât nici nu-ți dai seama când arunci un ochi pe geamurile primei agenții imobiliare ce-ți iese în cale și începi să calculezi cât ar fi, dacă ar fi...pentru că deja știi cum ar fi.
Revenind cu picioarele pe pământ, de dragul informațiilor folositoare, în cazul în care vreți să vizitați Andorra, noi am stat în Arinsal, la Sant Moritz, undeva în nord, într-un apartament care avea fix priveliștea următoare din balcon:
Raportul calitate-preț a fost foarte bun, în zonă sunt tot felul de pub-uri, terase, un magazin alimentar foarte bine aprovizionat chiar la parter(de unde am luat pentru acasă câteva produse englezești ce nu se găsesc decât la magazinele de profil, dar despre faptul că noi din excursii ne luam ardei iuți și chutney de lime în loc de haine și parfumuri, în alt episod) și e într-o zonă liniștită, deși destul de populată.
De vizitat...am vizitat cam toată țara. A fost chiar amuzant să trecem dintr-un oraș în altul așa cum cutreierăm,de obicei, cartierele unei capitale mari.
Fiecare oraș are farmecul lui și ceva de oferit, însă cel mai viu ramane,cum e și firesc, Andorra La Vella, capitala.
Străzi pietonale, terase, oameni, mulți oameni înțesând orașul, duty free-uri cu țigări, băutură, cosmetice la prețuri mici, culori și zgomote, totul te ține în priză cât timp te plimbi prin centru.
Pe lângă orașele frumos ordonate și pline de istorie(Andorra are biserici datând încă din secolul al IX-lea) pe lista de obiective obligatorii a fost și Roc del Quer, o terasă panoramică construită din fier și sticlă peste hăul muntelui, unde am și ajuns, de altfel, după un stop cardiac și 3 AVC-uri, că e în vârful vârfului muntelui iar eu în afară de treptele din casă nu urc niciodată nimic.
Priveliștea, însă, merită zilele de spitalizare, pentru că este într-adevăr impresionantă. Dacă nu era domnul din poză pe bara aia, acolo aș fi stat eu, să fotografiez natura, dar, fiind ocupat de Iron Man din imagine, m-am mulțumit să fac o poză de după balustradă.
Și tot pe lista de "musai" a fost și Naturalia, un parc de activități sportive aflat la 1600 - 2000 m înălțime, parc ce a reprezentat, de altfel, și cireașa de pe tort, atât pentru noi, cât și pentru copii.
Cu 35 de euro ai acces la toate atracțiile parcului, care, deși nu sunt foarte multe, sunt pline de adrenalină.
Noi am ajuns târziu, cu 2 ore înainte de închidere, așa că ne-am concentrat pe ce îi interesa pe copii mai tare, și anume Tobotronc, cel mai lung tobogan alpin din lume(5.3 km), unde am urcaaaat, și am tot urcat(de la 1600 la 2000 m) până a venit momentul să coborâm. Nu m-au lăsat cu telefon, și oricum mi-ar fi fost greu să filmez la coborâre, când aveam viteză mare spre foarte mare(viteza era controlată de noi) dar pun o poză de pe site-ul lor, să vă faceți o idee, iar eu scriu doar atât: bate la fund multe din montagne russe-urile în care m-am dat(și nu au fost puține).
Copiii au fost în extaz, Răzvan era în spatele meu și îmi tot striga să merg mai repede, că trebuia să menținem o distanță de 25 m între noi și tot i se părea că mă ajunge(de unde?!, era Fata Morgana:) ) iar Edu, care s-a dat cu D, deși n-a avut parte de aceeași viteză, sub frâna protectoare a lui taică-su, a fost, de asemenea, peste măsură de încântat.
Apoi copiii s-au echipat de tiroliană și au urcat în Airtrekk, o structură înaltă din lemn unde se deplasau pe frânghii un etaj sau două, până să ajungă la etajul 3, de unde coborau pe tiroliană.
După tiroliană a urmat circuitul de buggy, cu secțiune pentru copiii mai mici, unde a condus Edu(trebuie să menționez că, spre surprinderea mea, a condus perfect din prima) și una pentru adulți, unde trebuia să ai permis de conducere, că era cu obstacole, așa că a condus D, iar Răzvan a stat în dreapta.
Au mai tras cu arcul, era și o grădină zoologică, la care nu am mai ajuns, puteai merge cu motociclete(copiii mai mici), erau trambuline, tobogane și tot felul de activități, toate pe un platou imens aflat la înălțime. La 2000 de metri erau multe alte activități însă pentru sezonul rece, din câte am văzut pe harta de la intrare.
A fost chiar o zi din care nu a lipsit nimic, petrecută într-o țară din care nu pare sa lipsească nimic.
Si observați că nu am zis nimic de mâncare (încă), da? Doar din asta și vă dați seama cât de fermecată am fost de peisaj.(da, am și mâncat bine, că nu s-a inventat încă locul din care să plecăm noi nemâncați, dar prefer să umplu spațiul liber rămas cu poze din natură, nu insistați! :) )
Una peste alta, dacă ați citit direct la sfârșitul articolului, să vedeți dacă se termină cu bine, și nu vă e clar încă, recomand Andorra din tot sufletul!
Las mărturie câteva din zecile de poze făcute weekendul ăsta, inclusiv una cu caii de care spuneam mai sus. :)
